Cum au ajuns să fie reţinuţi în celebra bază militară Deveselu liderii comunişti Manea Mănescu şi Emil Bobu

Revoluţia din 1989 a fost liniştită în judeţul Olt, dar marcată, în acelaşi timp, de câteva momente ciudate. Conducerea PCR a trimis muncitori la Timişoara să-i ciomăgească pe revoluţionari, iar liderii comunişti Manea Mănescu şi Emil Bobu au ajuns sub pază la regimentul de aviaţie din Deveselu.

Deşi lucrurile pare că s-au întâmplat ieri, şi oamenii au multe de povestit, în arhivele instituţiilor de cultură din Slatina, oraşul în care nu s-a tras niciun glonţ la Revoluţie, dar s-au întâmplat multe altele, nu există niciun document, nicio poză, niciun rând despre evenimentele petrecute.

Cei care au trăit, însă, acele zile tensionate  îşi amintesc zâmbind amar, constatând că au trăit, de fapt, o „Revoluţie confiscată“.

Oltul era judeţul de unde cârmuitorul a pornit să ducă România „pe cele mai înalte culmi ale culturii şi civilizaţiei“. Oltenii, în schimb, se trezeau la ora 3,00 dimineaţa, ca toată lumea, să stea la coadă la lapte, li se „tăia“ curentul seară de seară, sau o porneau cu trenul spre Bucureşti, de unde se întorceau cu sacii plini cu pâine.

Cu toate acestea, încă din seara zilei de 17 decembrie, când în Timişoara evenimentele părea că scapă de sub control, structurile de conducere ale PCR hotărăsc să urce în garnituri de tren sute de muncitori de la fabricile de pe platforma Slatinei, pe care considerau că-i controlează. „Au fost de peste tot. De la IPTAPA, de la Uzină, de la Carbonoase, de la Oltul, de la Utilaj Alimentar, dar şi de la fabricile din Caracal. Bâtele cu care i-au înarmat în trenuri erau făcute la IPSP Oltul şi la UMPS.“, spune Constantin Soare, revoluţionar cu certificat, dar şi cu urme vizibile de la Revoluţie.

Cei mai mulţi dintre muncitori au fost luaţi din schimbul II şi urcaţi în tren. Ajunşi în Timişoara, pe peron îi aşteptau, cu lumânări în mâini şi garoafe, revoluţionarii. După câteva minute de panică, muncitorii au coborât, i-au îmbrăţişat pe revoluţionari şi au pornit-o împreună spre Piaţa Operei, povestesc cei care au trăit „pe viu“ acele momente.

„Revoluţia“ de la Casa Sindicatelor

Cu urechea mai tot timpul la Europa Liberă, sute de slătineni aflaseră că în ţară lucrurile încep să se schimbe. Muncitorii trimişi la Timişoara să-i „liniştească“ pe protestatari se întorc, înainte de 22 decembrie, şi povestesc şi ei ce-au văzut şi auzit. Curentul se propagă şi, în 22 decembrie, în faţa Judeţenei de Partid (actualul sediu al Consiliului Judeţean) se strâng primii oameni. Alţi câţiva pătrund în reşedinţa soţilor Elena şi Lică Bărbulescu (sora, respectivul cumnatul lui Nicolae Ceauşescu), aceştia plecaţi de mult, de unde aruncă pe fereastră cu obiecte, probabil unii mai şi dosesc diverse lucruri prin buzunare, cu o mânie nestăvilită constatând cât de mare era diferenţa între traiul la care era supus românul de rând şi cel al oamenilor de încredere ai partidului.

Grupul de protestatari pleacă spre Casa Sindicatelor. Pe drum idei de tot felul, care astăzi, gândind la rece, îi fac pe cei angrenaţi atunci în evenimente să se gândească la persoane infiltrate pentru diversiune. „Haideţi să spargem vitrinele la magazinul Oltul!“, se porneşte cineva, repede potolit de cei din jur. Se ajunge la Sindicate, de unde din balcon încep să zboare din nou portrete ale conducătorului iubit.

Şefii de la judeţ se lasă foarte uşor duşi, iar în micul balcon al clădirii actualului Consiliu Judeţean încep să iasă, la  un soi de validare de către mulţime, primii membri ai Consiliului, o structură care să preia conducerea în acele ore încă tulburi.

Între timp numărul celor strânşi la proteste ajunsese la câteva sute, ieşind din schimb o bună parte dintre muncitori. Unii dintre cei propuşi sunt acceptaţi cu urale, alţii nu corespund, invalidaţi cu replica: „Voi nu ştiţi cine-a fost ăsta, ce-a făcut?!“.

Se aleg nouă sau 11 membri în primul Consiliu, care hotărăsc ce obiectiv va avea, fiecare, în grijă de acum. „Prima decizie a fost să apărăm castelul de apă de pe Grădişte, pentru că circulau atâtea zvonuri...“, mărturiseşte unul dintre cei aleşi atunci, care astăzi, rememorând cine a ajuns ulterior în funcţii, constată că mare parte din ce-a trăit a fost, cel mai probabil, manipulare.

La fiecare instituţie importantă este trimis câte un apărător al Revoluţiei. Sunt ore îngrozitoare, ore în care te aştepţi la orice, stând alături de angajaţii instituţiei şi de militari care nici măcar nu apucaseră să depună jurământul şi care aveau în mâini arme fără gloanţe.

„Ţin minte că pe 17 sau pe 18 ne-au chemat pe toţi şefii instituţiilor de cultură şi ne-au spus că din acel moment suntem liberi să facem ce vrem, ce ne dictează conştiinţa“

„Cel puţin noi, la muzeu, am stat acolo până în ianuarie, cred că 10 ianuarie, pentru că ne era teamă să nu se întâmple ceva cu patrimoniul. Muzeul funcţiona în clădirea de jos, în care ulterior a rămas secţia de etnografie. Am avut fel de fel de trăiri, ce să zic, de la frică, până la... Aveam vitrine, aveam exponate în toate spaţiile, nu era un depozit pe care să-l păzim. Ne rânduiam, mai plecam acasă, iar veneam. Am avut tot timpul cu noi pe cineva. Au venit şi ne-au zis: «Suntem de la Comitetul Revoluţionarilor, am venit să v-ajutăm!». Nu prea ştiai ce să crezi, erau sentimente confuze. Noi eram atunci calaţi pe televizor, zi şi noapte“, mărturiseşte istoricul Aurelia Grosu, la acel moment director al Muzeului Judeţean.

Şi totuşi, semne, cu puţine zile înainte, se arătaseră: „Ţin minte că pe 17 sau pe 18 ne-au chemat pe toţi şefii instituţiilor de cultură şi ne-au spus că din acel moment suntem liberi să facem ce vrem, ce ne dictează conştiinţa, că în ţară sunt nişte evenimente care nu se ştie cum vor evolua. Şi-am avut, aşa, o senzaţie că lumea fuge“, îşi mai aminteşte fostul director.

Manea Mănescu şi Emil Bobu, sub pază la Deveselu

Un episod redat, de altfel, şi în Monografia comunei Deveselu, se petrecea în localitatea de lângă Caracal, unde la Regimentul de aviaţie (astăzi bază NATO) au fost aduşi în 23 decembrie Manea Mănescu şi Emil Bobu, cei care fugiseră din Bucureşti cu elicopterul, împreună cu Nicolae Ceauşescu. „La noi au stat, în regim de arest, până în 31 decembrie, când au fost urcaţi într-un avion AN 24 sau AN26 şi, însoţiţi de paraşutişti, au fost trimiţi la Bucureşti“, îşi aminteşte col. (r) Tudor Nicola. Cei doi au fost judecaţi şi condamnaţi iniţial la detenţie pe viaţă, pedeapsa fiind ulterior comutată în 10 ani de închisoare.

În 23 decembrie se pleacă spre Bucureşti

Cum în Slatina lucrurile erau aproape lămurite, în 23 decembrie se organizează deja plecarea spre Bucureşti. Muncitori, profesori, studenţi, sute de oameni din toate categoriile sociale îşi arată disponibilitatea să meargă în Bucureşti, să-i susţină pe revoluţionari. S-a plecat cu garnituri de tren, din autobază s-au solicitat autobuze. „I-am cerut autobuze şi domnul Grădinaru (şeful noii structuri de conducere, la câţiva ani numit prefect de Olt – n.r.) a găsit soluţii“, îşi aminteşte revoluţionarul Constantin Soare. Au ajuns în Capitală chiar în 23 decembrie, participând la evenimente în punctele fierbinţi. Au început să se întoarcă pe 24 decembrie, pe 25 decembrie, o mică parte rămânând, însă, până la trecerea în noul an.

„Ţin minte că Revelionul Revoluţionarilor l-am făcut pe 3 ianuarie, la Casa Tineretului, când lucrurile păreau că au intrat pe un făgaş normal. Eram vreo 30 de oameni, ne întorsesem cu o diplomă pe care tovarăşul Ion Iliescu ne-o oferise personal şi pe care scria «Grupului de tineri din judeţul Olt care au participat activ la Revoluţia din 1989.» Adevărul e că atunci ne-a păcălit, credeam în el, de ce să n-o recunosc!“, mai spune Constantin Soare.

Şi nu mult a trecut până când idealurile pentru care luptaseră atât de tare s-au diluat, au început să apară peste noapte zeci, sute, mii de revoluţionari în toată ţara, ce părea în acele zile clar a devenit de nepătruns în anii următori. Astăzi, şi Constantin Soare şi alţii ca el au o singură certitudine. Au trăit nişte evenimente care i-au marcat, pe unii dintre ei şi fizic, pentru toată viaţa. Ce au trăit de fapt, încă nu s-au dumirit. „Nu ştiu adevărul, dar ştiu că aceşti criminali cu sânge rece trebuie să plătească. Dacă cumva vrea cineva să-i ierte, s-o facă, dar eu, unul, Constantin Soare, n-o fac!“, decretează revoluţionarul.