Ea permite tuturor adversarilor acestei unităţi să doarmă liniştiţi 364 de zile pe an, rezervând-o pe cea de-a 365-a (în anii bisecţi, a 366-a) unor ceremonii formale, numai bune de rezolvat în cheie sovietică şi, oricum, fără nici un impact asupra felului în care este vorbită limba română peste Prut. Sau a statutului ei oficial, încă ambiguu.
Fac o paranteză: un subiect de discutat ar fi, desigur, felul în care este vorbită limba română în România de azi. Mizerabil. În special în mass-media şi de către tineri, care nu par a înţelege că limba este un instrument de comunicare, ca şi banii (utilizez o formulă propusă în 1648 de Mitropolitul Ardealului, Simion Ştefan) şi, prin urmare, ea trebuie să îşi păstreze valoarea, spre a-şi putea exercita funcţia.


Dar degradarea limbii române vorbite în România are doar cauze interne, de la degradarea şcolii şi până la indolenţa naţională.


În Republica Moldova, degradarea limbii române este o ţintă strategică şi, în acelaşi timp, o consecinţă a unor demersuri întreprinse, timp de foarte mulţi ani, de către Imperiul Ţarist (până în 1917), apoi de fosta URSS (după înfiinţarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, în stânga Nistrului, în 1924). Ea constituie un motiv de îngrijorare şi de mirare, azi, când, teoretic, existenţa unei Republici Moldova independente ar fi trebuit să pună capăt tendinţelor dizolvante. Căci, de exemplu, existenţa politică separată a Germaniei, Austriei şi Elveţiei nu are nici o consecinţă asupra statutului unitar al limbii germane literare, aceeaşi în cele trei state.


Se vorbeşte, din păcare, prost româneşte, astăzi, în Republica Moldova. Mai prost decât se vorbea, să zicem, în 1998, când am făcut prima mea vizită peste Prut. Oamenii de la ţară vorbesc cam la fel, într-un galimatias de grai moldovenesc neliterar şi rusisme, plin de lexeme din fostul vocabular sovietic. Jargoanele profesionale (al şoferilor şi mecanicilor auto, al electroniştilor) sunt şi ele pline de termeni ruseşti incomprehensibili, pentru că nu s-a făcut nici un efort ca şcolile tehnice şi manualele de profil să se întoarcă, aşa cum era firesc, la limba română. Dar şi omul obişnuit, de la Chişinău, vorbeşte prost româneşte şi, din păcate, din motive care s-ar cuveni analizate, confruntat cu nivelul său de vorbire precar, reflexul nu este să se corecteze, ci să treacă... la limba rusă.

De vină nu e nici România, nu sunt nici unioniştii. Ci politicienii de la Chişinău, care îl lasă pe cetăţeanul Republicii Moldova în dubii cu privire la identitatea sa etnică.

În momentul în care, redactând prima Constituţie a Republicii Moldova, „stataliştii” au trecut ca limbă oficială inexistenta „limbă moldovenească”, ei au sădit în sufletul cetăţeanului ghimpele unei îndoieli cu efecte devastatoare. Nu numai la nivelul limbii, ci al orientării culturale şi politice, în general.

Dar să revin la limba română şi la Ziua Limbii Române. Sărbătorirea ei, peste Prut, reflectă pe deplin schizoidia în care „stataliştii” i-au vârât pe cetăţeni, care aniversează, an de an, o limbă care nu se regăseşte în nici un fel în Constituţie. Căci, într-adevăr, limba română nu există, oficial, în nici un fel în Republica Moldova, nici măcar ca limbă minoritară, a celor peste 50% din cetăţenii care, în sondaje, se declară români sau românofoni!


În acelaşi timp, Ziua Limbii Române, oricât de pompos sărbătorită, nu poate face nimic împotriva zecilor de canale de televiziune sau a publicităţii în limba rusă, care sufocă pur şi simplu spaţiul public, în pofida faptului că minoritatea rusă nu reprezintă decât 5% din populaţie, iar rusofonii, cu totul, nu depăşesc 20%. Publicitatea, în special, este complet nejustificată, căci nici un document internaţional privind drepturile minorităţilor nu o menţionează, ca instrument de menţinere a identităţii sau ca drept. Ea este responsabilă de o bună parte din calcurile după limba rusă, care masacrează astăzi limba română vorbită peste Prut, şi care au pătruns chiar şi la nivelul instrumentelor gramaticale (al prepoziţiilor, de pildă), nu doar al lexicului. Efectiv, companiile de publicitate preiau publicitatea în rusă, după care traduc automat cuvintele, fără grijă pentru acurateţea gramaticală sau pentru spiritul limbii române. Astfel că la Chişinău cuvântul arendă a ajuns să însemne chirie, în pofida faptului că, în limba română, înseamnă cu totul altceva...


Politicienii care acceptă senini (sau inconştienţi) această subjugare a spaţiului public de către o limbă străină, fără nici o legătură cu limba oficială, îşi iau o grea răspundere faţă de viitorul Republicii Moldova.

Pentru că limba seamănă cu banii, dar este ceva mai profund decât ei: este însuşi pilonul identităţii unei persoane. Nu cetăţenia, nu religia. Ci limba. Vorbind o non-limbă, nu trebuie să ne mire că rezultatul este o Republică Moldova care arată ca un non-stat...