Desigur, ele au survenit acolo unde condiţiile istorice au asigurat menţinerea unui electorat românesc compact, cu o conştiinţă de sine bune definită şi, în consecinţă, nu numai cu aspiraţii unioniste fireşti, ci şi cu capacitatea de acţiune politică în vederea acestui obiectiv.
 
Asemenea spaţii, atât cât mă pricep eu la Moldova dintre Prut şi Nistru, nu sunt foarte numeroase. Ele nu acoperă, la ora actuală, mai mult de 10% din electorat (scorul mediu al partidelor unioniste, în ultimii 27 de ani), la care, eventual, se mai pot adăuga alte procente de "unionişti de oportunitate". Adică acei cetăţeni care, fără a fi unionişti convinşi (uneori - cunosc personal câteva cazuri - chiar fără a fi etnic români), consideră că unica modalitate de salvare a Republicii Moldova din marasmul politic, economic, social şi cultural este unirea cu Ţara.
Nu cred, în această ordine de idei, că trebuie să ne facem iluzii privind o eventuală identificare a electoratului Maiei Sandu cu cel care, eventual, ar susţine reunificarea. Maia Sandu, cu toate calităţile ei evidente, nu a avut o agendă politică unionistă, iar unii dintre partenerii de coaliţie ai partidului ei (împreună cu care a obţinut scorul de aproape 49% la ultimele alegeri) sunt nişte "statalişti" înrăiţi. E greu de crezut că aceste forţe, la o eventuală - deşi improbabilă - consultare pe tema reunificării, vor vota în favoarea României. Iluziile pe care şi le fac unii dintre cei care, de la Bucureşti, i-au sprijinit în precedenta campanie electorală sunt ridicole şi fac parte din categoria numeroaselor "vise tâmpite" (formula îi aparţine lui Vasile Dâncu), din care s-a alcătuit politica externă românească de după 1989.
 
În pofida evidentei minorităţi în care se află unioniştii, însă, opinia mea e că recentele decizii (simbolice) de unire pe care le-au luat unele comune basarabene nu trebuie subestimate şi cu atât mai puţin ridiculizate.
Aceasta, deoarece sunt singurele gesturi politice făcute în Republica Moldova, din 2009 încoace, care ies din logica scenariului trasat pentru aceasta, la Kremlin, înaintea destrămării URSS. 
 
Mai întâi, pentru că respectivele declaraţii au abandonat precauţiile şi acoperirea "valorilor europene" sau a "integrării în UE", arătând deschis că, în opinia acestor cetăţeni şi entităţi administrative, drumul Republicii Moldova nu poate fi decât unul singur: revenirea la adevărul istoric al apartenenţei la România.
 
În al doilea rând, pentru că ele atestă un fapt incontestabil: chiar dacă opinia majoritară nu este, deocamdată, în favoarea reunificării (din motive mai degrabă patologice, decât politice), curentul unionist nu a slăbit. Dimpotrivă. El a crescut, se menţine pe o tendinţă ascendentă - în special în rândul tinerilor - şi a depăşit graniţele etniei româneşti. Ca şi pe cele ale gesturilor simbolice şi ale "revoltelor în genunchi". Cu toată puterea oligarhiei "stataliste" şi popularitatea "socialiştilor" lui Dodon, unioniştii nu se mai tem nici să se manifeste în centrul Chişinăului, nici să ia decizii care sfidează pe faţă ortodoxia post-sovietică instalată după 1991.
 
În al treilea rând, deciziile sunt luate în anul Centenarului Marii Uniri, de către nişte comune, nu de către oraşe. Paradoxul identitar al Republicii Moldova este următorul: deşi la oraşe se concentrează electoratul unionist şi pro-european, ponderea elementului etnic românesc este covârşitoare la sate. Când ideea reunificării ţării va începe să pătrundă aici, la sate, nimic nu o va mai putea opri. Recentele decizii arată că, vorba lui Churchill, ne aflăm la sfârşitul începutului.
 
În fine, mai este un alt element de subtilitate. Aceste decizii de unire nu survin într-un moment foarte fast al României. Suntem prizonierii unui grup de oameni politici care au un singur obiectiv (să scape, cu orice preţ, de problemele cu Justiţia), în numele căruia sacrifică tot. Crebillitatea internaţională - care, oricum, nu era impresionantă -, stabilitatea economică, dialogul social: totul este acum pus la mezat, iar România, după câţiva ani buni, stagnează din nou. Deciziile de unire luate tocmai acum de comunele din Basarabia ne reamintesc că Marea Unire nu s-a făcut nici pentru avantaje economice, nici pentru autostrăzi, nici pentru paşapoarte europene. Ci pentru că suntem o naţiune europeană, care are dreptul, ca toate celelalte, la un stat unitar. 
De aceea spun că nu trebuie ignorate, nici politizate aceste demersuri simbolice ale românilor din Basarabia. În anul Centenarului, în timp ce majoritatea se ocupă de orice altceva decât de România, iar opoziţia e impotentă şi decredibilizată, aceşti români uitaţi de peste Prut ne reamintesc ceea ce ar trebui să nu uităm niciodată. 
Mai ales la vot.