FOTO Lucian Boia, copleşit de numărul timişorenilor prezenţi la lansarea cărţii „Cum s-a românizat România”. Coperta are o poză din Timişoara anului 1910

FOTO Lucian Boia, copleşit de numărul timişorenilor prezenţi la lansarea cărţii „Cum s-a românizat România”. Coperta are o poză din Timişoara anului 1910

Lucian Boia la Timişoara FOTO Ştefan Both

Renumitul istoric Lucian Boia a lansat la librăria "Cartea de nisip" din Timişoara ultimul său volum, "Cum s-a românizat România".

Ştiri pe aceeaşi temă

Lucian Boia a profitat de o vizită privată la Timişoara să îşi lanseze şi în capitala Banatului, ultima sa carte,
„Cum s-a românizat România”. Evenimentul a avut loc, marţi seara, la librăria „Cartea de nisip”, unde, conform organizatorilor, atâta lumea s-a mai adunat doar la Andreea Esca.
 
Librăria a fost pur şi simplu neîncăpătoare. Timişorenii au dorit să îl vadă, să îl audă şi să plece cu un autograf de la cel mai important istoric contemporan român. 
 
„Sunt impresionat de câtă lume a venit. Sunt copleşit. Nu mă aşteptam”, a spus Lucian Boia.
 
„Cum s-a românizat România” are capitole întregi în care este amintit Banatul şi Timişoara. Mai mult, istoricul a ales să îşi ilustreze volumul cu o fotografie de epocă, din 1910, realizată în Timişoara, pentru a sublinia statutul de oraş cosmopolit cu care se putea lăuda cândva acest oraş. Acele vremuri au apus însă, după spune chiar Boia.
 
„Am urmărit procesul, fără să vin cu judecată pozitivă sau negativă”
 
„Putem discuta dacă e regretabil că România s-a românizat, dacă e mai bine aşa sau că ar fi fost mai bine altfel. Cert este că lucrurile aşa s-au petrecut. Eu nu emit judecăţi. Am urmărit procesul, fără să vin cu judecată pozitivă sau negativă. M-a interesat să urmăresc fenomenul pas cu pas, de la o perioadă la alta.
 
Am folosit date statistice, am urmărit recensămintele, curba demografică. Este un proces care se întâmplă în statele naţionale. Înainte de Revoluţia Franceză, în Franţa nu vorbea aproape nimeni limba franceză. După un secol de politică centralizată, s-a ajuns la un stat foarte omogen etnic.
 
Cred însă că acum, prin venirea populaţiei musulmane, va fi mult mai greu de realizată omogenizarea. Românii nu sunt scutiţi să fie ironizaţi în cărţile mele. Îmi revendic dreptul la ironie şi, în general, la libertatea cuvântului”, a declarat Lucian Boia, unul din cei mai bine vânduţi scriitori români.
 
„Concluzia cărţii nu e una pozitivă. Lui Lucian Boia nu îi prea place că România s-a românizat. Dacă acea multiculturalitate, acel mozaic etnic ar fi rămad, alta ar fi fost cultura, morala, industria şi economia ţării. Ne putem imagina dacă ar mai fi rămas măcar 200.000 de evrei şi 200.000 de nemţi. Acum sunt pe cale de dispariţie, cei care au rămas sunt bătrâni şi tot mai puţini. România nu mai este cosmopolită, omogenitatea e mare. La aceată omogenizare din Banat au contribuit şi venirea unor olteni ca mine”, a spus gazda evenimentului, Cornel Secu.
 
Acesta a subliniat că toate cărţile scrise de Lucian Boia sunt şocante, nu prin răspunsuri, ci prin întrebări.
 
Lucian Boia este cel mai mare istoric pe care îl avem la ora actuală”, a spus Secu.

La lansarea de la librăria "Cartea de nisip" au mai vorbit scriitorii Robert Şerban şi Cornel Ungureanu. 

   
Cum s-a românizat România
 
În anul 1910, Timişoara avea o populaţie de 72.555 de persoane, 31.664 germani, 28.552 maghiari, 7.566 români. În 1930, din 91.580 de locuitori: 27.807 germani, 27.652 maghiari, 24.217 români, 7.171 evrei.
 
“În 1923, noua Constituţie a fost votată de un parlament liberal, fără să aibă vreun cuvânt de spus celelalte partide, inclusiv cele <regionale>. Numeroşi regăţeni, nu întotdeauna printre cei mai competenţi şi mai oneşti, au trecut în noile provincii, în diverse instituţii ale statului: o administraţie românească nu tocmai de natura să entuziasmeze! 
 
Un document semnificativ este Memorandul românilor din Transilvania (Ardeal, Banat, Crişana, Satu Mare, Maramureş), prezentat M.S. Regele Carol II în 15 decembrie 1938. Semnatari: Iuliu Maniu, alături de 50 de membri marcanţi, toţi ardeleni şi bănăţeni, ai Partidului Naţional Ţărănesc”, scrie Lucian Boia. 
Memorandumul denunţă modul în care a fost tratată Transilvania într-o Românie excesiv de centralizată.  
 
„După dizolvarea Consiliului Dirigent, guvernele care s-au succedat <au umplut funcţiunile politice şi administrative cu elemente străine de împrejurările locale şi de cetăţenii acestor ţinuturi...Metodele de exploatare fără scrupul, o goană neastâmpărată după îmbogăţire a sateliţilor, întovărăşită de imoralitate şi corupţie sfidătoare, au rănit sentimentul public al provinciei, odinioară sub raportul moral sănătoasă până la austeritate. Cu scurta întrerupere a guvernărilor naţional-ţărăniste, Ardealul şi Banatul au fost aruncate într-o atmosferă cu totul contrară concepţiei lor de viaţă>”, mai scrie Lucian Boia în „Cum s-a românizat România”.
 
Românii ardeleni şi bănăţeni au fost nesocotiţi
 
“O discriminare de proporţii în privinţa ocupării funcţiilor publice este ilustrată prin cifre: “ardelenii şi bănăţenii sunt nesocotiţi în mod sistematic, nu numai în ce priveşte întreg teritoriul ţării, ci chiar pe teritoriul privinciei”.
 
Exemplele sunt nenumărate: La Înalta Curte de Casaţie, din 94 de magistraţi, doar 9 ardeleni şi bănăţeni; la Consiliul Legislativ, 4 din 36, în corpul diplomatic, 18 din 197, la Ministerul Finanţelor, doar 6 din 137 de funcţionari...
 

 
În Treansilvania şi Banat sunt numai 278 de magistraţi originari din ţinuturile respective, în timp ce 439 sunt veniţi din Vechiul Regat... Ardealul şi Banatul au înfăţişarea de ţinuturi sub ocupaţie...Astăzi întreg personalul instituţiilor centrale din Bucureşti care lucrează în Ardeal şi Banat este recrutat din Vechiul Regat, inclusiv 23 de colonei, numiţi prefecţi ai judeţelor...”, mai arată Boia.
 
“Alcătuită din bucăţi disparate, România a fost supusă unui proces de omogenizare, tocmai în vederea sudării părţilor ei componente. Tensiunile deveneau astfel inevitabile între centrul <centralizator> şi provinciile dormice să-şi păstreze identitatea, în interiorul unităţii româneşti. 
 
Teama centrului că regionalismul ar putea genera separatism nu s-a dovedit însă întemeiată. Nu deficitul de unitate, ci intervenţiile de afară au condus la pierderile teritoriale din anul 1940”, spune Boia.
 
„Graniţele noastre trebuiesc întărite cu români aduşi de prin Oltenia, din Teleorman, din Gorj” 
 
După unire, minorităţile nu au pierdut prea mult din ponderea lor iniţială. Rămâneau majoritare în oraşele ţinuturilor alipite şi continuau să deţină o bună parte din bogăţia naţională. 
 
Guvernul Antonescu a înfiinţat un subsecretariat de stat al “românizării şi colonizării”. „Şeful <românizării>, Titus Dragoş, relua spusele lui Antonescu: <Vreau, la graniţe, să fac ca pe timpul lui Ştefan cel Mare: să pun colonişti, care să fie o garanţie pentru ţară... Graniţele noastre trebuiesc întărite cu români aduşi de prin Oltenia, din Teleorman, din Gorj, să fie români din acei cari sunt dârzi şi rezistenţi în lupta cu greutăţile vieţii (iată desemnaţi şi pe romînii cei mai de ispravă)>”.
 
După război, potrivit datelor din 1948, mai trăiau în România 332.000 de germani, practic toţi în Transilvania şi Banat. De comparat cu cifrele anului 1930: 745.000 de germani. După unirea au plecat din start 200.000 de maghiari. 
 
Din 15.872.624 de locuitori, 13.597.613 erau vobitori de limba română: 85,7%, faţă de 71,9 % români români în 1930. Numărul maghiarilor era de 1.499.851, 9,4 %, al germanilor la 343.913, 2,2%, 138.795 vorbitori de idiş: 0,9%, însă numărul lor real în 1947 era de 428.000.

 
„În 1945, pentru a îndulci amărăciunea maghiarilor care pierduse pentru a doua oară Transilvania, li s-a dăruit o instituţie de învăţământ superior proprie, la Cluj: Universitatea Bolyai. În 1952, s-a înfiinţat în partea secuiască a Transilvaniei, cu populaţie compactă de limbă maghiară, Regiunea Autonomă Maghiară. În 1956, din cei 731.387 locuitori, 565.510 erau maghiari (77,3%). Cum s-a dat, s-a şi luat. În 1958, Universitatea s-a contopit cu Universitatea românescă Regele Ferdinand I, devenită Victor Babeş. Regiunaea Autonomă e diluată în 1960, detaşându-i o fâşie, primind însă câteva raioane cu majoritate românească. Mai supravieţuieşte până în 1966, când dispare.
 
Cuvântul de ordine: „Unitatea”
 
Politica de pur românească avea să atingă apogeul în epoca Ceauşescu, din 1965 până în 1989. Cuvântul cheie avea să fie “unitatea”. 
 
“Minorităţilor în această logică, nu le mai rămânea decât un rol cel mult decorativ, participând şi ele la festivalul marii unităţi româneşti. În anii 80 era deja interzis să se mai arboreze separat istoriile regionale. În cel mai bun caz, o carte despre Banat se ascundea sub titlul Românii din sud-vestul ţării. Până şi meteorologia a fost obligată să se supună: nu mai putea să plouă în Moldova; fenomenul, dacă totuşi avea loc, trebuia să se petreacă în nord-estul României”.
 
“Cum evreii se numărau pe degete, iar germanii stăteau să plece şi ei, maghiarii au rămas în aceşti ani minoritatea cea mai importantă şi mai combativă”.
 
„Un document din 22 feb 1962-exprimând percepţia maghiară, - înşira deja o serie întreagă de nemulţumiri, începând cu constatarea generală că după 1958 situaţia etniei maghiare s-a înrăutăţit considerabil. Oricine vorbeşte despre drepturile lor este rău văzut. Conducătorii maghiari din intreprinderi şi instituţii sunt înlocuiţi unul după altul. Preşedinţii şi vicepreşedinţii Consiliului Popular au rămas maghiari, dar majoritatea procurorilor, judecătorilor şi comandanţilor militari sut şi aici români. Din 1945, s-au stabilit la Târgu Mureş 20.000 de români”. 
 
Minoritarii „avantajaţi” să plece din România
 
“Cât despre emigraţie, aceasta a constituit vreme de decenii visul unei mari păriţi din populaţia României, să plece, să nu mai audă de România! Cu frontierele deschise, comunismul nu ar fi avut nicio şansă să supravieţuiască, ar fi rămas fără oameni. Minoritarii, cel puţin în această privinţă, au fost avantajaţi, în măsura în care dispuneau de ţări de origine sau de <ţări-gazdă>, dispuse să-i susţină şi să-i primească. Şi chiar să plătească pentru <eliberarea lor>. Ceea ce a fost un avantaj pentru indivizi s-a dovedit o nenorocire pentru comunităţi: acestea s-au dezmembrat, uneori până la dispariţie, efectul fiind acela al unui genocide. N-au murit indivizi, dar au dispărut etnii”. 

 
În 1956, evreii nu mai reprezentaudecât 0,8 % din populaţia ţării, faţă de 4% în 1930, iar în 1966 rămăseseră 0,2% şi puţin peste 1% în 1977 (24.700).
 
În 1992, au mai rămas în România 8.955 de evrei. “Sfârşitul unei comunităţi, sfârşitul unei istorii!”, scrie Boia.
 
În 1992 mai erau 119.000 de etnici germani
 
În România încă mai sunt 382.595 de germani în 1966, reprezentând 2% din polulaţie, şi în uşoară scădere, 348.444 în 1977. Se apreciază că între 1945 şi 1979 au emigrau circa 100.000 în Germania de Vest. 
 
“În 1978 s-a semnat acordul de vânzare-cumpărare dintre România şi Germania. În fiecare an, au părăsit România aproximativ 12.000 germani. Cei care nu au apucat să plece s-au grăbit să o facă după Revoluţie. În 1992 mai erau 119.000 de etnici germani. Acum, saşii şi şvabii au dispărut aproape în întregime din Transilvania şi Banat”.
 
Minim istoric pentru maghiari în ultima mie de ani
 
“Maghiarii se simţeau tot mai străini în România. S-au înregistrat în Ungaria 2.087 de imigranţi din România în 1987. Numărul acestora a sărit la 17.818 în 1988, apoi la 26.605 în 1989. Ca şi în cazul germanilor, curentul nu se opreşte odată cu căderea regimului communist. Anul 1990 consemnează cifra cea mai ridicată de plecări în Ungaria: 29.617 persoane. În 1991, sunt 10.940. Apoi cifrele se stebilizează la câteva mii anual până la cel mult 10.000. În total, se apreciază că au plecat circa 100.000 de maghiari în intervalul 1987-1992, iar între 1987-2004 statisticile maghiare înregistrează 180.000 de persoane.
 
Deja natalitatea populaţiei magiare era mai mică decât a românilor. Numărul maghiarilor s-a redus, exact în perioada în care populaţia românească, stimulată artificial de brutala legislaţie natalistă (interdicţia avorturilor, în 1966), a cunoscut o creştere substanţială. În 1977, maghiarii din România erau în număr de 1.670.568; în 2002 erau în jur de 1.431.807, o pierdere de aproape 200.000. În 1930, maghiarii reprezentau 10% din populaţia ţării, în 2002 erau 6,6%. În 2011 mai erau 1.227.600 maghiari, un minim istoric pentru maghiarii în ultima mie de ani"!

 
“Clujul, vechea capital ungurească a Transilvaniei deja rebotezat sibolic sub Ceauşescu, în legea românească, devenind Cluj-Napoca, nu mai are, potrivit datelor din 2002, decât 19% populaţie maghiară; a ajuns să fie mai românesc decât Bcucureştiul cu un secol în urmă.
 
"Singurul spaţiu încă puţin atins de fenomenul românizării este “ţinutul secuiesc”, cu cele două judeţe în care maghiarii deţin majoritatea: Harghita (85,2%) şi Covasna (73,7%). Mureş, cel de-al trelea judeţ al “ţinutului” nu mai are populaţie maghiară decât în proporţie de 38,1%", a mai scris Lucian Buia.
 
 
 
 
Imagini din aceeasi galerie
Distribuie imaginea
citeste totul despre: