Nu, nu am văzut niciodată pe nimeni strângând de pe trotuare răhăţeii câinilor, dar asta e o altă poveste. Revenind la pisici, ele pur şi simplu lipsesc. Ori stau bine ascunse prin cotloane de apartamente, de teama „dulăilor”, ori pur şi simplu nu există, li s-a pierdut urma, iar în locul lor au rămas aceşti mini-căţei, vreo două rase, mereu aceleaşi culori, la fel tunşi, la fel frezaţi, încât uneori, când mergi să cumperi pâine, poţi avea impresia că pur şi simplu e un defect în Matrix. Pe câinele ăsta parcă l-ai mai văzut şi acum zece metri.

Habar n-am dacă toţi aceşti căţei sub 12 centimetri înălţime ştiu de existenţa unor fiinţe asemănătoare ca mărime cu ei, dar care sunt un pic altceva. Nu ştiu dacă cele două specii s-au întâlnit vreodată pe acest tărâm şi dacă una din ele a capitulat sau dacă ceva îngrozitor a avut loc. Nici nu ştiu dacă cineva a umblat noaptea în capul proprietarilor şi le-a scrijelit acolo: „Nu-ţi lua pisică! Ia-ţi un câine! Unul foarte mic”. De fapt, nici că ar fi problema mea, având în vedere că eu nu am nici câine, nici pisică. Am avut pe vremuri şi una, şi alta, ba chiar mai multe, dar pe atunci locuiam la casă şi tare greu e să ai o curte fără cel puţin un câine şi o mâţă.

Dar chiar şi dacă nu era treaba mea să fac recensământul animalelor de pe bulevardul pe care locuiesc, tot nu mi-a dat pace întrebarea „unde-au dispărut pisicile”. Nu sunt cel mai mare fan al lor, dar uneori le găsesc a fi nişte creaturi agreabile şi curăţele, bune de mângâiat şi de lăsat să te cotropească, drăguţe în copilărie şi uşor băşinoase la bătrâneţe, ca noi toţi, hazlii şi fotografiabile, plus că, atunci când umblă de nebune pe străzi, tind să-şi facă nevoile în gropi săpate în pământ, ceea ce mi se pare util. Aşa că mi-ar fi plăcut să ştiu totuşi ce s-a întâmplat cu ele.

Până când, zilele trecute, traversând bulervardul până într-o staţie de autobuz, am observat pe cealaltă parte a străzii, într-un tufiş, un pisoi gălbui, tip Garfield, gras şi îndesat, cu lăboanţe de prădător obez, făcându-şi de cap cu nişte fire de iarbă, căci probabil îl deranja puţin stomacul pisicesc. Hmmm, iată, mi-am zis, totuşi prin acest cartier s-a rătăcit şi o mâţă. În alte câteva zile, ajungând din nou pe cealaltă parte a bulevardului, am văzut din nou o pisică, de data asta ceva mai tânără şi mai slăbuţă: a traversat trotuarul, s-a cocoţat într-un copac şi de acolo, ţuşti, direct într-un balcon de la etajul întâi. Mi-a mai arătat o dată coada şi apoi a dispărut, la revedere.

Buun, mi-am zis, deci pe partea asta de bulevard există totuşi picior de mâţă. Ba chiar mai multe picioare. Voi studia problema. Zis şi făcut. Am început atunci un studiu ştiinţific de monitorizare atât a potăilor, cât şi a mârtanilor din cartier, demn cel puţin de o lucrare de doctorat, de unde a rezultat că, da, jivinele scunde şi rostitoare de ham-ham locuiesc pe o parte a bulevardului, în timp ce blănoasele torcătoare, cu gheare şi botic drăguţ, stau, bine-mersi, de cealaltă parte a străzii. Da, trotuarul e mai curat pe cealaltă parte a bulevardului. Nu, internaţionala proprietarilor de pisici nu mi-a oferit un apartament acolo, aşa că situaţia mea a rămas aceeaşi – prizonieră în ţinutul răhăţeilor.

Cum s-a ajuns la o asemenea situaţie nu se poate şti, voi mai continua analiza când voi obţine fonduri, pentru că până la urmă mi se pare un fapt extrem de important.

 

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.