Cum şi-a clădit Mănăstirea Tismana un imperiu financiar: sate deţinute în Serbia, bani din taxe vamale şi din lacuri, ţigani folosiţi ca sclavi
0
Mănăstirea Tismana, din judeţul Gorj, este unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult din România, dar şi printre cele mai înstărite. Averea mănăstirii cuprinde, în prezent, sute de hectare de terenuri forestiere, un hotel, o unitate de cazare şi alte spaţii de cazare în interiorul lăcaşului.
Mănăstirea Tismana, ctitorie a Sfântului Nicodim, a primit prima danie de la voievodul Dan I. Potrivit istoricului Dumitru Cauc, lăcaşul de cult a primit sub comandă sate întregi, dar şi ţiganii, care să fie folosiţi la diverse activităţi. „Apariţia monahismului în dreapta Oltului este organic legată de eforturile de consolidare ale statului medievală Ţara Românească. În faţa agresiunii catolic maghiar din acele timpuri, primii voievozi au lucrat atât la organizarea instituţiilor de conducere cât şi la orânduirea vieţii religioase, primul pas făcându-l Nicolae Alexandru, prin întemeierea mitropoliei (1359).
Dacă în aproape toate satele se ridicau bisericuţe de lemn, ca o vocaţie a perenităţii comunităţilor româneşti, inspiratorii vieţii de obşte au fost atât pustnicii locului, cât şi alţii veniţi de la sudul Dunării, unii pentru a scăpa de prigoana turcilor, alţii sosind în scop misionar, evanghelic. Întemeirea primelor mănăstiri este organic legată de activitatea culturală şi de obşte a călugărului Nicodim. Tradiţia istorică arată că monahul Nicodim, sosit de la sudul Dunării, din Serbia, a înălţat mănăstirea Vodiţa în Banatul Severinului, care se găsea în stăpânirea domnitorului Vladislav Vlaicu( 1364-1377).
Ctitorirea acestui locaş spiritual se încadrează în eforturile de oprire a prozelitismului catolic susţinut de călugării franciscani, sub oblăduirea regalităţii maghiare. Astăzi este aproape unanimă părerea că primele mănăstiri din Ţara Românească, Vodiţa şi Tismana, au fost mai întâi ridicate din lemn de către călugărul Nicodim, prin anii 1364-1366, ca apoi să fi e înălţate şi zidurile din piatră, ale Vodiţei pe la 1370, iar ale Tismanei pe la 1376-1377. Ambele mănăstiri primesc de la ctitorii lor domneşti danii importante şi imunităţi, Vodiţa printr-un act din 1374, iar Tismana prin actul din 3 octombrie 1385 al lui Dan I (1383-1386). Voievodul Dan I dăruia mănăstirii Tismana, ctitoria tatălui său, Radu-Voievod(1377-1383), 400 de găleţi de grâu anual din judeţul Jaleş şi i se întărea stăpânirea asupra satului Vadul Cumanilor, jumătate din Toporna, balta Bistreţ, o moară pe Bistriţa şi 40 de sălaşe de ţigani.
Cu aceeaşi ocazie mănăstirea obţinea anumite privilegii, imunităţi, între care şi neamestecul ctitorului şi ai urmaşilor acestuia în viaţa de obşte: «Călugării din amândouă mănăstirile (Vodiţa şi Tismananota noastră) să fi e de sine stătători, şi după moartea stareţului lor de acum nimeni să nu le pună alt stareţ nici eu însumi, voievodul Dan»“.
Mircea cel Bătrân, darnic cu Mănăstirea Tismana
Următorul domnitor care a oferit Mănăstirii Tismana numeroase bunuri, venituri şi posesiuni a fost Mircea cel Bătrân. „În veacurile următoare, aproape toţi domnii Ţării Româneşti au dovedit mărinimie şi preocupare faţă de acest aşezământ monahal. Astfel, la 1 septembrie 1391, Mircea cel Bătrân dăruia mănăstirii” satul Jarcovăţ şi seliştea Sălcişor pe balta Bistriţei”, „satul Suşiţa pe Topolniţa” şi «încă a dăruit domnia mea satul Sogoino şi satul Pesticevo şi venitul care este al domniei mele de la roţile lui Cip Hanoş, care le-a făcut de curând la Bratilovo şi moara pe care a dăruit-o mănăstirii, mama domniei mele Calinchia la Bistriţa». Acelaşi domnitor, în noiembrie 1406, în drum spre Serbia, unde urma să se întâlnească cu Sigismund de Luxemburg, poposea la Tismana, ocazie cu care întărea din nou stăpânirile mănăstirii. Ca şi celelate domenii ecleziastice, domeniul mănăstirii Tismana s-a constituit treptat şi a avut ca bază primele danii ale ctitorilor, care au fost apoi confirmate de urmaşii acestora“, arată istoricul Dumitru Cauc.
Mănăstirea a deţinut sate în Serbia
Boierii sunt şi ei foarte darnici cu Mănăstirea Tismana. Averea creşte de la un an la altul, ajungând să deţină mori, prăvălii, livezi, vii, zeci de sate, munţi, păduri.
„Mănăstirea Tismana, mănăstire domnească, a beneficiat apoi de numeroase danii venite din partea unor boieri, dar şi din partea unor oameni simpli, care s-au îngropat la mănăstire, lăsând acesteia „ocinele” lor. Mănăstirea face parte din rândul mănăstirilor bogate, domeniul ei cuprinzând zeci de sate şi moşii, gârle, bălţi, munţi, păduri, livezi şi vii, stupării, pivniţe, prăvălii, mori etc. Ea a dispus de asemenea de imunităţi şi obroace (căşăritul din mai multe judeţe, vinăriciul, sare de la ocne, venituri din vămi etc.). În secolul al XV-lea mănăstirea continuă să acumuleze proprietăţi, unele ca „mile” domneşti, altele ca danii mărinimoase ale marilor boieri şi unele din cumpărarea făcută de egumenii destoinici ai acesteia“, menţionează istoricul Dumitru Cauc.
Mănăstirea Tismana ajunge chiar să deţină sate în Serbia, în urma donaţiei făcute de un voievod sârb.
„La 1406, Ştefan Lazarevici, depotul sârbilor, întărea mănăstirilor Tismana şi Vodiţa mai multe metoace în Serbia: «Împărăţia mea a binevoit, innoindule să le dăruiască iarăşi mai susziselor mănăstiri(Vodiţa şi Tismana n.n.), iar numele lor sunt acestea: Tri Bodi, Hanovţi, Drajevţi, Ponicava, Poporate». În acelaşi an, Mircea cel Bătrân întărea mănăstirii daniile făcute de Radu I, la acestea adăugând alte proprietăţi: «…Şi pe lângă aceasta, dăruieşte şi domnia mea satele Trufeştii şi Piatra şi Obedin şi Ceaurii şi Ugri şi Duşăştii şi Ploştina şi Jarcoveţii, Varovnic cu Novoselti şi la Blatniţa, satul Pesticevo…şi satul Sogoino pe care l-a dăruit Lucaci şi Bistriţa cu vama şi Sagovăţul pe care l-a cumpărat popa Nicodim». Până la 1470, hrisoavele vorbesc puţin despre munţii pe care i-a dobândit mănăstirea. În 28 iulie 1470, Radu cel Frumos (1462-1473,1473-1474,1474-1475) întăreşte mănăstirii vechii săi munţi: «Dă domnia mea această poruncă a domniei mele egumenului de la Tismana şi tuturor fraţilor celor în Hristos ca să le fie lor acei munţi ai mănăstirii anume Parângul şi Oslea şi Sorbele şi Boul, şi să umble slobode vitele mănăstirii”. În 1513 mănăstirea intră în posesia muntelui Plăseală, danie a voievodului Neagoe Basarab (1512- 1521)“, menţionează istoricul gorjean.
Mănăstirea acumulează noi sate
Mănăstirea Tismana continuă să acumuleze noi sate, ca urmare a daniilor făcute de domnitori. „Sfârşitul secolului al XV-lea este darnic pentru mănăstire, hrisoavele domneşti vorbind despre noi sate şi ocine, care se adugă celor dobândite anterior. În iunie 1483, Vlad Călugărul (1482-1495) întărea mănăstirii „Tismana de pe amândouă părţile râului Tismana şi Pocruia cu tot hotarul şi Godineştii toţi cu tot hotarul şi Sârbişorii toţi cu tot hotarul şi Ohaba toată cu tot hotarul, pentru că a cumpărat-o jupan Vintilă logofăt de la Stanciul Cortofl eş, pentru 160 de fl orini, după aceea am dăruit domnia mea şi partea lui Dobrovoe şi a lui Dragomir”. În anii 1489-1490 se întăresc mănăstirii sate din zona Jiului şi anume Fărcăşeştii, cumpărat de la jupân Dan clucer şi Ceaurii, care fusese cotropit de boierul Petre. În anii următori mănăstirea continuă să agonisească noi proprietăţi, unele ca drept de moştenire, altele ca şi cumpărături“, arată istoriul Dumitru Cauc.
Venituri din administrarea lacurilor
Mănstirea reuşea să realizeze venituri consistente din lacurile pe care le avea în administrare, prin care se asigura şi hrana călugărilor. „Participând intens la schimbul de mărfuri, mănăstirile îşi trăgeau venituri importante din exploatarea bălţilor şi a gârlelor. Mănăstirea Tismana a fost miluită de Radu I cu balta Bistreţ, la care se vor adăuga în secolul al XV-lea alte bălţi, mănăstirea devenind la începutul secolului al XVI-lea stăpâna tuturor bălţilor cuprinse între gura Jiului şi Severin.
Bălţile ofereau atât hrană monahilor cât şi producţia destinată exportului. În afara stăpânirii bălţilor ca atare, mănăstirile erau stăpâne peste satele din grinduri sau de lângă ele, care de obicei, se bucurau de slobozenie. În secolul al XV-lea, peste 40 de documente atestă existenţa bălţii Bistreţ în proprietatea mănăstirii Tismana, dar şi noile sate slobode care se ridică pe domeniul mănăstirii.
Prin hrisovul lui Basarab cel Tânăr (1478-1480) din 3 aprilie 1480 se dăruiesc mănăstirii bălţile situate la est şi la vest de complexul de la Bistreţ (Balta Albă,Jieţul, Platăţul, Cotloavele, şi Calistre), întărindu-se şi dreptul de pescuit al acesteia. Că bălţile de la Dunăre contau mult în economia domeniului mănăstirii o spun şi cele peste 40 de acte emise de cancelariile domneşti în secolul al XVI-lea. După cum reiese din hrisovul lui Radu cel Mare, din 30 aprilie 1502, mănăstirea Tismana stăpânea balta Toporna, de lângă Calafat, Bistreţul, Balta Albă, Comani, Platăţul. Din acelaşi document afl ăm cât de mari erau veniturile ce-i reveneau mănăstirii din exploatarea drepturilor de vamă, fi ind primul document în care se stabileau tarifele şi vama din peşte pentru toate bălţile de la Dunăre“, menţionează istoricul gorjean.
Venituri din taxe vamale
Mănăstirile câştigau venituri importante din taxele vamale de la toate produsele. Antrenate într-un schimb cu caracter local şi regional, mănăstirile vor obţine privilegii vamale însemnate din partea domnitorilor. „În 1409, Mircea cel Bătrân întărea mănăstirii Tismana mai multe bălţi şi moşii, între acestea fi gurând „şi Bistriţa cu vama”. Privilegiile comerciale de care se bucura mănăstirea vor fi consacrate în 1418 şi în 1420 şi de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg :”… acesta o spun oricui care este acum şi care în viitor va fi supusul meu, şi după noi în veci, că nimeni nu este volnic a-i bântui (pe călugări) nici pe omul lor, nici dobitocul lor, şi ce cumpără şi ce vând şi pe uscat şi pe apă, ci să meargă liberi…»“, menşionează Dumitru Cauc.
Primul document care face referiri detailate la veniturile ce-i reveneau mănăstirii din utilizarea dreptului de vamă este de la Radu cel Mare, datat la 3 aprilie 1502. „Le dă domnia mea vama de la Calafat ca să le fie de ocină şi de ohabă şi să ia vama de la Calafat: de la un cal şase asprii iar de la un bou trei asprii, de la o vacă doi asprii, de la două oi un aspru, de la un sac de grâu doi asprii, de la 100 bolovani de sare trei bolovani, de la un butoi de vin zece asprii”.
Venituri din vin şi miere
Reprezentând o ramură importantă a economiei agrare în evul mediu românesc, viticultura a adus venituri importante mănăstirii Tismana. Mănăstirea a beneficiat din partea domniei de vinăriciu şi dispunea, de asemenea, de numeroase vii, după cum relevă foarte multe acte emise de cancelaria domnească. Astfel, la 10 iulie 1464 Radu cel Frumos întărea mănăstirii privilegiile anterioare între „care şi câte 2 butoaie de vin”, iar Radu cel Mare oferea la 29 iulie 1497 «câte 300 de vedre de vin din venitul domniei», din vinăriciul din judeţele Gorj şi Mehedinţi. „Tot vii întăresc mănăstirii şi domnii Petru cel Tânăr,în 17 iulie 1567, şi Mihai Viteazul la 5 mai 1596.Afirmaţia lui Paul de Alepp, că mănăstirea avea un butoi de tisă ce cuprindea 3000 de vedre de vin, arată ce venituri potenţiale putea obţine mănăstirea din vânzarea vinului“, arată istoricul gorjean.
O activitate cu vechi tradiţii a fost stupăritul, care a adus venituri importante atât domniei cât şi proprietarilor laici şi cleziastici. „Se ştie că la sfârşitul secolului al XVI-lea un loc de stupină în Ţara Românească era vândut cu 600 de asprii, preţ echivalent atunci cu cel plătit pentru doi boi sau pentru un pogon de vie. Mierea şi ceara sunt des prezente în daniile domneşti către mănăstiri, dar şi ca obiecte de export. În hrisovul din 1409, Mircea cel Bătrân întărea mănăstiri Tismana „…şi zece burdufuri
cu miere“.
Ţiganii, robii mănăstirii Tismana
Funcţionarea domeniului mănăstiresc nu ar fi fost posibilă fără existenţa ţărănimii aservite şi a robilor ţigani. „Cele mai multe dintre hrisoave, amintind daniile domneşti către mănăstiri nu ezită să-i amintească şi pe rumâni. La mijlocul secolului al XVI-lea, domeniul mănăstiresc al Tismanei cuprindea peste 30 de sate locuite cu ţărănime aservită, iar peste un secol deţinea peste 50.
Robii ţigani sunt menţionaţi în foarte multe izvoare istorice ce au legătură cu proprietatea, astfel, la 3 octombrie 1385, Dan I întărea mănăstirii Tismana, pe lângă proprietăţile anterioare şi „40 de sălaşe de ţigani”. Confirmarea unor sălaşe de ţigani găsim şi în hrisoavele date de Basarab cel Tânăr în noiembrie 1479 şi Petru cel Tânăr în octombrie 1567“, subliniază istoricul gorjean.
Ca şi alte mănăstiri ale ţării, mănăstirea Tismana se va bucura de imunităţi. Imunităţile se refereau atât la scutirea locuitorilor de pe aceste proprietăţi de obligaţii fiscale către stat şi de muncii în contul domniei, cât şi la neimplicarea autorităţilor centrale în probleme de organizare a vieţii de obşte. „Dreptul de imunitate deplină a fost obţinut încă de la întemeiere, aşa cum ne spune amintitul hrisov din 3 octombrie 1385. Alături de aceste imunităţi, mănăstirea a primit din partea domniei mile, obroace şi alte înlesniri, care au sporit veniturile acesteia. Cea mai importantă dintre dijmele de care a beneficiat mănăstirea a fost găletăritul (căbăritul),dijma din grâne. După cum spune un hrisov, la începutul secolului al XV-lea, mănăstirea se bucura de „grâul din judeţul Jaleş, 400 de găleţi pe fi ecare an şi 35 burdufuri de brânză şi 10 caşcavale şi 10 burdufuri de miere” La începutul secolului al XVI-lea mănăstirea primea de pe apa Motrului încă 12 găleţi“, mai arată Dumitru Cauc.
Averea mănăstirii la începutul secolului al XVIII-lea
Mănăstirea continuă să acumuleze noi proprietăţi, unele graţie destoiniciei rerezentanţilor mănăstirii care fac dese cumpărături. Istroricul gorjean realizează şi un inventar al bunurilor şi proprietăţilor: „Un exemplu îl constituie moşia Merişul care va intra în componenţa domeniului Tismanei ca urmare a unui şir de cumpărături efectuate în anii 1634, 1644, 1678 şi 1685.Tot în urma unor cumpărături mănăstirea va dispune de suprafeţe mari de vie în dealul Bălăneştilor. La începutul secolului al XVIII-lea avem o primă evidenţă a dimensiunii domeniului mănăstiresc oltean, graţie conscripţiei Virmondiene, realizată în 1722, în timpul stăpânirii austriece.
Altfel, mănăstirea Tismana deţinea în judeţul Gorj 8 sate (Tismana, Grindul, Hobiţa, Moi, Valea cu Apă, Pârâu, Ceauru, Băleşti) în care trăiau 345 de familii. În judeţul Mehedinţi mănăstirea deţinea 9 sate unde trăiau 250 de familii. După cum rezultă din extractul bunurilor stăpânite de mănăstirile din Oltenia , mănăstirea Tismana dispunea de 44 de sate şi jumătăţi de sate, 5 munţi şi 5 sate scutite de obligaţii fi scale.Văzând dimensiunile la care ajunsese domeniul mănăstiresc , autorităţile austriece vor încerca să introducă metode moderne de fi scalizare, reducerea privilegiilor mănăstirilor şi un nou aşezământ agrar. Datorită împotrivirii egumenilor mănăstirilor încercarea administraţiei austriece va eşua“, menţionează Dumitru Cauc.
Producţia agricolă a mănăstirii Tismana
Mănăstirea Tismana avea o producţie agricolă impresionantă. „După cum reiese din catagrafi a mănăstirii Tismana pe anii 1739-1740 aceasta trăgea venituri importante atât din cereale cât şi din comercializarea vinului. Din grâu,în anii 1739-1740, mănăstirea obţinea 17.850 kg de grâu (34 Chile), din mei 52.500 kg, iar din porumb se obţineau 88.750 kg. Proprietăţile cu cele mai mari producţii erau Ceauru (14 Chile la grâu,17.775 kg la mei şi 13.125 la porumb),Tismana (17.000 kg la mei, 24.400kg la porumb). În ceea ce priveşte producţia de vin pentru anul 1739 ea s-a ridicat la 1758 de vedre iar în 1740 la 2966. În 1740 mănăstirea vindea 1675 de vedre cu sume între 40 şi 100 bani vadra. În anul 1740 mănăstirea obţinea din vânzarea vinului şi a altor produse 1925 de taleri şi 20 de bani, cheltuielile făcute în acele an fi ind de 1221 de taleri şi 26 de bani“, subliniază istoricul gorjean.
Averea mănăstirii atinge apogeul la sfârşitul secolului al XIX-lea
Baza documentară existentă arată că domeniul mănăstirii Tismana tinde să atingă apogeul la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul celui deal XIX-lea, deţinând zeci de sate în mai multe judeţe. Mănăstirea continuă să cumpere moşii, să primească terenurile unor moşneni, să achiziţioneze cârciumi şi case în Craiova şi Tg-Jiu. „În 1753 mănăstirea cumpără de la Ştefan din Brădiceni o silişte şi o casă cu 8 taleri, iar în februarie 1765 cumpără de la Dumitraşcu o silişte cu 19 taleri.
În 1781 mănăstirea primeşte un loc de casă în Craiova şi o parte de vie de la Dobre din Tg-Jiu precum şi o casă valorând 400 de taleri. În secolul al XIX-lea domeniul mănăstiri Tismana atinge apogeul, aşa cum rezultă din Catagrafi a Obştească a Ţării Româneşti din 1831. După cum ne informează aceasta, în Oltenia mănăstirile stăpâneau integral 23,2% din numărul total al satelor şi 18,7% părţi de sate. Mănăstirile neînchinate din Oltenia deţineau 412 proprietăţi ce însumau 588.057 pogoan, dintre care 232.676 erau cultivate. Cele mai multe proprietăţi ecleziastice din judeţul Gorj aparţineau mănăstirii Tismana.
Cele mai multe se concentrau în plaiul Vâlcanului. Aici mănăstirea deţinea sate întregi precum Frăteşti-Birnici, Boroşteni, Topeşti, Tismana, Godineşti, Vânăta, Pârâu, Pocruia, Gornoviţa sau părţi din satele Isvarna, Celeiu, Hobiţa. Se remarcă prin întindere proprietăţile: Godineşti, cu 2338 pogoane şi 26 stânjeni, Pocruia, cu 1262 pogoane şi 17 stânjeni, Celeiu, Vatra mănăstirii Tismana cu 1947 pogoane şi 17 stânjeni", explică istoricul gorjean.
Se încarcă comentariile...
