Pe aripile bunului simţ

În cursul zilei de miercuri, o lume întreagă a comentat şi mirată, şi indignată ştirea referitoare la oprirea de la difuzare a filmului „Pe aripile vântului”. Deocamdată, doar a filmului, nu şi a cărţii ce a inspirat respectiva peliculă.

Filmul, produs în 1939, a fost, tam-nisam declarat incorect politic. Ori bănuit, suspicionat, a fi astfel. S-a invocat faptul că el ar reprezenta un atac la adresa afro-americanilor (atenţie, a afro-americanilor, nu a negrilor, că dacă le spunem astfel cădem în greşeală şi putem încasa chiar o amendă frumoasă) şi o reabilitare a intenţiilor criminale şi sclavagiste ale Sudului.

Au venit, între timp, şi precizările celor bănuiţi şi acuzaţi de cenzurarea filmului. Compania de broadcasting, una relativ nouă pe piaţă, a anunţat că ar fi vorba doar despre o retragere temporară, adică numai pe durata timpului necesar spre a fi pregătite şi lipite o suită de avertismente. Care să le atragă atenţia privitorilor asupra presupuselor conotaţii rasiste ale producţiei.

În faţa absurdului situaţiei, jurnalistul Cristian Tudor Popescu a propus introducerea în şcoli a unor cursuri de Istorie a filmului. Fireşte, ar fi super! Ce facem însă, de pildă, cu piesa Neguţătorul din Veneţia a lui Shakespeare? Că doar nici acolo lucrurile nu stau deloc bine. Oricând, i se pot găsi - et pour cause - conotaţii antisemite. Introducem, în programa şcolară, şi un curs de Istorie a teatrului. Necesar şi el. Dar de unde atâtea ore în planul de învăţământ şi de unde profesorii necesari operaţiunii? De unde banii pentru plata acestora?

Săptămânile trecute, cu câteva zile înaintea Sărbătorilor pascale, la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, s-au recitat şi difuzat online câteva poeme ce ţin de literatura carcerală. Ştiu că au fost alese cu multă grijă, tocmai pentru a fi evitate eventuale conotaţii antisemite. Aceasta pornind de la realitatea istorică în conformitate cu care mulţi dintre autorii acestora au avut o tinereţe legionară. Cu toate acestea, a sărit ca arsă conducerea bucureşteană a Institutului „Elie Wiesel”.  Numele deranjează.  Conducerea  în cauză, cu toate aberaţiile ei şi caraghioase, şi ofensatoare a fost aplaudată pe o reţea socială şi de vreo doi critici de teatru care au ceva de împărţit cu conducerea respectivei instituţii de cultură ieşene. În urmă cu vreo câţiva ani, aceeaşi şefi de la Institutul „Elie Wiesel” ne cereau să îl punem la index pe Vintilă Horia. Care şi el a fost supus greşelii, la fel cum a fost supus şi Mircea Eliade. Îl excludem şi pe Mircea Eliade. Numai să fie fericit dl. Florian. Texte antisemite insuportabile (mie îmi produc o reacţie de respingere fizică) a scris, din nefericire, şi Louis-Ferdinand Céline. Să repunem în discuţie problema biografiei controversate a autorului Călătoriei la capătul nopţii? Ne întoarcem iar la discuţia din vremea epurării franceze?

Soluţia acestor boli reinventate, pesemne, doar ca să ne putem, mai pe urmă, vindeca de ele, mi se pare mult mai simplă, mai la îndemână şi mai puţin costisitoare. Care anume? Reabilitarea în şcoală a condiţiei a două discipline de învăţământ fundamentale. De cultură generală. Istoria universală şi Istoria literaturii.  Minimalizate în zilele noastre, sub pretextul că ar fi inutile şi că ar solicita excesiv memoria  elevilor.

Făcute sau, cum se spune, „predate” ca lumea, fără minciuni pioase, dar şi fără exagerări descalificante, fără a ţine seama de ravagiile şi prudenţele ridicole ale gândirii politic corecte, cred că ele ar putea contribui nu doar rapid, ci şi onest la rezolvarea problemei.

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor şi irespirabililor vânătorul/d.c. ioan stănilă, (cazuri clinice evidente), lucifer, herr, victor nagy, zâna-măseluţă şi, new entry, aspida. 

Comentariu apărut concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevarul.ro