„Don Juanii“ României. „Playboy“-ul Carol a II-lea îşi alinta amanta cu „ţigăncuşa mea“, „Prinţul alb“ Barbu Ştirbei, politicianul ca un star de cinema
0
România a avut câţiva cuceritori de seamă care au făcut „ravagii” în rândul reprezentantelor sexului frumos. De la voievozi, la regi sau comunişti de seamă, aceştia şi-au făcut un nume mai mult în domeniul cuceririlor feminine şi mai puţin în domeniul în care trebuia să exceleze, adică în politică. Excepţie face, poate, Alexandru Ioan Cuza, care a reuşit să-şi imprime numele în istoria ţării şi prin alte fapte decât aventuri galante.
Unul dintre aceşti veritabili “Don Juani” ai ţării noastre este, fără doar şi poate, regele Carol al II-lea (1893-1953). Oficial, el a fost căsătorit de trei ori: 31 august 1918 - cu Ioana Maria Valentina „Zizi” Lambrino, 10 martie 1921 – cu prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei, şi, după 3 iunie 1947, cu Elena “Magda” Lupescu. Neoficial, acesta a avut o viaţă plină de aventuri, cel puţin până să o cunoască pe Elena Lupescu la 14 februarie 1925, cea pentru a sacrificat totul, inclusiv ţara.
Profesorul de istorie Ion Ivaşcu din Slatina spune că regele Carol al II-lea a rămas în istorie cu imaginea unui bărbat care a avut aventuri cu un număr uriaş de femei, apetitul său sexual fiind greu de stăvilit şi din cauza unei boli de care acesta suferea – priapism, motiv pentru care avea nevoie constantă de sex. Carol al II-lea era genul de bărbat care părea îndrăgostit de fiecare femeie: mai mereu i se făceau rost de fete la bordelurile din Bucureşti.
„Regele Carol a II-lea este un caz aparte în istoria ţării noastre. S-a făcut remarcat nu prin mari fapte istorice, ci prin aventurile sale cu femei din orice categorie socială, inclusiv prostituate, care fie îi erau aduse direct la palat, fie mergea el personal cu maşina la ele. Carol al II-lea suferea însă de o boală – priapism. Boala era un chin atât pentru el, dar şi pentru femeile din jurul lui. La el era o necesitate să facă sex, era un fel de tratament pentru boala de care suferea”, spune profesorul Ion Ivaşcu.
Carol al II-lea a avut mereu nevoie, din cauza bolii sale, de o femeie care să-i înţeleagă nevoile sexuale. Până să o găsească pe aceasta în persoana Elenei “Magda” Lupescu, la 14 februarie 1925, el a avut numeroase aventuri. Argetoianu povesteşte că soţia legitimă a lui Carol, Elena a Greciei, ajunsese să nu mai poată face faţă cerinţelor regelui, fiind epuizată de asalturile soţului său. Pe de altă parte, Elena Lupescu nu l-a refuzat niciodată. Istoricii au găsit, ulterior, corespondenţa părinţilor regali ai acestuia, în care vorbeau astfel despre fiul lor: regina Maria - “Este un om bolnav! Un om obsedat!”; regele Ferdinand - “Vreau să tai această creangă putredă din arborele frumos al dinastiei!”; Elena Lupescu, în memoriile sale: “Nu era o creangă putredă, ci un vlăstar care tocmai înflorea”.
Cui i-a spus Carol al II-lea „ţigăncuşa mea”
Până să o cunoască pe Elena Lupescu, Carol al II-lea a avut relaţii inclusiv cu minore. Se spune că nici nu mai ţinea cont de categoria socială a femeilor. Croitoreasa mamei sale, regina Maria, a fost şi ea una dintre „victimele” sale. Tot aici poate fi menţionată relaţia lui cu Marie Martini, devenită Leonescu, terminată în octombrie 1921 cu semnarea unei declaraţiuni prin care soţii Leonescu se angajau “pe cuvânt de onoare” că atât ei, dar şi copiii lor, să păstreze “o atitudine corectă şi plină de ferenţă faţă de toţi membrii Familiei Regale”. Declaraţia a fost “întărită” cu o suma de 200.000 de lei, plus o rentă de stat de 300.000 de lei.
Petre Dogaru scrie, în cartea “Casa Regală – femeile fatale”, că, pe când Zizi Lambrino era însărcinată cu Carol al II-lea, el s-a îndrăgostit “nebuneşte” de o tânără cu trăsături indiene de origine modestă din Piatra Neamţ. Aceasta se împrietenise cu regina Maria în 1918 în timp ce se afla într-un spital din Bucureşti pentru a se pregăti pentru Conservator, între timp dorind să fie de ajutor răniţilor din război. Regina Maria, dorind să vadă dacă fiul ei o uitase pe Zizi, i-a prezentat-o pe frumoasa Mirela Marcovici lui Carol al II-lea, care a fost pe loc vrăjit de moldoveanca cu trăsături indiene - “Iubesc ochii tăi de jăratic, dinţii tăi scânteietori! Imi place tenul tău închis! Lasă-mă să te numesc <ţigăncuşa mea>!”. Legătura dintre ei nu a durat prea mult, terminându-se după ce tânăra a trebuit să plece la Londra pentru a onora un contract.
Radu Lecca, bun cunoscător al epocii pe care a trăit-o, a menţionat că, în 1938, fostul secretar particular al lui Carol, avocatul Naum, ar fi oferit la Berlin spre vânzare Biroului de externe a Partidului Naţional Socialist German un manuscris în franceză ce conţinea atât descrierea afacerilor regelui, dar şi viaţa de orgii a lui Carol al II-lea, printre ai cărui intimi se număra şi comandantului pachebotului “România”, Teodor Tăutu. Lecca scria: “Carol fiind prinţ moştenitor, venea în casa lui Tăutu după aventuri. Odată a venit pe neaşteptate. Tăutu nu avea nimic pregătit. A ieşit în stradă şi a întâlnit-o pe doamna Lupescu (Elena, n.r.) care făcea trotuarul. I-a dat instrucţiuni şi a prezentat-o lui Carol drept soţia unui înalt funcţionar”.
Cercurile palatului regal au minimalizat iniţial legătura lui Carol cu “Roşcovana”, cum era numită Elena “Magda” Lupescu, aceasta pentru că toţi credeau că relaţia se va termina rapid din cauza bolii de care suferea spiţa regală. Dar lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată. Elena Lupescu va conştientiza avantajul pe care îl avea şi a decis să profite la maximum, lucru ce nu i-a fost defel prea greu deoarece “aducea o vastă experienţă în legătură cu bărbaţii de pe urma cărora să fi căpătat o mare tehnică. O femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile de alcov, ştiind să reîmprospăteze, până la epuizare, dorinţa partenerului, ştiind să-şi domine oboseala şi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate”, spune Petre Dogaru în cartea sa.
Horia Dumitru Oprea spune şi el, în “Viaţa intimă a lui Carol al II-lea”, că, practic, fondul relaţiei dintre acesta şi Elena Lupescu era acela dintre un bolnav şi sora lui medicală. Carol al II-lea suferea de priapism, dar acesta era un efect secundar al maladiei sale, un aspect accidental, eventual o consecinţă specifică a unei tulburări genetice. Priapismul, spun specialiştii, nu este o boală sexuală sau venerică, ci una a sângelui - Carol, ca şi mama lui, regina Maria, dar ca şi alte rude apropiate, avea o dereglare genetică provenită din încrucişările seculare ale familiei nobile din care proveneau. Din cauza neînţelegerii secretelor acestei maladii, dar şi prin fenomenul de trivializare a situaţiei de către partenerele ocazionale care descriu în cercul lor social detaliile contactului sexual, producând astfel o răspândire prin zvon a informaţiilor intime, bolnavul îşi domina greu instinctele şi atitudinile, având absolută nevoie de îngrijire şi afecţiune. În cazul regelui Carol al II-lea, excapadele sale nocturne printre prostituatele Bucureştilor şi chiar contactele sexuale accidentale cu alte femei, nu implicau sentimentul, ci un fel de “tratament”. Răspândirea zvonului despre starea suveranului şi comentariile acide ale protipendadei aveau un efect psihologic direct asupra bolnavului, principalul simptom fiind acela al dilatării sentimentului de aversiune şi ură faţă de societate.
După abdicarea regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil - în Mexic, Brazilia şi Portugalia. În 1947 îşi vede visul cu ochii: Carol al II-lea acceptă să o ia de soţie, după care cei doi se mută la Estoril, în Portugalia. Carol al II-lea moare în 1953. Din cauza escapadelor sale amoroase nenumărate şi planificarea unor asasinate politice, Carol al II-lea rămâne o personalitate controversată. Dar, tot în timpul cât a condus ţara (1930-1940), el s-a aflat la baza amenajării unei serii de obiective culturale unicat în Bucureşti ce pot fi admirate şi azi: Parcul Herăstrău şi Muzeul Satului, Bulevardul Magheru cu toate blocurile ridicate de Horia Creangă şi alţii, Facultatea de Drept, Palatul Regal nou, Academia Militară, Palatul Victoria etc.
Alexandru Ioan Cuza, „magnet” pentru femei
Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) a fost unul dintre “craii” cunoscuţi ai ţării în vremea sa. Considerat ca fiind omul care a pus bazele statului român modern, el a fost căsătorit cu Elena din neamul Studzeştilor şi Cantacuzinilor. Despre el se spune că era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni şi se purta foarte “atent” cu femeile. Deşi soţia sa nu a avut copii, ea i-a crescut ca pe propriii săi copii pe cei doi fii avuţi de Cuza cu amanta lui, Elena Maria Catargiu-Obrenovici. Dotat de la natură cu o statură impunătoare, Cuza a fost un bărbat cu mare succes la femei.
Alex Mihai Stoenescu spune, în “Istoria loviturilor de stat din România”, că “numeroasele sale aventuri amoroase îl făcuseră celebru prin saloanele Iaşilor şi Bucureştilor încă înainte să devină domn, cea mai importantă şi cu majore consecinţe politice fiind relaţia cu Cocuţa Vogoride, nimeni alta decât soţia caimacanului care îl făcuse colonel din locotenent. Pe vremea aceea, uniforma de ofiţer şi privilegiile de care se bucura acesta atrăgeau femeile ca un magnet. Legătura sa cu Cocuţa Vogoride stă la originea «scandalului scrisorilor» de la Iaşi, în urma căruia a fost posibilă victoria unionistă din 5 ianuarie 1959”.
Cuza nu era băutor, dar fuma exagerat de mult şi consuma cafea fără măsură. De altfel, excesul de tutun şi cafea neagră i-au grăbit sfârşitul prematur ce va avea loc la 15 mai 1873 în timp ce se afla în exil în Germania, la Heidelberg. Căsătoria sa cu Elena (foto-sus) a avut loc într-un moment în care el stătea foarte prost financiar, dar a fost efectul unor sentimente sincere. Totuşi, pentru că Elena nu a putut avea copii, l-a determinat pe Cuza să aibă o atitudine foarte rece faţă de ea. Acest fapt l-a încurajat pe Cuza să continue să aibă nenumărate “aventuri galante”. În această perioadă o cunoaşte pe cea care avea să-i marcheze semnificativ viaţa, inclusiv domnia – Maria Obrenovici sau Elena Maria Catargiu-Obrenovici (foto-jos), de origine sârbă. Cei doi se cunosc în 1860 la Iaşi, ea fiind pe atunci văduvă la numai 25 de ani. Profesorul Ion Ivaşcu spune că între cei doi a fost atracţie la prima vedere. Întemeiată iniţial pe atracţie fizică, relaţia lor a evoluând apoi rapid într-o dragoste puternică şi, mai ales, constantă.
"Maria Obrenovici, pe numele ei adevărat Maria Cathargi, provenea dintr-o familie boierească de la Iaşi. Era o femeie de o frumuseţe rară, ambiţioasă, extrovertită, cu un temperament mai vulcanic, mai agresiv, fiind constant curtată de bărbaţi. Conştientă de atuurile ei, frumuseţe trupească şi inteligenţă nativă, Maria Obrenovici s-a folosit la maximum de atuurile ei, fiind iubita multor bărbaţi bogaţi ai vremii”, afirmă profesorul de istorie Ion Ivaşcu.
În ciuda sentimentelor pe care Cuza le nutrea pentru Maria Obrenovici, acesta şi-a continuat escapadele amoroase, la fel cum a făcut, dealtfel, şi ea. Acest lucru nu a afectat deloc relaţia dintre ei, aceştia continuând să se vadă mereu. Mai mult: după ce Cuza a fost nevoit să părăsească Bucureştiul, el şi-a abandonat soţia în capitală şi copiii Mariei Obrenovici pe care Elena Cuza decisese să-i îngrijească ca pe propriile-i odrasle de sânge; soţia lui îi găseşte împreună pe cei doi amanţi în capitala Austriei, într-o cameră de hotel luată de ei ca soţ şi soţie. Una peste alta, Cuza rămâne în istoria României drept unul dintre numele sale de referinţă. Datorită lui au fost iniţiate importante reforme interne: secularizarea averilor mânăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţământului (1864), reforma justiţiei (1864) ş.a., toate creând un cadru modern de dezvoltare a ţării.
Barbu Ştirbei, politicianul ca un star de cinema
Cumnat al politicianului Ionel Brătianu, nepot al domnitorului Barbu Ştirbei sub domnia căruia Ţara Românească a devenit stat naţional independent, prinţul Barbu Alexandru Ştirbei (1873-1946) a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale României din prima jumătate a secolului XX. Era cunoscut în epocă şi admirat de lumea bună din ţară şi nu numai pentru eleganţa, distincţia şi inteligenţa sa. În plus, Barbu Ştirbei a avut şi o inteligenţă sclipitoare, reuşind să mărească foarte mult veniturile personale şi ale familiei prin diverse investiţii în prelucrarea produselor agricole şi înfiinţând, de exemplu, la Buftea, acolo unde se afla moşia natală, prima fabrică de conserve din ţară. De asemenea, la începutul anilor 1900, tot el devine proprietarul celei mai mari pepiniere din ţară – cea de la Drăgăşani, transformându-se astfel într-unul dintre marii producători europeni de vin ai perioadei interbelice. De asemenea, cariera sa politică şi de om de stat a fost una prodigioasă, "Prinţul Alb” fiind consilierul principal al regilor Carol I şi Ferdinand, administrator al Domeniilor Coroanei şi preşedintele mai multor întreprinderi industriale şi bancare.
Foto-jos: Nadejda Ştirbei - soţia (stg.), prinţul Barbu Ştirbei, regina Maria (dr.)
„Presa autohtonă şi nu numai au vorbit mereu despre Barbu Ştirbei, un om rafinat, cult, foarte manierat, care ştia cum să se îmbrace la orice ocazie, afişându-se mai mereu în ţinutele modei – englezeşti. În plus, avea carisma unui star de cinema, fapt pentru care femeile roiau în jurul lui, iar bărbaţi îl invidiau şi vroia să fie ca el. Pe acest fond nu este de mirare că a avut foarte multe aventuri. Se ştie, de exemplu, că cea mai cunoscută amantă a fost însăşi regina Maria – pe atunci prinţesă moştenitoare a României, care, în 1905, fusese declarată cea mai frumoasă femeie din Europa. Cei doi chiar au locuit împreună în timpul primului război mondial - la el acasă, la Palatul Buftea, loc unde fusese instituit Comandamentul Armatei Române. Regele Ferdinand a ştiut, desigur, despre relaţia celor doi, dar nu a avut ce face”, spune profesorul de istorie Ion Ivaşcu.
Relaţia din cadrul celui mai frumos „cuplu” al ţării a fost cunoscută de multă lume. Biografii vremii afirmă că regina era de o frumuseţe rară: brunetă, cu ochii albaştri-argintii, scânteietori, cu luciri de oţel. Era alintată cu diminutivul „Missy”. Barbu Ştirbei era şi el un bărbat frumos, brunet, cu ochi căprui. Se spune că el a fost tatăl ultimilor doi copii ai reginei Maria, Ileana şi Mircea, care semănau izbitor cu prinţul, fapt din cauza căruia regele Ferdinand se purta dur cu ei de multe ori. În ciuda numeroaselor alte relaţii avute cu femei frumoase ale vremii, Prinţul Alb a rămas mereu în sufletul reginei inclusiv până la bătrâneţe. Scrisorile ei către vechiul său prieten aveau un mesaj asemănător unui strigăt de iubire, tristeţe şi speranţă: “Tot dorul meu, toată tristeţea mea, toate amintirile dragi care îmi inundă din nou sufletul… Să te binecuvânteze Dumnezeu şi să te aibă în pază”. La rândul lui, Barbu Ştirbei îşi încheia scrisorile înflăcărate către ea cu cinci litere: “i l y m m” (“I love you, my Marie” / „Te iubesc, Maria mea”). Barbu Ştirbei se va căsători cu Nadeja Bibescu, verişoara sa primară, care îi va dărui patru fiice.
Aventurile lui Lucreţiu Pătraşcanu, ultimul intelectual comunist
Lucreţiu Pătrăşcanu (1900-1954), este considerat de mulţi ca fiind adevăratul intelectual al PCR în anii 1940. Om politic, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru (al Justiţiei), avocat, sociolog şi economist, el a fost o figură rară printre puţinii comunişti din România. Ca şi cum nu ar fi fost suficiente atuurile anterior menţionate, acesta era un bărbat înalt, arătos, care avea mare succes la femei.
„Nu avea niciunul din viciile minore omeneşti. Nu-i plăceau ţigara, cafeaua, vinul, jocurile de noroc. Îi plăceau însă, fără alegere, toate femeile“, spune Belu Zilber despre prietenul său în volumul de memorii “Monarhia de drept dialectic”. La fel îl descrie şi Petre Pandrea, cumnatul său, în “Memoriile mandarinului valah”: “Am auzit pe Lucreţiu înjurându-şi părintele că nu-i dădea bani, în adolescenţă pentru a merge la bordel“.
O trecere în revistă a iubirilor politicianului este făcută de Laurenţiu Ungureanu şi Radu Eremia în „Historia”, care inventariază numele unora dintre femeile care au căzut “victimă” lui Pătrăşcanu. Elena Filipovici a fost iubita oficială a lui Lucreţiu Pătrăşcanu în anii ’20, o ilegalistă conectată la caracatiţa muncitorească de la Viena la Moscova. Prin 1935, la Viena şi la Praga, femeia se aruncă în braţele lui Marcel Pauker (soţul Anei Pauker, n.r.), spune istoricul Cristina Diac, citând documentele de la ancheta lui Marcel Pauker din 1937. Mai târziu, tot Elena Filipovici devine amanta lui Stefanski-Gorn, conducătorul partidului între 1932 şi 1934 şi, cel mai probabil, şi a lui Nicolae Goldberger. În 1923, pe când avea 23 de ani, Pătrăşcanu trimite unei amante din Bucureşti o scrisoare tocmai de la Lepzig, unde studia Dreptul şi Economia: "Dragă Anca, (…) atâta timp cât vom mai avea ceva să ne spunem, cât timp vom gândi împreună şi vom simţi împreună. (…) Pe urmă ne vom strânge prieteneşte mâinile ca toţi oamenii înţelepţi care ştiu că tot ce are un început are şi un sfârşit şi fiecare dintre noi va apuca drumul lui. În dragoste, ca şi în politică, trebuie să ştii unde să te opreşti“. Scrisoarea se găseşte în volumul istoricului Lavinia Betea – “Lucreţiu Pătrăşcanu. Moartea unui lider comunist”. Anca nu rămâne însă prea mult timp în viaţa lui Pătrăşcanu.
O altă cucerire a lui este o anume “Eva”, care îi scria acestuia din Bialystok-Polonia, la 13 februarie 1924: “Dragă Lucreţiu (am scris corect numele tău?), [...] mă bucură că ne aflăm din nou în relaţii prieteneşti şi probabil suntem prieteni şi mai buni decât am fost până acum. [...] Eu cred, Lucreţiu, că tu ai putea să mă iubeşti. Îţi pui şi tu întrebarea dacă eu aş putea să te iubesc? Acum îţi voi arăta ceea ce pentru mine înseamnă iubire. Este ciudat că un cuvânt cuprinde în sine sensuri atât de diferite. Pentru unul, iubirea este pasiune, pentru altul – afecţiune, pentru al treilea – doar plăcere fizică ş.a.m.d. Pentru mine, iubirea însemnă armonie, înţelegerea între doi oameni liberi, care tind unul spre celălalt şi se contopesc. [...] Trebuie să remarc în treacăt că eşti un băiat extrem de «capricios», (dacă se poate spune aşa)”.
La 9 martie 1932, Pătrăşcanu intră în ţară alături de Rozalia Winkler prin vama de la Oradea. Cuplul se întâlnise în Budapesta: “Am susţinut întotdeauna şi afirm şi acum că sunteţi o persoană distinsă, o femee extraordinară, o femee cu adevărat bine (scuză-mă dacă felul meu de a vedea lucrurile este puţin stingherit; faptul acesta nu vă împiedică să fiţi o persoană din mica burghezie, ceeace nu este o jignire la adresa Dvs., ci un fapt, din păcate, «istoric»)“, îi scrisese Pătrăşcanu acesteia în scrisoarea în care se pregătea întâlnirea. Din raportul agenţilor de la Siguranţă reiese că legătura dintre cei doi era una veche şi specială, cei doi cunoscându-se pe când el îi apăra soţul pentru complot comunist. Recunoştinţa pentru serviciile avocăţeşti s-a transformat mai întâi într-o strânsă prietenie şi, apoi, s-a transformat într-o puternică legătură intimă.
Caracterul său de mare cuceritor printre femei era ultracunoscut de către prieteni şi nu numai: “Acest om era – iniţial – sobru, aproape un puritan. Nu bea, nu fuma. Se mulţumea cu pâine şi brânză, mâncate pe fugă pe colţul unei mese din sufragerie şi cu un pahar de lapte rece mereu pe masa de brad din mansarda părinţilor săi. Acolo îşi aducea, fireşte, pe <tovarăşii> săi de conspiraţie, dar şi nenumărate femei din <mişcare> sau văduve mic-burgheze, care nu-l costau nimic”, scrie despre Pătrăşcanu cunoscutul Petre Pandrea în “Memoriile mandarinului valah”.
Femeia care avea să-i pună “laţul” lui Pătrăşcanu, cel puţin oficial, a fost însă o evreică - Herta Schwamen (foto-sus), artistă comunistă. Născută în Cernăuţi, era artistă-scenograf şi fidelă ideilor de sânga, fiind cu aproape cu 15 ani mai tânără decât Pătrăşcanu. Cei doi se cunosc în 1936 când femeia se întoarce în Bucureşti de la Viena deoarece aici începuseră persecuţiile naziştilor. După trei ani, Herta şi Lucreţiu se căsătoresc, dar nu fără piedici: în 1939, în timpul guvernării Cuza-Goga, căsătoriile între evrei şi români nu erau admise, astfel că Herta este botează „Elena“ de către părintele Gala Galaction. Lucreţiu Pătrăşcanu avea să moară la 17 aprilie 1954, fiind executat în închisoarea Jilava în urma unui proces cu probe contrafăcute.
Vă mai recomandăm:
Amantele frumoase şi controversate ale României: de la Elena Lupescu, “regina din umbră”, la Maria Ghica Văcărescu, spătăreasa ajunsă soţie de voievod
Se încarcă comentariile...
