S-au organizat şi conferinţe la care au participat reprezentanţi ai puterii şi ai opoziţiei care doreşte păstrarea reprezentării proporţionale.

Întrebarea relevantă este ce fel de regim politic ar asigura un plus de democraţie pentru Republica Moldova, nu câte partide ar intra în Parlament. Orice reformă electorală trebuie să aibă un scop pe termen lung, altfel degeaba este propusă şi aplicată. Contează caracterul Republicii Moldova, respectiv stat unitar, cu minorităţi care au o agendă politică clară, cu lipsa unui control efectiv asupra întregului teritoriu, cu un preşedinte ales direct şi cu partide politice slabe? În principiu, răspunsul este afirmativ dar gradul de influenţă ai acestor factori în alegerea unui sistem electoral este limitat. Într-un stat subminat de divizări etnice, politice şi religioase, reprezentarea proporţională asigură reprezentarea corectă a tuturor curentelor minoritare. Cei care argumentează în favoarea menţinerii reprezentării proporţionale, ar trebui să aibă în vedere că aceasta se dovedeşte a fi benefică, dar cercetările au arătat că, de fapt, clivajele preexistente sunt întărite în urma aplicării reprezentării proporţionale şi nu ameliorate. Partizanii reprezentării proporţionale invocă exemplul Irlandei de Nord, caz în care introducerea acesteia în 1997 a asigurat reprezentarea mai multor partide în Stormont şi discutarea de soluţii la conflictul inter-religios în cadrul legislativului. Este adevărat, reprezentarea proporţională s-a dovedit a fi benefică timp de aproape 20 de ani. Alegerile din luna martie a acestui an au creat însă o mare problemă : pentru prima dată, o majoritate se poate contura în jurul Sinn Fein, partid ultranaţionalist care doreşte reunificarea cu Irlanda. Negocierile pentru formarea unui nou guvern sunt blocate. Este posibil ca după Paşte guvernul de la Londra să revoce autonomia Irlandei de Nord şi să guverneze direct provincia, dacă nu se conturează o majoritate anti-Sinn Fein. Este rezultatul electoral din 2017 un efect al sistemului electoral? În mare parte, da.

Nu sistemul majoritar produce mai degrabă două partide în Parlament, ci sistemele mixte.

Partidul Democrat a urmărit, cu siguranţă, un presupus efect al sistemului majoritar. Potrivit legii clasice a lui Duverger, sistemele majoritare produc un sistem de două partide, în timp ce reprezentarea proporţională produce un sistem multipartidist. Scopul lui Vladimir Plahotniuc este să existe un Parlament în care să fie reprezentate doar partidul său şi socialiştii lui Dodon, de fapt un singur partid unic, urmând a se mima confruntarea putere - opoziţie dar în realitate fiind asigurată coabitarea între un preşedinte şi un prim-ministru ce provin din partide diferite. Problema este că sistemele majoritare nu produc necondiţionat acest efect. Arend Lijphart a studiat numărul efectiv de partide parlamentare în 27 de ţări şi a ajuns la concluzia că acest indicator este 2,0 în sistemele majoritare, 2,8 în cele mixte şi 3,6 în cele proporţionale. Cu alte cuvinte, nu sistemul majoritar produce mai degrabă două partide în Parlament, ci sistemele mixte. Un alt argument în favoarea sistemului majoritar invocat de Partidul Democrat este că acesta produce guverne dominate de un singur partid, guverne eficiente şi responsabile. Cercetările contrazic parţial acest efect. Potrivit lui Pippa Norrris, doar 56,3% din alegerile organizate potrivit sistemului majoritar generează guverne compuse dintr-un singur partid. Mai mult, sistemele majoritare pot produce şi guvernări de coaliţie (Marea Britanie în perioada interbelică), iar reprezentarea proporţională poate genera guverne conduse pentru multă vreme de un singur partid (socialiştii austrieci, laburiştii norvegieni sau social - democraţii suedezi). Nu este, prin urmare, deloc sigur că un sistem majoritar ar avea ca efect intrarea a doar două partide în Parlament şi nici că un asemenea sistem ar genera un guvern condus de un singur partid.

Cei care neagă avantajele sistemului majoritar ar trebui să depăşească cumva anul 1970, când Stein Rokkan afirma că este „pur şi simplu imposibil” de descris beneficiile acestui sistem pentru avansul în direcţia democraţiei. Este adevărat, multă vreme s-a crezut că în alegerea unui sistem electoral trebuie făcută o alegere între o mai bună reprezentare parlamentară a intereselor divergente din societate şi guverne care să conducă responsabil, între partide politice puternice şi politicieni care să poată fi traşi la răspundere (politică). S-a considerat că cele două scopuri se exclud reciproc. Riscul major al sistemului majoritar este să producă supra-reprezentarea partidelor care câştigă alegerile (în 1997, laburiştii britanici au căpătat 43,2% din voturi, dar 63% din locurile în Parlament), în timp ce reprezentarea proporţională produce negocieri interminabile privind formarea unui nou guvern după alegeri (cazul Belgiei sau al Olandei), ceea ce generează atracţie pentru discursul partidelor populiste, discurs care pune în prim plan eficienţa, opusă dezbaterilor sterile. La fel ca şi legea lui Duverger, postulatul imposibilităţii combinării celor două efecte prin intermediul unui singur sistem electoral este pus la îndoială. Shughart şi Wattenberg au arătat, într-o lucrare din 2003, că sistemul electoral prin care sunt aleşi mai mulţi reprezentanţi din aceeaşi circumscripţie, pe baza mai multor confruntări în mai multe colegii care compun circumscripţia respectivă, produce în proporţii rezonabile efectele benefice ale sistemului majoritar şi ale reprezentării proporţionale. Alţi doi autori, Carey şi Hix, au dus mai departe cercetările şi în 2010 au constatat că acest sistem electoral produce guverne formate din două sau trei partide.

Deocamdată, în Republica Moldova dezbatere se duce între a alege sistemul majoritar pur sau reprezentarea proporţională. Nu a fost enunţat un proiect coerent alternativ care să combine efectele benefice ale celor două sisteme electorale. Guvernul promovează sistemul majoritar fără alte argumente decât nevoia de a instaura un singur partid la putere, opoziţia apără reprezentarea proporţională pe motivul temerii că nu va intra în Parlament. Toate dezbaterile de până acum nu au reuşit decât să aducă la aceeaşi masă puterea şi opoziţia, pentru a exprima argumente în favoarea sistemului majoritar, respectiv reprezentării proporţionale. Dezbaterea actuală din Republica Moldova arată că într-adevăr, aşa cum afirma Pippa Norris, problema alegerii unui sistem electoral a devenit una centrală în cadrul dezbaterilor politice din toate ţările, depăşind stadiul de discuţie marginală. Deocamdată însă, nu sunt semne că, indiferent, cum ar arăta, reforma sistemului electoral va duce la un plus de democraţie.

Politicienii moldoveni ar trebui să înveţe din viciile şi virtuţile sistemului electoral practicat în Irlanda de Nord.

Nu ştim ce consecinţe ar putea avea introducerea sistemului majoritar, dar, în condiţiile unor partide slabe şi a monopolului resurselor financiare de către oligarhul Plahotniuc, probabilitatea de a genera un sistem autoritar cu doi capi ai executivului care se înţeleg foarte bine în ceea ce priveşte gestionarea puterii este foarte mare. Păstrarea reprezentării proporţionale ar face ca sistemul coaliţiilor largi de partide, negociate îndelung şi afectate de instabilitate cronică, să se perpetueze. O privire obiectivă asupra scopurilor pe termen lung ale democraţiei din Republica Moldova ar face ca dezbaterea să ia în calcul şi opţiuni de felul celei expuse mai sus. O dezbatere polarizată în continuare politic va genera, fără îndoială, un clivaj politic mai amplu, imposibil de gestionat. Politicienii moldoveni ar trebui să înveţe din viciile şi virtuţile sistemului electoral practicat în Irlanda de Nord.