DEZBATERE Cazul Vintilă Horia şi memoria culturală. Cum se aplică Legea 217/2015 privind crimele împotriva umanităţii şi crimele de război

DEZBATERE Cazul Vintilă Horia şi memoria culturală. Cum se aplică Legea 217/2015 privind crimele împotriva umanităţii şi crimele de război

„Mi-am transformat de la început exilul într-o căutare permanentă a adevărului, lucru pe care-l oglindesc cărţile mele dintotdeauna“ Vintilă Horia FOTO Louis Monier

Condamnat pentru „crime de război“ de Tribunalul Poporului în 1946, autor al unei opere literare remarcabile, personalitatea scriitorului Vintilă Horia este una controversată în ochii opiniei publice. Pe de-o parte, Institutul „Elie Wiesel“ îl acuză în continuare pentru că „s-ar fi pus în slujba hitlerismului sau fascismului“, pe de altă parte, scriitori, academicieni şi jurnalişti cer anularea sentinţei dată în urmă cu 70 de ani

Ştiri pe aceeaşi temă

La finalul lui 2015, de centenarul său, scriitorul Vintilă Horia a primit, post mortem, titlul de cetăţean de onoare al oraşului Segarcea, judeţul Dolj – oraş în care a venit pe lume celebrul autor al romanului „Dumnezeu s-a născut în exil“, distins cu premiul Goncourt în 1960. Invocând legea 217/2015 şi o sentinţă a Tribunalului Poporului din 1946, prin care Vintilă Horia a fost condamnat pentru „crime de război“, Institutul Naţional pentru studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ cere retragerea acestui titlu. Cristina Horia, fiica scriitorului, care trăieşte la Madrid, face demersuri pentru a deschide în România o acţiune judiciară în vederea anulării sentinţei din 1946: „A fost o injustiţie şi nu doresc ca tatăl meu să rămână în istorie ca un criminal de război, când, evident, nu a fost“, a declarat, pentru „Weekend Adevărul“, Cristina Horia. În acest sens, mai multe personalităţi culturale din România au început să ia poziţie. Filosoful Andrei Pleşu consideră urgentă „reconsiderarea riguroasă a deciziilor luate de Tribunalele Poporului de la mijlocul anilor ’40“, iar academicianul Eugen Simion spune că trebuie să cunoaştem integral adevărul despre „scriitori importanţi care au avut în tinereţe o anumită orientare şi simpatii politice“. La rândul său, filosoful şi fizicianul Basarab Nicolescu, prieten al scriitorului, e de părere că atacurile la adresa lui Vintilă Horia se explică prin anticomunismul de care acesta a dat dovadă în timpul vieţii.  Din direcţia opusă, Alexandru Florian, directorul Institutului „Elie Wiesel“,  explică pentru ce a fost condamnat Vintilă Horia: „activismul jurnalistic, considerându-se că prin mesajul său a susţinut regimul Antonescu“. Dezbaterea asupra scriitorului care şi-a trăit viaţa mai mult în exil reprezintă, de fapt, o dezbatere a aplicării Legii 217/2015 privind „interzicerea organizaţiilor, simbolurilor şi faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de genocid contra umanităţii şi de crime de război“. „Weekend Adevărul“ îşi propune să aducă un strop în plus de lumină cu privire la cazul Vintilă Horia şi să cureţe intoxicarea lăsată în societate în urma defunctului regim comunist.

„În ceea ce priveşte un articol apărut în 1938, în care făceam elogiul lui Adolf Hitler, acesta ilustra atitudinea mea din primăvara acelui an, când timp de trei luni, am simpatizat cu naţional-socialismul. Mi-am dat repede seama că mă înşelasem, mi-am retras admiraţia şi am scris, de atunci şi până la sfârşitul războiului, articole în care atacam principiile unui partid şi ale unei ideologii cu care un creştin nu putea fi de acord. Am scris, tot în acea epocă, articole împotriva fascismului, într-o vreme în care Mussolini îşi manifesta simpatia pentru Ungaria. Dacă aş fi mers la Ambasada reperistă, bineînţeles, aş fi fost iertat şi nimeni nu şi-ar fi adus aminte de scurta mea perioadă nazistă. Cu toate riscurile, am preferat să rămân fidel mie însumi. Din această fidelitate, împotriva tuturor furtunilor pe care duşmanii omenirii le-au dezlănţuit împotriva mea, îmi e ţesută soarta. În acest fel, mi-am transformat de la început exilul într-o căutare permanentă a adevărului, lucru pe care-l oglindesc cărţile mele dintotdeauna.“ Fragment dintr-un articol scris de Vintilă Horia în „Cuvîntul românesc“ din ianuarie 1991, în care explică refuzul de a merge la Ambasada României în 1960 şi scandalul în jurul premiului Goncourt.   

„Avea certitudinea sovietizării României“

Poetul şi prozatorul Vintilă Horia, născut Caftangioglu, a văzut lumina zilei la 18 decembrie 1915, în localitatea Segarcea, din judeţul Dolj. După o viaţă de exil, pe mai multe continente şi-n mai multe limbi, dedicată creaţiei literare şi studiului literaturii ca tehnică de cunoaştere, Vintilă Horia s-a stins din viaţă la Madrid, pe 4 aprilie 1992, la vârsta de 77 de ani.

A absolvit  Colegiul „Sfântul Sava“ din Bucureşti, apoi a urmat Facultatea de Drept şi Filosofie şi pe cea de Litere. Din 1936 a colaborat cu eseuri, poezie şi proză scurtă la „Gândirea“, importantă revistă a epocii, condusă de Nichifor Crainic, şi orientată spre tradiţia şi creştinismul româneşti. Articole de propagandă naţional-socialistă au apărut în publicaţia vremii „Sfarmă-Piatră“. Aspiraţia sa era să devină diplomat şi scriitor, precum Paul Claudel, Duiliu Zamfirescu sau Lucian Blaga, după cum afirmă Pompiliu Crăciunescu, autor al unei monografii despre personalitatea şi opera lui Vintilă Horia (Pompiliu Crăciunescu, „Vintilă Horia. Transliteratură şi Realitate“, Curtea Veche, 2011).

Cu sprijinul lui Nichifor Crainic, a fost numit, în iulie 1940, ataşat de presă la Ambasada română din Roma, unde va rămâne până la începutul lunii septembrie, când va fi înlăturat din post de regimul fascist al Gărzii de Fier. Odată ce Garda de Fier este îndepărtată de la putere de mareşalul Ion Antonescu, Vintilă Horia este numit în 1942 la consulatul român din Viena. După ce România s-a alăturat Aliaţilor, Vintilă Horia a fost arestat şi deportat de germani în lagărul de la Krummhübel din Silezia, iar în 1945 a fost transferat în lagărul „Maria Pfarr“ din Austria, fiind eliberat de trupele engleze în acelaşi an. Ajunşi în Italia, Vintilă Horia şi soţia sa refuză îmbarcarea pe „Transilvania“, vaporul trimis la Napoli de autorităţile de la Bucureşti cu scopul de a-i repatria pe români: „Vintilă Horia avea certitudinea sovietizării României“, comentează Pompiliu Crăciunescu în monografia pe care o dedică scriitorului. „Regimul comunist se va instaura de altfel definitiv după alegerile din noiembrie 1946 şi abdicarea regelui la 30 decembrie 1947“.

În 1945, Vintilă Horia alege exilul, stabilindu-se la început în Italia, la Assisi şi Florenţa (1945-1948), apoi în Argentina (1948-1953),în Spania, la Madrid (1953-1960), în Franţa, la Paris (1960-1964), pentru a rămâne până la finalul vieţii în Spania, devenind cetăţean al acestei ţări în anul 1972.

A fost profesor de limba şi literatura română la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii din Buenos Aires (Argentina), profesor la Şcoala Oficială de Jurnalism din Madrid (Spania), profesor de literatură universală şi comparată la Universidad Complutense din Madrid, profesor de literatură contemporană la Universitatea Catolică din Paris şi la Universitatea din Alcala de Henares, Spania (1979-1989). A conferenţiat în Spania, Franţa, Italia şi Chile. 

Opera din exil

Vintilă Horia a debutat editorial, ca poet, cu „Procesiuni“ (1936), urmând ca opera sa din exil, peste 40 de volume originale de versuri, romane şi eseuri să fie redactată în patru limbi: română, franceză, spaniolă şi italiană.

Romanul „Dieu est né en exil“ („Dumnezeu s-a născut în exil“, 1960), scris în limba franceză şi tradus mai apoi în 15 limbi, i-a adus consacrarea, autorul fiind distins cu Premiul Goncourt, pe care a fost nevoit să-l refuze. Acest volum împreună cu „Le chevalier de la resignation“ („Cavalerul resemnării“, 1961) şi „Perseguid a Boecio“ („Persecutaţi-l pe Boetius“, 1983) fac parte din „Trilogia exilului“: „Protagoniştii acestor romane – Ovidiu, Radu-Negru, Toma Singuran – trec pe rând, în momente diferite ale istoriei, printr-o profundă schimbare a felului de a gândi, fiecare îşi trăieşte metanoia (n.r. - căinţa) sa; şi, datorită acestei schimbări, existenţele lor devin tot atâtea destine deschise cunoaşterii“, analizează Pompiliu Crăciunescu. 

Scris în limba română, ultimul său roman, „Mai sus de miazănoapte“, a fost publicat în 1992 la Cartea Românească. Romanul „Dumnezeu s-a născut în exil“ a fost publicat în România în 1990 şi apoi în 1999, în traducerea Ileanei Cantuniari, la editura Art. 

Scandalul Goncourt

În 1960, editura Fayard publică romanul „Dumnezeu s-a născut în exil“ cu o prefaţă semnată de Daniel Rops de la Academia Franceză. Distins cu prestigiosul premiu Goncourt, autorul este antrenat fulgerător într-un scandal de presă, orchestrat de autorităţile comuniste şi securitatea de la Bucureşti, ca urmare, după mărturiile lui Vintilă Horia şi ale scriitorului Jacques Robinchon, a refuzului scriitorului român de a onora o invitaţie la Ambasada Română din Franţa. Trecutul calificat drept „profascist“ al lui Vintilă Horia apare pe prima pagină a ziarului „L’Humanité“, dosar reluat apoi de „Les Lettres françaises“ şi de „Le Figaro“.

Propaganda defăimătoare – orchestrată la Paris de Mihail Ralea, după mărturiile lui Virgil Ierunca –, se baza pe citate din articolele din tinereţe ale lui Vintilă Horia, strategie manipulatoare analizată de mai mulţi autori, precum Monica Nedelcu, (în „El Goncourt: Un coup de tonnerre“ / „Goncourt: o lovitură de trăsnet“, 1989, Madrid) şi Marilena Rotaru, care a studiat Dosarul Vintilă Horia în Arhivele Securităţii („Întoarcerea lui Vintilă Horia“, Ideea, 2002).

Istoria premiilor Goncourt reţine pentru anul 1960: „prix attribué à Vintila Horia et non décerné à cause du passé politique de l’auteur, inopinément révélé“ („premiu atribuit lui Vintilă Horia şi nedecernat, din cauza trecutului politic al autorului, revelat în mod neaşteptat“). 

În scrisoarea adresată preşedintelui Academiei Goncourt (reprodusă de Jacques  Robinchon  în  „Le défi des Goncourts“, Denoël,1975), Vintilă Horia nota: „Într-adevăr, în urma campaniilor duse atât împotriva Academiei pe care o conduceţi, cât şi împotriva mea personal, cu toate că ele conţin multe neadevăruri, nu vreau să fiu motiv de disensiuni într-o ţară care vrea să mă găzduiască. Ar fi în acelaşi timp ingrat în ceea ce o priveşte şi ar însemna să fac un deserviciu culturii franceze“. Vintilă Horia revine de mai multe ori asupra scandalului Goncourt, luând explicit distanţă faţă de adeziunea sa din tinereţe la ideologia fascistă. 

Dosarele Securităţii: „Am reuşit până la urmă să împiedicăm acordarea premiului“

„Încă din luna septembrie, agenţii Ştefan, Alina şi Katy au semnalat că Vintilă Horia este candidat la premiul Goncourt. Informaţiile au fost trimise în centrală în ziua de 17 noiembrie, deci înainte cu patru zile de a i se acorda premiul respectiv. Văzând că nu s-a întreprins nici un fel de acţiune în această direcţie şi văzând din ziare că informaţiile agenţilor de mai sus se verifică şi că Vintilă Horia are toate şansele să primească premiul Goncourt, pentru o carte defăimătoare la adresa regimului nostru, am mers la tov. Nicuţă Constantin şi l-am întrebat dacă s-a luat vreo măsură pentru a împiedeca acordarea premiului. (…) Numai după ce au sosit materialele din ţară, după ce au fost publicate, după ce s-a muncit cu fiecare redacţie de ziar în parte să publice aceste materiale, după ce s-au cheltuit bani, s-a reuşit să se retragă premiul Goncourt lui Horia Vintilă. Am reuşit până la urmă să împiedicăm acordarea premiului. Aceasta s-a făcut cu ajutorul nostru.“ (Fragment din Marilena Rotaru, „Vintilă Horia în dosarele securităţii“, în curs de apariţie, într-un volum colectiv, la editura „Vremea“)

Heidegger şi Céline, la judecată

 

Eugen Simion, academician: „Şi lui Eliade i se pot imputa şase articole“

Părerea mea este că trebuie să spunem integral adevărul despre scriitorii judecaţi pentru păcatele ideologice din tinereţe. Cazul Vintilă Horia este mai uşor, pentru că el a fost condamnat de un tribunal bolşevic, în 1946, pentru faptul de a fi fost ataşat cultural la Roma şi la Viena în anii tulburi din 1940. Vintilă Horia s-a apărat apoi din exil. El a fost un om de dreapta, ca şi Cioran, ca şi Noica, ca o întreagă generaţie a momentului. Este de neconceput ca după jumătate de secol să mai vorbim despre ei ca despre nişte „criminali de război“ şi să nu spunem adevărul, şi anume că sunt scriitori importanţi care au avut în tinereţe o anumită orientare şi anumite simpatii politice. Ce facem, aruncăm opera lor ulterioară? Cererea de a i se retrage titlul de cetăţean de onoare conferit de primăria din Segarcea, formulată de Institutul „Elie Wiesel“, este o aberaţie. Avem sentimentul că suntem în continuare într-un regim totalitar, nedemocratic, unde punem o etichetă în mod maniheist. Ce facem, deci? Îl punem pe Vintilă Horia la fondul secret? Întrebarea fundamentală în acest caz este ce loc ocupă Vintilă Horia în cultura română. O atitudine democratică înseamnă să discuţi despre operă amintind în acelaşi timp ce a făcut ideologic, în tinereţe. Eu am scris cărţi şi despre Eliade, şi despre Cioran, şi în română, şi în franceză, în acest sens. Lui Eliade i se pot imputa şase articole. Trebuie discutate toate lucrurile acestea pentru că adevărul este cea mai bună apărare. Dar trebuie să existe dezbatere. Cei mai mulţi intelectuali de azi au luat poziţie împotriva Legii 217/ 2015 şi a modului ei de aplicare. Spre exemplu, ce facem cu scriitorii care în ultimii 50 de ani au făcut propagandă comunistă?

 

„Judecarea“ unor mari scriitori precum Cioran, Eliade sau Vintilă Horia prin prisma adeziunilor ideologice din tinereţe nu e o singularitate a României. Cazul  filolosofului german Martin Heidegger (1889-1976) sau cel al scriitorului francez Louis-Ferdinand Céline (1894-1961) polarizează pasional părerile intelectualilor Europei de azi.

Unul dintre cei mai influenţi filosofi ai secolului XX, Heidegger este şi o personalitate controversată pentru convingerile naziste din perioada 1933-1944, pe care le-a recunoscut într-un interviu publicat în „Der Spiegel“ în 1966. Dezbaterea are drept obiect întrebarea dacă şi în ce mod producţia filosofică poate fi disociată de adeziunea sa ideologică. Unii dintre intelectualii care încearcă azi un răspuns nepartizan, precum filosoful francez Jean-Luc Nancy în Banalité de Heidegger (Galilée, 2015), au şi meritul de a pune problema unui cadru etic, de onestitate metodologică şi neutralitate ideologică, necesar într-un astfel de demers de revizuire cultural-istorică: bieneînţeles că se impune re-lectura lui Heidegger, dar aceasta trebuie să aibă loc „fără a ceda dezgustului, dar şi fără a continua să-l citim ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic“.  

Francezul Louis-Ferdinand Céline, autorul, între altele, al celebrului roman „Călătorie la capătul nopţii“, pare să plătească încă pentru antisemitismul din pamfletele scrise în anii 1937-1938. În 2011, la împlinirea a 50 de ani de la trecerea în nefiinţă a marelui scriitor, s-a cerut scoaterea sa de pe lista personalităţilor de comemorat care figurau în broşura ministerului de cultură al Franţei. Pentru poziţiile sale antisemite publicate în epocă în „Je suis partout“, scriitorul a plătit, după război, cu şapte ani de închisoare, exilul în Danemarca  şi o condamnare a justiţiei franceze în 1950, urmată de amnistierea în anul următor. Dezbaterea îşi lărgeşte cadrul şi literaţii se întreabă, în Franţa, dacă înverşunarea revizionistă poate avea limite: „Celor care nu fac decât să pună la zid la nesfârşit ar fi util să le reamintim că, la momentul oportun, va trebui să ţinem cont şi de antisemitismul lui Voltaire, al lui Gide sau al lui Genet, între alţi mari scriitori, sau, de ce nu, şi de stalinismul virulent şi tenace al lui Aragon.“ (Pierre Lainé, „Céline et les petits censeurs“, în „Le Monde“ din 27 ianuarie 2011).

Una dintre mizele dezbaterii constă în posibilitatea neutralităţii şi a discernământului în procesul memoriei culturale. Revizuirea marilor scriitori, intraţi prin opera lor în patrimoniul universal, dar a căror adeziune ideologică a fost la un moment al vieţii o imensă greşeală în lumina dezastrelor istorice – fie că e vorba de fascism, fie că e vorba de totalitarismul comunist, ambele criminale – nu poate fi legitimă decât în măsura în care „judecătorii“ de azi sunt capabili de relectură din afara oricărei ideologii şi prin cumpănirea excesului de memorie. 

Basarab Nicolescu, filosof: Acuzaţia de „criminal de război“, o alunecare semantică

Basarab Nicolescu, filosof şi prieten al scriitorului, povesteşte pentru „Weekend Adevărul“ despre trecutul lui Vintilă Horia, despre opera din tinereţe şi cea de maturitate, despre idealurile lui şi regretele pe care le-a avut (interviu publicat iniţial pe blogul Cristinei Hermeziu, pe adevarul.ro).

„Weekend Adevărul“: Ce i se poate reproşa lui Vintilă Horia astăzi?
Basarab Nicolescu: L-am cunoscut foarte bine pe Horia, eram buni prieteni. Nicio nuanţă de antisemitism sau de legionarism. Era anticomunist. Dar, din câte ştiu, anticomunismul nu este considerat o crimă în România. Este vorba aproape de o glumă proastă, fondată pe ambiguităţi. Ambiguităţi care reies din scrisoarea adresată de domnul Alexandru Florian către primarul oraşului Segarcea. În adresă se menţionează că Vintilă Horia a fost criminal de război şi, ca argumente, se dau citate din publicaţiile timpului, „Gândirea“ şi „Sfarmă-Piatră“, unde e adevărat că era o tonalitate antisemită şi o exaltare juvenilă a lui Vintilă Horia în acel moment, când i se părea că Mussolini reprezintă ceva. În citatul antisemit luat din „Sfarmă-Piatră“, dintr-un articol publicat pe 25 iunie 1941, Vintilă Horia vorbeşte despre evreii care au asasinat ofiţeri români, la intrarea în Basarabia. Dar acest lucru este un fapt. În schimb, tonalitatea – da, Vintilă Horia a regretat-o mai apoi. Dar asta nu poate fi considerată o crimă de război. Dar domnul Alexandru Florian merge mai departe, în sensul că îi atribuie lui Vintilă Horia ceva ce nu îi aparţine. Dă un citat dintr-un articol din „Gândirea“ nr. 8/ 1937, în care Vintilă Horia ar spune că „ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală“. Ori nu Vintilă Horia a spus acest lucru, ci René Benjamin, într-o carte pe care a scris-o despre Mussolini şi citatul i se atribuie acum lui Vintilă: e o gafă monumentală.

Vintilă Horia aderă la ideile acestui citat sau le respinge?
Da, adera la acea idee. Bineînţeles că Vintilă Horia a greşit în tinereţe, aşa cum au greşit şi Eliade, şi Cioran, şi Noica. Toţi au greşit în acelaşi punct: au crezut că poate exista o revoluţie socială de ordin spiritual. Ei bine, acum ştim, după toate studiile care s-au făcut, că spiritualitatea nu este decât de ordin individual. Adică o revoluţie spirituală nu poate fi decât individuală, nu socială.

S-a dezis Vintilă Horia de această greşeală?
Bineînţeles că Vintilă Horia s-a dezis în mod foarte explicit. El chiar a mers mai departe şi decât Noica, şi decât Cioran sau Eliade. În mod constitutiv, Vintilă Horia era un antiviolent, un om care  se preocupa de mişcarea iniţiatică care vizează ceva înlăuntrul oamenilor ca posibilitate de evoluţie. Spre maturitate, el s-a orientat spre René Guénon. E un articol fabulos scris de el, „De la Dante la Guénon“, unde se vede foarte clar că această ordine spirituală nu poate veni decât pe cale individuală. Era o iluzie că o mişcare poate da naştere unui om nou! Nu, ea poate da naştere la crime şi la câmpuri de concentrare. Aceste lucruri Vintilă Horia le-a spus, le-a văzut şi le-a negat. Această alunecare semantică de la articole ale lui Vintilă Horia, scrise în tinereţe (n.r. – avea 25 de ani), spre acuzaţia de a fi „criminal de război“ sau „vinovat de genocid“ este în fond o violare a legii, pentru că nu este permis să se interpreteze în acest fel o lege care vizează totuşi acţiuni clare de crime de război. Se spune că este interzis cultul acestor persoane. Ce înseamnă asta? Că nu mai avem voie să vorbim despre Eliade, despre Cioran, despre Noica, sau mâine despre Eminescu, care a fost, cum spun unii, antisemit? 

„De greşit, greşesc şi unii, şi ceilalţi. Dar a nu deosebi între gradele lor de vinovăţie e a practica o „justiţie de lemn“, dreptatea în alb-negru a bâtei. Da, există texte de tinereţe ale lui Eliade, Cioran, Noica sau Vintilă Horia greu de digerat din perspectiva ororilor pe care Legiunea le-a provocat în lumea românească. Dar a pune semnul egal între ei şi decemviri, între ei şi nicadori e a pune semnul egal între concesiile lui George Călinescu sau „adeziunile sincere“ ale unor tineri intelectuali marxişti din anii ’50-’60 şi Alexandru Nicolschi sau Alexandru Vişinescu“, scrie filosoful Andrei Pleşu în textul „Greşeală, vină, justiţie“, publicat pe blogul său de pe adevarul.ro

„Este de neconceput ca după jumătate de secol să mai vorbim despre ei ca despre nişte „criminali de război“ şi să nu spunem adevărul, şi anume că sunt scriitori importanţi care au avut în tinereţe o anumită orientare şi anumite simpatii politice. Ce facem, aruncăm opera lor ulterioară?“ spune academicianul Eugen Simion pentru „Weekend Adevărul“.

 

Poziţia Institutului „Elie Wiesel“. Vintilă Horia, condamnat pentru „activism jurnalistic“

Directorul Institutului „Elie Wiesel“, Alexandru Florian (foto sus), declară pentru „Weekend Adevărul“ că în procesul lui Vintilă Horia din 1946 au fost invocate peste 20 de articole scrise în publicaţia vremii „Sfarmă-Piatră“, „jurnal de extremă dreapta, unde a fost redactor“. Alexandru Florian spune că prin articolele respective, „Vintilă a făcut apologia lui Hitler, Mussolini sau Antonescu, a respins regimul politic democrat, a diseminat mesaje antisemite“.

Pe dosarul lui Vintilă Horia cu hotărârea Tribunalului Poporului stă scrisă, de mână, graţierea scriitorului din 1955. Cum nu se afla în ţară, Vintilă Horia a fost judecat şi condamnat în contumacie. Graţierea survenită în 1955 a eliberat din închisori persoanele condamnate, însă nu a anulat vinovăţiile celor graţiaţi, explică directorul Institutului „Elie Wiesel“. Astfel, spune Alexandru Florian, susţinut şi de Radu Ioanid, directorul Programului Internaţional de Arhive de la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, scriitorul Vintilă Horia „nu a fost condamnat pentru că ar fi aparţinut Mişcării Legionare, pentru că ar fi fost trimis funcţionar la Ambasada de la Viena de către regimul Antonescu sau pentru că ar fi scris două-trei articole de presă“. Alexandru Florian mai adaugă că nu-şi aminteşe ca scriitorul Vintilă Horia „să-şi fi exprimat public regretul pentru angajamentul său ideologic sau politic“.

Cu toate acestea, directorul Institutului „Elie Wiesel“ susţine că, de fapt Horia Vintilă a fost, totuşi, acuzat pentru „activismul jurnalistic“, „asemnea altor gazetari din Germania condamnaţi la Nürnberg doar pentru propaganda nazistă – Julius Streicher sau Otto Dietrich“. Bazându-se pe aceste argumente şi pe cele care se regăsesc în Hotărârea de sentinţă primită de Vintilă Horia, directorul „Elie Wiesel“ spune că „un nume de stradă, de instituţie sau un titlu de cetăţean de onoare reprezintă forme de exercitare a cultului unei persoane“. Şi tocmai asta nu doreşte instituţia statului care se ocupă cu studierea Holocaustului din România şi care a cerut în decembrie 2015 să-i fie retras titlul de cetăţean de onoare al oraşului Segarcea.

Alexandru Florian face o comparaţie cu alte cazuri de autori celebri din Europa: „în Germania, Consiliul orăşenesc din Wiehl a decis în 2011 să renunţe la numele casei de cultură «Drabenderhöhe - Hermann Oberth». Amintesc că Oberth nu a fost condamnat de nicio instanţă pentru activităţile sale, deşi a fost membru SS, a contribuit la realizarea rachetei V2 şi a avut scrieri antidemocratice“.

„Cazul juridic a lui Vintilă Horia este şi el simplu. El este autorul unei serii largi de articole antidemocratice, pronaziste, profasciste şi antisemite care au justificat războaiele de agresiune şi crimele în masă, care au avut loc la nivel naţional şi european, publicate în revista fascistă „Sfarmă-Piatră“ între 1937 şi 1941. Vintilă Horia (foto dreapta – arhiva familiei Vintilă) rămâne condamnat pentru crime de război. Legea 217/ 2015 este clară: conform ei nu se pot ridica pe terenuri publice monumente sau plăci memoriale care onorează memoria unor astfel de persoane şi nu se poate face astfel cultul lor“, scrie Radu Ioanid, directorul Programului Internaţional de Arhive de la Muzeul Memorial al Holocaustului din SUA, în textul „Aproximaţiile păgubitoare ale domnului Andrei Pleşu“, publicat pe blogul său de pe adevarul.ro.   

Comparaţie forţată

Atât Radu Ioanid, cât şi Alexandru Florian şi-au arătat indignarea cu privire la susţinerea pe care au manifestat-o personalităţi marcante ale României faţă de achitarea lui Vintilă Horia. Cei doi au amintit, printr-o comparaţie extremă, un caz din 1998, când doi ofiţeri superiori din Armata Română care iniţial fuseseră acuzaţi pentru pogromul de la Iaşi şi Cernăuţi, în timpul căruia au fost ucişi aproximativ 13.000 de evrei, în iunie 1941, au fost achitaţi după un apel extraordinar făcut de procurorul general. Atunci, acesta din urmă a dat vina pe germani, justificând acţiunile celor doi ofiţeri care „nu au făcut altceva decât să respecte ordinele“. Însă cei doi ofiţeri, supranumiţi „Eichmannii României“, după nazistul Adolf Eichmann – unul dintre principalii organizatori ai Holocaustului – erau vinovaţi direct de moartea a mii de evrei. Astăzi, însă, judecarea lui Vintilă Horia trebuie să fie făcută cu neutralitate şi chibzuinţă, astfel încât diferenţele între criminalii de război şi credinţele din tinereţe ale unor scriitori să fie delimitate, iar, acolo unde este cazul, condamnate.(Iulia Roşu)

Solicitare Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”

citeste totul despre: