Un război aşteptat, întrucât, potrivit Legii fundamentale din Republica Moldova, omul forte ar trebui să fie premierul. Preşedintele are un rol decorativ, unica sa atribuţie mai semnificativă fiind aceea de şef al forţelor armate. Cum republica s-a declarat neutră, iar forţele sale armate sunt ca şi inexistente, şi această prerogativă e la fel de goală de conţinut executiv, ca şi celelalte.

Dacă ar fi cu adevărat premierul Republicii Moldova, Pavel Filip ar putea să-l termine pe Dodon oricând ar vrea. Premierul nu dă socoteală preşedintelui, care nu poate nici să-l destituie, nici să dizolve Parlamentul. În schimb, ca lider executiv al majorităţii, îl poate suspenda pe preşedinte, împingându-l într-un referendum de destituire. Premierul poate configura bugetul Preşedinţiei aşa cum vrea şi îi poate face atâtea şicane administrative dodonului din strada Nicolae Iorga, încât acesta să se gândească de două ori înainte de a deschide gura.

Din păcate, aşa cum Igor Dodon nu e preşedinte, nici Pavel Filip nu e prim-ministru. Amândoi sunt actori într-un spectacol regizat de altcineva, pe un text scris de un terţ, jucat într-un teatru care aparţine, şi el, altcuiva. Decizia de a revota favorabil exerciţiul respins de Dodon nu e începutul unui război care să ducă la eliminarea preşedintelui-plagiator. E doar o manevră de conivenţă, făcută în deplină înţelegere mutuală, prin care oligarhia de la Chişinău dă iluzia de bătălie a pro-europenilor cu pro-ruşii. Mascaradă în care majoritatea joacă rolul pro-europenilor, iar Dodon cu „socialiştii” lui, pe cel al pro-ruşilor.

Finalitatea acestei farse trebuie să fie, în viziunea păpuşarilor de la Chişinău, un zero sum game: un „armistiţiu” perpetuu între cele două orientări. Dar nu în sensul în care Republica Moldova să fie ca mielul blând al lui Pristanda, care suge la două oi, ci în sensul în care statul să nu se clintească nici un milimetru, într-o direcţie sau alta. Pentru că, dacă s-ar clinti, ar începe o mişcare al cărei rezultat ar fi măturarea actualei oligarhii. Există şi la Chişinău tineri de valoare, şcoliţi în Europa, doritori să iasă din orizontul limitat, de gubernie eşuată, în care trăieşte acum Republica Moldova. Există peste tot, din nordul rusificat şi până în sudul găgăuzilor, oameni revoltaţi de bătaia de joc, stagnarea şi sărăcia în care este ţinut un teritoriu cu atâtea resurse naturale, care ar putea trăi foarte bine. Există încă intelectuali nemulţumiţi de confuzia identitară în care se zbate Moldova de peste Prut, de minciunile şi jignirile la adresa lumii româneşti, şi dornici să se regăsească. Pentru ca nici unul dintre aceste curente de schimbare să nu dea rezultate, oligarhia basarabeană a montat farsa unei „bătălii strategice” între pro-europeni şi pro-ruşi. În realitate, nici unii, nici alţii nu au nici un Dumnezeu, în afara burţilor şi a conturilor proprii.

Îmi pare rău că nu reuşim să îi convingem pe cât mai mulţi cetăţeni ai Republicii Moldova că nimeni, din România, din Uniunea Europeană sau din Statele Unite, nu are vreun interes ascuns, rău-intenţionat, cu privire la acest stat. Nimănui nu-i pasă de Republica Moldova, de fapt, mai mult decât (ar trebui să le pese) cetăţenilor ei. Ideea că mai-marii lumii nu au altceva mai bun de făcut decât să conspire pentru a pune mâna pe sărăcia lucie din Basarabia e complet falsă. Nici măcar în România – care, orice ar spune unii şi alţii, are drepturi istorice legitime în Basarabia – nu există vreun plan care să intenţioneze ceva în legătură cu acest teritoriu: nu dorim Republicii Moldova decât ceea ce-şi doreşte ea. În rest, ajutăm cum şi cât putem. Oricine are un dram de bună-credinţă a remarcat respectul şi responsabilitatea cu care Bucureştii au tratat întotdeauna Chişinăul.

Aşadar, nici un război şi nici o independenţă. Cine ţine sforile lui Dodon le ţine şi pe cele ale lui Pavel Filip.