Povestea unui sas din Sibiu care a avut grijă de avionul lui Ceauşescu: vrea să „evadeze“ a doua oară din România

Martin Gaber este un sas născut în România, care a făcut armata la Otopeni, muncind ca mecanic auto în echipa responsabilă de starea tehnică a avionului cu care zbura Nicolae Ceauşescu peste hotare. A plecat din România la sfârşitul anilor '70, din cauza regimului lui Ceauşescu, şi a revenit peste 13 ani. Şi-a dorit mereu să-şi trăiască bătrâneţea aici, însă va renunţa la acest vis din cauza corupţiei şi birocraţiei.

Martin Gaber s-a născut în satul Copşa Mare din comuna Biertan, într-o familie de saşi. Prin anii '60, bunicul său a plecat în Canada, iar mama lui a rămas singura moştenitoare a averii.

Acesta a fost motivul pentru care familia Gaber s-a mutat în satul de reşedinţă al comunei, Biertan. Tânărul Martin a făcut Şcoala profesională de mecanică agricolă din Dumbrăveni, după care, luându-şi carnetul de muncitor calificat, până în anul 1970 a muncit unde era de lucru. În 1970 a fost chemat în armată.

Martin Gaber, plimbându-se cu bicicleta prin sat

A făcut armata la Otopeni, „la avioanele comitetului central”. A lucrat într-o echipă care era responsabilă de întreţinerea tehnică în special a avionului cu care zbura preşedintele României comuniste, Nicolae Ceauşescu. Martin Gaber era unicul sas trimis la Otopeni, cel puţin în perioada cât a stat acolo, până în 1972, ceea ce l-a mirat la vremea ceea, fiind responsabil de remorcarea avionului din garaj şi parcarea acestuia.

Îşi aminteşte astăzi zâmbind despre „cum era în armată”: „M-am mirat că eu, ca sas, să ajung în unitatea ceea. Îmi amintesc că interiorul avionului avea trei camere în culorile roşu, galben şi albastru. Eram 80 de inşi. Zona ceea era închisă, nu putea să intre fiecare – dormeam şi mâncam acolo. De fiecare dată ne bucuram când venea [Ceauşescu] din străinătate - tot ce era în avion era al nostru. Cu excepţia băuturilor scumpe. Băuturile nealcoolice rămâneau la noi şi mâncarea gătită care rămânea era pentru noi, iar restul le luau cei mai mari. Noi ne bucuram pentru fiecare pahar cu apă, pentru că beam din robinet, iar mâncarea era ca în armată – fiecare dimineaţa ceai şi macaroane. Joi era cea mai bună mâncare – iahnie de fasole cu salam şi o gogoaşă. Cea mai rea era duminică - varza călită, în fiecare duminică. De sărbători ne dădea un pahar de ţuică. Şi cartofi, cartofi din greu”.

Dar armata nu a stricat nimănui, spune bărbatul. Aceasta te învaţă să preţuieşti prietenia, să împarţi o ţigară la doi şi să respecţi disciplina. „După armată mi-au dat un certificat, precum că am lucrat ca mecanic auto şi care îmi permitea să lucrez în civilie ca mecanic auto. Cu baza asta m-am angajat la Gaz Metan Mediaş, unde am lucrat din 1972 până în noiembrie 1978”, spune bărbatul.

Evadarea pe Dunăre

La sfârşitul anilor '70 a devenit tot mai popular „planul nebunesc” al lui Ceauşescu, aşa cum l-au numit istoricii, de dispariţie a satelor româneşti. Aproape toate satele româneşti trebuiau să dispară până la sfârşitul secolului al XIX-lea, pentru a fi înlocuite de 550 „complexe agroindustriale”. O întreagă civilizaţie şi tradiţia ei trebuia să dispară - ceea ce părea de neconceput pentru simplii ţărani români sau saşi. „El voia ca oamenii să stea la bloc - seara să vină acasă, să pună sapa jos, să facă duş şi la culcare. Ca în Coreea, ca nişte roboţi. Era ceva groaznic - să dobori tu un sat ca oamenii să stea în bloc, să nu ai nicio proprietate nimic. Sasul, naţia noastră, era obişnuit să aibă căsuţa lui aparte, o gospodărie mică, să aibă câte o vacă. Cu gândul ăsta, am zis cu fratele meu să o ştergem, că aici în ţara asta nu avem viitor”, îşi aminteşte Martin Gaber. 

Cine a putut, a plecat. De fapt, majoritatea saşilor care locuiau în România au părăsit ţara însă nu a fost nici acesta un proces uşor. Martin Gaber a muncit în 1978 împreună cu fratele său la Moldova Veche, acolo unde au urmărit timp de câteva luni cum stă treaba la frontieră, cum se schimbă grănicerii şi când e momentul perfect pentru a trece Dunărea spre Iugoslavia de atunci. „Ne-am dus la Moldova Veche, unde ăştia de sus au găsit nişte minereu de cupru şi s-au gândit să nu mai facă tunel în munte, dar să mute tot muntele de sus şi să exploreze minereul chiar la suprafaţă. La şantierul ăsta de construcţie, fratele meu era şofer la o basculantă mare, iar eu - mecanic. În 79, în primăvară, am urmărit grănicerii cum se schimbă şi cum patrulează şi am reuşit să trecem Dunărea într-o noapte. Cu o barcă pneumatică. Am trecut la iugoslavi şi aşa am ieşit din ţară...”, povesteşte bărbatul.

„Erau mulţi care voiau să plece, dar erau prinşi. În timpul când lucram acolo la graniţă, în fiecare zi era un caz mortal pe Dunăre. S-a mai auzit de un caz - cică o soră medicală avea o barcă pneumatică pe care o ţinea în dulap. Cineva a pârât-o, au venit s-o verifice şi de atunci nu s-a mai auzit de ea nimic”.

Au ajuns în Belgrad, iar de acolo în Nürnberg, locul în care ajungeau toţi saşii care evadau din România – pentru că acesta era termenul cu care operau. „Le-am spus că am evadat din România. În Nürnberg era un lagăr unde se adunau toţi refugiaţii. Acolo ne-au făcut actul de intrare în ţară, am trecut şi printr-un interogatoriu în care ne-au întrebat de ce am părăsit ţara. Le-am spus adevărul - că în România nu ai niciun viitor, dar deja se ştia ce voia să facă Ceauşescu, şi nici libertate, nu puteai ieşi din ţară nici măcar pentru un concediu”. Iar soţia sa îl completează: „Mai era problema că lumea avea de lucru, avea bani, dar nu aveai ce să cumperi în magazine. Toate erau goale, numai cârligele de la salamuri. Stăteam la rând pentru lapte, de la 12 noaptea până dimineaţa, când să deschidă magazinul. Câteodată se termina laptele înainte de a ne ajunge rândul. Era nenorocire”.

„Tot atunci începeau să construiască dihania aia - Casa Poporului. Vindea tot din ţara”, continuă bărbatul...

De la Mercedes la Biertan şi... înapoi

De la Nürnberg a ajuns în Stuttgart, iar datorită specialităţii pe care o avea, a fost angajat la Mercedes. Timp de 13 ani a muncit acolo, fiind mulţumit şi de condiţiile de muncă, şi de salariul pe care îl primea. A reuşit să pună bani de o parte, iar la începutul anilor 2000 a revenit în ţară. Şi acum îşi aminteşte acel moment cu emoţii.

„Când am revenit prima dată în Copşa aşa de fericit am fost, de am plâns. Am stat 6 săptămâni, aici într-o şură la un prieten care avea nişte oi atunci. N-am intrat nici în comună, aşa de fericit am fost”.

Interacţiunea cu birocraţia românească: Voi sunteţi nemţi, aveţi bani

„Ideea mea a fost că dacă ies la pensie - Stuttgart fiind un oraş industrial şi nu e plăcut să stai la bloc – să vin aici în locul nostru natal. De fiecare dată când veneam aici în concediu, mă întorceam relaxat, eram ca o baterie care se încărca aici în Biertan”, spune Martin Gaber.

Din 2002 împreună cu soţia sa şi-au cumpărat un teren în Biertan şi au început să-şi ridice o nouă gospodărie. În fiecare an câte un pic. Între timp, Biertan devenise o localitate tot mai cunoscută nu doar în România, dar şi în lume, satul fiind inclus în patrimoniul UNESCO. Cei doi s-au gândit să profite de acest lucru şi să ridice şi o pensiune pentru a putea caza turişti – aşa cum o fac mulţi consăteni de-ai lor.

„Vreau să vând totul şi mă întorc în Germania”

Gospodăria familiei Gaber este mică şi îngrijită. Grădina e plină cu flori. Bărbatul a construit de unul singur şi canalizare, astfel că apa care se acumulează după ploaie să nu se oprească în curte, ci să se scurgă în pârâul din sat. Îmi arată clădirea din care a vrut să facă pensiunea: „Aici am vrut să fac un bar, aici să fie televizorul, dacă ai musafiri să stai frumos, să bei o bere, aici o baie, aici era pregătit pentru beci - murături, dulceţuri făcute din grădină. Şi tot ce e aici încă o dată sus. Acestea le-am adus din Germania (arată spre câteva plăci de borduri), că aici nu se găsesc, şi le-am pus în faţa curţii să fie amenajat frumos. Au venit câţiva vecini cu viceprimarul şi m-au obligat să scot tot, dacă nu scot eu, trec ei cu buldozerul peste ele. Îmi mai propuneau o variantă – dacă vreau să le las, atunci să le pun din banii mei pe toată strada”. 

Între timp, priveau cu uimire cum vecinii îşi ridicau fără probleme ba câte o şură, ba câte un grajd sau ambele o dată. De fapt, au simţit în sat atitudinea neloială faţă de ei, ca saşi. „De la început eu am vrut să-mi recapăt casa părintească, dar primarul de atunci zicea că dacă iese un sas dintr-o casă altul nu mai intră. Stăteam cu banii în mână şi nu puteam cumpăra nimic, căci ni se spune că nu sunt locuinţe libere pentru vânzare. Asta a fost politica de atunci. Ura a rămas până în ziua de azi - numai că toţi spun că suntem prieteni, nu e adevărat”. 

Cei doi s-au dezamăgit şi atunci când primăria le-a cerut să vină cu proiect de la Sibiu pentru un veceu în aer liber. Deşi autorităţile susţin că toată rigoarea este respectată tocmai pentru calitatea satului Biertan de a fi inclus în patrimoniul UNESCO, cei doi nu înţeleg de ce nici până acum nu se sortează gunoiul şi de ce vecinii sunt lăsaţi să ardă în aer liber aproape orice.

„Pun pe foc de toate celea, avem o vecină care arde în grădină lăzile de plastic de la produsele pe care le primeşte, căci are pensiune. Am fost şi am vorbit, dar problema se repetă. Nu ştiu cum este posibil aşa ceva. În Germania se amendează. Nu poţi arde plastic, materiale de construcţii, încălţăminte. Noi venim aici să respirăm aer curat, dar acesta nu-i aer, e cancer la propriu. Cum să respiri aşa ceva?”, se întreabă ei. Chiar în timp ce vorbim deasupra satului se ridică un fum greu din două grădini. Confirmăm - se respiră destul de greu. Când nu miroase a fum, miroase a excremente de la animalele vecinilor, care şi-au făcut grajd chiar lângă curte. Cei doi soţi spun că au sesizat autorităţile referitor la murdărie, dar n-au fost auziţi.

Fiind descurajaţi, cu banii care au fost planificaţi pentru construcţia pensiunii cei doi soţi şi-au luat o casă în Germania. Au găsit o locuinţă mică într-un cătun de lângă Nürnberg. „Acolo nu este fum de plastic, de cauciuc şi nu pute porcul de la vecini. Ne pare rău, căci aici ne-am petrecut ultimii 18 ani în încercarea de a construi ceva. Nu mai insistăm, căci nu mai avem speranţe. E din ce în ce mai rău aici. Zilele astea am urmărit ce s-a făcut în Piaţa Victoriei. Cum dădeau cu picioarele în oameni. A fost oribil. Cum să dai în oameni aşa”?...

Întrebat dacă îşi mai doreşte să se stabilească în România, bărbatul spune că şi-ar dori acest lucru, însă poate într-o altfel de Românie. Una fără corupţie, în care oamenii să se respecte reciproc, iar legile să fie pentru toţi. „Vedeţi cum se dezvoltă, că fiecare an tot mai rău se face. Când vezi nişte legi... şi toate pornesc de la conducere, te ia groaza ce fac ăştia”.