Sport şi rasism

Nu am făcut nici în copilărie, nici în adolescenţă, nici în tinereţe, nici pe vremea studenţiei nici un fel de sport. În acest domeniu am fost ceea ce se cheamă un antitalent desăvârşit. Am plătit pentru asta.

Mai întâi, în studenţie. Nu am fost ceea ce se cheamă un vânător de note. Însă atunci când am decis să dau la Filologie, am ştiut foarte bine că va trebui nu doar să învăţ foarte bine, ci să iau şi note foarte bune. Note maxime. La toate disciplinele. Că îmi plăceau, că nu îmi plăceau. Noroc că mi-au plăcut aproape toate. Chiar şi Economia politică. Cei care au făcut facultatea în ultima parte a anilor ’70 şi pe toată durata deceniului următor- „deceniul satanic” cum îl numea în Jurnalul său profesorul Mircea Zaciu - ştiu foarte bine de ce trebuia să termini cu notă mare. Era spaima repartiţiei guvernamentale obligatorii, a stagiului pe care nu îl puteai ocoli decât dacă aveai pile foarte mari, undeva la partid, foarte sus, de exemplu la tovarăşul Aurelian Bondrea, şeful de cadre din Ministerul Învăţământului, viitorul fondator al capitalismului universitar şi al Universităţii „Spiru Haret”. Nu le aveam. Ca să primesc o repartiţie într-un oraş bun, ştiam că trebuie necondiţionat să fiu şef de promoţie. Şi am fost.

Însă Educaţia fizică, atunci ca şi acum, şi nu pe nedrept, disciplină obligatorie în planurile de învăţământ, era să îmi strice planurile. În anul I, asistentul cu care o făceam, un tânăr pe nume Ştefan Vodă, antrenor de judo, un om căruia îi păstrez şi acum o plăcută amintire, de abia a putut să îmi dea un 7 nenorocit pe care de fapt nu l-am meritat deloc. În toamnă, m-a întâlnit prin facultate şi m-a mustrat, întrebându-mă de ce nu am venit la mărire de notă. Ştia, nu ştiu de unde, că în rest aveam doar note de 10. I-am răspuns simplu că nu mi se părea fair play să o fi făcut. Cred că atunci i-am câştigat şi preţuirea, şi prietenia care s-au manifestat ca atare mulţi ani, în perioada când fostul meu profesor venea destul de des la Oradea unde ajunsesem şi eu mai întâi profesor de liceu şi unde el avea competiţii. În anul al doilea am făcut aceeaşi disciplină cu o doamnă în vârstă, o doamnă adevărată, pe nume Corina Dumitrescu. Mi-a dat o notă mult mai mare, tot nemeritată, ştia şi dumneaei că am doar note maxime şi nu voia să îmi strice media. Dar m-a avertizat- mă chema foarte des la finele orelor să discute cu mine- că voi regreta că nu fac sport. A avut dreptate. Plătesc acum pentru asta.

Cred că am auzit pentru prima oară cuvântul fair play citat mai sus din gura marelui comentator sportiv al TVR, dl. Cristian Ţopescu. Pe vremea când Ion Ţiriac şi Ilie Năstase erau mari şi toţi copiii de vârsta mea se jucau de-a Năstase şi Ţiriac. Deşi în magazinele româneşti nu se prea găseau rachete de tenis adevărate, iar dacă totuşi se găseau erau prea scumpe pentru buzunarul omului obişnuit. Nu mi-am dorit aşa ceva. Am rămas doar cu expresia auzită de la Cristian Ţopescu. Care ceva mai încolo a intrat în ceea ce se cheamă fondul lexical de bază.

Nu şi în comportamentul sportiv de bază. Îmi amintesc că lipsa de fair play din fotbal l-a determinat pe acelaşi Cristian Ţopescu să nu mai vrea să comenteze meciuri de acest gen la începutul anilor 90. Fair playul nu mai nici măcar în comportamentul sportiv de bază al tenisului, sportul alb, sportul nobil prin excelenţă. Aşa cum s-a dovedit acum două zile când o jucătoare franceză, pe nume Caroline Garcia de numai 23 de ani se spune că ar fi adoptat o atitudine nu doar lipsită de fair play, ci rasistă de-a dreptul la adresa compatrioatei noastre, Irina Begu. De precizat că ştirea nu a fost lansată de undeva din România şi nici de vreun român. Că românii s-au inflamat cam tare si au reacţionat cam dur pe feluritele pagini de socializare ale jucătoarei franceze e altă poveste. Iar a le reproşa că nu au făcut la fel când un fost preşedinte a jignit în termeni asemănători o jurnalistă e curată prostie. 

Sigur, nimănui nu îi place să piardă. Şi nu doar în sport. E cam peste poate să ai sentimente din cale afară de tandre, mai ales atunci când eşti în plină tensiune, faţă de cel sau cea care e pe punctul de a te învinge. Pot să înţeleg toate astea. Pot să înţeleg şi că jucătoarea franceză, chiar dacă nu e membră sau simpatizantă a Frontului Naţional, partidul care, din câte se pare, va furniza neplăcuta surpriză a viitoarelor alegeri din Hexagon, nu are sentimente din cale afară de cordiale la adresa nefrancezilor. Întâmplările recente de la Paris şi din întreaga Franţă explică multe. Ştiu şi că francezii nu sunt, în general, din cale afară de binevoitori la adresa nefrancezilor. Nici măcar a celor ce trăiesc în Franţa de zeci de ani. Pentru mine, care sunt de o viaţă înainte de orice altceva profesor de Literatură franceză, adevărul acesta nu e din cale afară de plăcut. Dar e un adevăr. De pildă, antisemitismul cocoşului galic e arhicunoscut, a înregistrat un vârf de sarcină în anii scandalului din jurul afacerii Dreyfus, dar nu a dispărut niciodată. Francezilor nu le e din cale afară de plăcut să le reaminteşti că, în anii de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, numărul căsătoriilor mixte era mult mai mare în Germania decât în Franţa. Oricât de curios ar părea acest lucru.

Toate acestea sunt realităţi. Dar ele nu funcţionează drept scuze. Dacă fapta ei se confirmă, Caroline Garcia a greşit grav, se face vinovată de rasism şi trebuie să plătească pentru asta. Nu neapărat pentru că cea pe care a insultat-o e româncă. Insultând-o pe tenismana Irina Begu, Caroline Garcia a dovedit că nu înţelege nimic din simbolistica sportului pe care îl practică.  Un sport pe care l-a dezonorat. Caroline Garcia a dovedit că habar nu are ce e acela fair play.

O suspendare de un an e mai mult decât necesară. E o cură de sănătate mintală pentru Caroline Garcia.

E de sperat că Federaţia Internaţională de Tenis îi va acorda lui Caroline Garcia, prin suspendarea aşteptată, necesarul timp de reflecţie. Repet, doar dacă fapta ei se confirmă. Dacă nu, pace bună! Deocamdată, antrenorul Irinei Begu declară altceva. O face destul de târziu. Şi, din câte se pare, nici nu era de faţă.