Serial „Adevărul”: Otrava din pământul României. Principalele surse de poluare

Serial „Adevărul”: Otrava din pământul României. Principalele surse de poluare

Peste 900.000 de hectare de sol sunt contaminate cu metale grele în România. FOTO Costel Crângan

Industria comunistă a crezut în planuri cincinale, nu în poluare. 26 de ani mai târziu, România încă nu ştie cum să scape de moştenirea otrăvită rămasă în urmă. Pentru a curăţa pământurile contaminate cu toxine periculoase avem nevoie de peste opt miliarde de euro şi de legi, care astăzi lipsesc cu desăvârşire.

Peste 900.000 de hectare de sol sunt contaminate cu metale grele în România. Oficial, avem 210 situri contaminate şi alte aproape 1.200 potenţial contaminate. În realitate însă, situaţia este mult mai gravă. „Aşa am căzut de acord cu Ministerul Mediului, pe cifrele astea - 210 contaminate, 1.183 potenţial contaminate. Bineînţeles că există mai multe situri contaminate, care nu sunt cuprinse nicăieri, în nicio listă”, explică Cornel Gabrian Florea. Florea este autorul Strategiei Naţionale pentru Siturile Contaminate din România, adoptată în august 2015 de Guvern.
 
Strategia este prima de acest fel din istoria României, dar reprezintă, cel mult, doar un prim pas: nu avem legi privind poluarea solului, nu avem un inventar actualizat al siturilor contaminate, nu avem protocol de remediere a poluării istorice, iar termenii „zonă contaminată” sau „zonă cu sol contaminat” nici măcar nu este definit juridic în România. Dintre toate legislaţiile privind protejarea mediului, cea privind solul este cea mai puţin dezvoltată. „Pentru că pe sol se desfăşoară majoritatea activităţilor antropologice şi industriale”, spune Florea, care a lucrat 10 ani în Ministerul Mediului, a înfiinţat Garda de Mediu şi a făcut parte din echipa care a negociat condiţiile de aderare a României la Uniunea Europeană.
 
Ziarul „Adevărul” începe astăzi un serial prin care-şi propune să atragă atenţia asupra unuia dintre cele mai mari pericole pentru sănătatea românilor.
 
 
Otrava din pământuri a rămas în ultimii 26 de ani într-o zonă gri, nereglementată şi nimeni nu vrea acum să-şi asume răspunderea pentru ea. Dintre zonele catalogate drept contaminate sau potenţial contaminate, multe sunt „orfane”, fără acte şi cu mari probabilităţi să se întoarcă în proprietatea statului, la pachet cu poluarea lor istorică.
 
Pe termen lung, marele obiectiv este decontaminarea tuturor acestor situri şi utilizarea lor, fie industrială, fie rezidenţială. Avem nevoie de peste opt miliarde de euro pentru a face acest lucru până în 2050. Putem lua fonduri europene atât pentru a ne instrui în domeniu, cât şi pentru a curăţa siturile contaminate şi pentru reconversia lor către alte scopuri. Până în prezent, există doar trei proiecte-pilot de reabilitare a siturilor contaminate pe bani europeni. 
 
Însă nu lipsa banilor este cea mai mare piedică în lungul drum pe care România trebuia să se îmbarce de ani buni, ci lipsa legislaţiei care să-i oblige pe proprietarii de terenuri contaminate să le testeze, să le cureţe sau măcar să-i informeze pe cei care locuiesc în apropiere asupra pericolelor.
 
Moştenirea
 
Industria comunistă a lăsat în România probleme grave de mediu, neremediate nici până astăzi. Miile de fabrici şi uzine, mândria lui Nicolae Ceauşescu, au funcţionat zeci de ani în condiţii care, astăzi, par de neconceput, nerespectând nicio normă privind protecţia mediului înconjurător.
 
Practica n-a fost nicidecum specifică regimului comunist de la Bucureşti. Liderii socialişti au respins poluarea şi protejarea mediului drept găselniţe prin care occidentalii încercau să le zădărnicească planurile cincinale, dezvoltarea industrială şi economică.
 
Astfel că Europa de Est era unul dintre cele mai poluate locuri de pe Pământ la căderea comunismului. „Poluarea a fost o celulă de bază a sistemului care a ţintuit popoarele est-europene”, anunţa în 1992 World Wildlife Fund, una dintre cele mai vechi organizaţii internaţionale pentru protejarea mediului înconjurător. „Un dezastru de mediu, moştenire a deceniilor de dezvoltare industrială cu puţine sau fără măsuri de protecţie”, considerau specialiştii WWF.
 
În Polonia, o treime din populaţia de 38 de milioane înregistrată în 1990 locuia în zone marcate ca dezastre ecologice, potrivit Academiei de Ştiinţe de la Varşovia. În regiunile Katowice şi Silezia Superioară, intens industrializate, în rândul localnicilor se observa o rată cu 15% mai mare decât media naţională în ceea ce priveşte tulburările circulatorii, cu 30% mai mare în ceea ce priveşte tumorile şi cu 47% mai mare în privinţa bolilor respiratorii, potrivit datelor publicate de economistul american Thomas J. DiLorenzo în lucrarea „De ce socialismul cauzează poluare”, din 1992. Aerul era atât de poluat în Katowice încât bolnavii erau trimişi la tratament în minele de uraniu, unde se credea că aerul subteran este mai curat.
 
„Am băgat deşeuri în pământul nostru, în râuri şi în păduri, iar acum avem cel mai nociv mediu înconjurător din întreaga Europă”, spunea şi Vaclav Havel, pe atunci preşedinte al Cehoslovaciei, în discursul rostit în prima zi a anului 1990. În unele părţi ale ţării, terenurile agricole erau toxice de la suprafaţă până la o adâncime de peste 30 de centimetri.
 
În Republica Democrată Germană (estul comunist), unele zone rurale erau descrise drept „selenare, cu cratere, din care răsar trunchiurile moarte ale arborilor, toate înconjurate de nori grei de smog maro”, se arată în lucrarea lui DiLorenzo. „Probleme aproape identice există în Bulgaria, Ungaria, România şi Iugoslavia”, scria economistul american.
 
O situaţie din 1992, folosită în rapoartele guvernamentale de mediu până la începutul anilor 2000 din lipsa datelor mai recente, arăta că în jur de 900.000 de hectare de sol din România era contaminate cu metale grele - cupru, plumb, zinc şi cadmiu, precum şi cu dioxid de sulf. „Zonele tipice” invocate ca exemplu erau Baia Mare, Zlatna şi Copşa Mică. Alte puncte fierbinţi pe harta pământurilor otrăvite cu alte substanţe toxice erau Târgu Mureş, Turnu Măgurele şi Tulcea.
 
De unde a venit poluarea
 
În momentul de faţă, principalele surse de poluare, atât istorică, precum şi de dată recentă, sunt clasificate în Strategie în cinci mari categorii.
 
Industria minieră este prima amintită, invocându-se cei peste 2.000 de ani în care pe aceste pământuri s-au practicat, în diverse forme, mineritul şi metalurgia. Din solurile României  s-au  extras, de-a lungul anilor, peste 60 de 60 de minerale diferite, printre ele şi unele care necesită cele mai poluante proceduri de extracţie, precum cărbune, cupru, aur, argint, uraniu şi sare. „Procesarea şi depozitarea deşeurilor s-au facut în multe dintre cazuri fără măsuri preventive, ca urmare a lipsei cadrului legislativ, efectul fiind afectarea calităţii factorilor de mediu. În consecinţă, multe situri  miniere,  de  exemplu  judeţele  Alba,  Maramureş, Hunedoara, Harghita, Suceava şi alte asemenea, au un impact semnificativ asupra sănătăţii umane şi a mediului”, se arată în textul Strategiei.
 
Cel mai mare impact asupra mediului îl au iazurile de decantare, haldele de steril şi instalaţiile de prelucrare. Deşi unele mine au fost deja închise prin Programul Naţional de Închidere şi Ecologizare a Obiectivelor Miniere 2007-2020, asta nu înseamnă că pământurile, iazurile de decantare, haldele de steril şi instalaţiile de prelucrare rămase în urma acestora au fost curăţate. Mai mult, acest Program Naţional nu prevede o metodologie generală, clară şi precisă de remediere a contaminării solului şi apei subterane.
 
Industria chimică este a doua pe lista activităţilor poluante, dar indicată drept „risc imediat pentru sănătatea umană”. Majoritatea siturilor pe care se află combinatele chimice, petrochimice şi fabricile de medicamente sunt într-o stare tehnică şi de mediu precară.
 
O parte dintre aceste facilităţi funcţionează încă, însă cele mai multe sunt abandonate şi necesită acţiuni de remediere a contaminării. „Instalaţiile rămase pe aceste situri abandonate reprezintă surse de contaminare ce constituie riscuri imediate pentru mediu şi pentru sănătatea umană”, se motivează în Strategie. Poluarea în acest domeniu este extrem de complexă, iar industria este caracterizată prin numărul mare de situri.
 
Industria petrolieră apare a treia pe listă. Şi în cazul acesteia se invocă tradiţia României în domeniul care, „de mai mult de 150 de ani este considerat extrem de important pentru dezvoltarea economică”. Siturile contaminate ca urmare a activităţilor petroliere variază de la cele mai mici  - câmpuri de extracţie care pot însemna şi o singură sondă - la cele mai mari şi complexe - rafinării sau instalaţii ample de depozitare-distribuţie a produselor petroliere. Poluarea specifică industriei petroliere extractive şi prelucrătoare este cea cu hidrocarburi uşoare şi/sau cu metale grele precum plumb, zinc, cupru şi nichel.
 
Depozitele vechi de pesticide reprezintă a patra mare sursă de contaminare a solurilor. „În România există zone vechi de depozitare a pesticidelor care reprezintă un risc semnificativ pentru sănătatea umană şi mediu. Aceste depozite sunt amplasate în general pe suprafeţe relativ mici, dar care conţin substanţe foarte periculoase pentru sănătatea umană şi mediu”, se arată în Strategie.
 
Ultima categorie reuneşte o serie de activităţi la scară largă, precum industria de prelucrare a metalelor, depozitele de deşeuri menajere neconforme, siturile militare, industria de prelucrare a lemnului, centralele electrice pe cărbune, activităţi de transport, activităţi de service.
 
 
 

 

citeste totul despre: