Poveste de iubire sfârşită tragic în Ceahlău. De unde au apărut legendarele nume Stănile şi Piatra Lăcrămată

Două formaţiuni de relief care pot fi văzute de turişti pe muntele Ceahlău sunt însoţite de o legendă puţin cunoscută, perpetuată de sătenii care trăiesc la poalele muntelui.

Ceahlăul este cunoscut drept muntele cu cele mai multe legende şi poveşti care însoţesc aproape fiecare formaţiune din rezervaţia naturală. O parte din aceste poveşti, 49 la număr, au fost culese şi incluse într-o antologie de profesorul de istorie Daniel Dieaconu. 

„Legendele şi poveştile de la muntele Ceahlău au fost create de munteanul pe care Alecu Russo îl credita cu acel <genius loci> specific în general comunităţile montane şi culese şi publicate încă din prima jumătate a veacului al XIX-lea, spiritul romantic îndemnând o generaţie de excepţie (cea paşoptistă) să strabată ţara, să cutreiere munţii, să poposească la focuri de stâne sau la nunţi şi şezători ţărăneşti, să asculte, să privească şi să scrie apoi”, spune profesorul doctor în istorie. 

Una din legendele Ceahlăului este cea legată de formaţiunea stâncoasă denumită Stănile, peisaj sălbatic ce poate fi admirat de cei care urcă muntele pe unul din cele 7 trasee turistice. 

Povestea spune că Stănilă era ultimul dintre cei cinci feciori ai unei femei din satul Pintec. Stănilă era „nevârstnic”, iar fraţii săi muriseră înainte ca mama lor să-i vadă însuraţi  

„Li se spuneau ai lui Stănilă, căci erau înalţi şi vânjoşi ca nişte stane de piatră. Îi mai rămăsese femeii doar un singur fecior care să-i aline bătrâneţile şi văduvia”, spune legenda. 

Conform legendei, mezinul familiei s-a tocmit slugă la un arendaş grec, pe nume Hagi-Paraschiv, de pe moşia Hangu a mănăstirii Buhalniţa. Pentru că moştenise meşteşugul de la tatăl său, Stănilă a fost trimis să stea cu oile, dar  avea şi el 20 de capete de ovine pe care le alăturase turmei grecului. 

Dragostea pentru fata grecului bogat 

Arendaşul grec avea trei fete, iar Stănilă s-a îndrăgostit de cea mai mică dintre ele, dar nu îndrăznea să „ridice ochii spre odrasla bogatului grec”. Fata a făcut însă primul pas, în ciuda opoziţiei tatălul ei care nu voia să audă despre o astfel de relaţie. 

Pentru a o îndupleca pe fata îndrăgostită, care plângea de dorul lui Stănilă, grecul a pus la cale o strategie care să-i taie avântul flăcăului.

„Îi ceru lui Stănilă să plece şi să facă avere, măcar atâta cât era zestrea fetei şi abia atunci va fi vrednic să-i fie ginere. Părăsi flăcăul curtea şi se întoarse în sătucul său, cu singura sa avere, cele 20 de oi. Urca adesea pe obcină, pe la Scaune şi prin Jgheabul Gardurilor până sus pe platoul Ceahlăului. Îşi pusese în cap să caute una dintre comorile despre care spuneau bătrânii că au fost ascunse pe Ceahlău şi s-a apucat de săpat undeva la capătul jgheabului, sub gardul de stânci ce se întindea până sus pe tăpşan”

Povestea spune că Stănilă tot săpa, dar nu dădea de urma comorii. Când era cuprins de deznădejde, urca sus lângă oi, deasupra gardului de stânci şi se tot gândea cum să găsească un mijloc de înavuţire pentru a avea acces la mâna fetei grecului. 

„Într-o zi, veni veste din sat că grecul îşi trimisese fata la Iaşi să se mărite cu negustor avut din neamul lor. De neputinţă şi de durere, Stănilă se aruncă de sus de pe stânci înspre gropile ce el însuşi le săpase. Până jos se zdrobi de stânci şi ajunse fără suflare”

Gardul Stănilelor

Mama îndurerată s-a transformat în „Piatra Lăcrămată” 

Văzând că fiul nu se mai întoarce acasă de mai bine de o lună, mama lui Stânilă a pornit să-l caute urcând pe urmele lui, pe cărările din Ceahlău. Bătrâna a găsit oile sus pe platou, iar ţipătul vulturilor bărboşi (ceahlăii), i-a arătat unde era hoitul. 

„A strâns grămada de oase ce prinseră a se albi şi le-a urcat până la Fântâna Mitropolitului, unde le-a spălat cu apa sfinţită de pustnicii muntelui. Le-a îngropat lângă o stâncă ciudată aflată nu departe de izvor şi a pus o cruce la căpătâi”

Povestea spune că femeia nu a mai coborât apoi în sat, ci a rămas e însăşi cu oile pe munte. Se spune că stâncile şi vietăţile de pe Ceahlăul îi ştiau plânsul ei de mamă îndurerată. 

„Dar, la o vreme, geamătul ei nu s-a mai auzit. I-au mai rămas doar lacrimile, care se scurg din stânca ce-a primit-o înăuntrul ei. Şi bătrâna mamă mai plânge şi astăzi, căci din stâncă se mai preling lacrimi. Oamenii 

i-au zis stâncii, ce semăna cu o babă <Piatra Lăcrămată>, iar stâncilor, de pe care s-a aruncat feciorul ei, le-au spus <Gardul lui Stănilă> sau <Stănilele>.

Piatra Lăcrămată