Calistrat Hogaş, despre „crâşme şi zeloşii închinători, rapciul şi boale lumeşti, care lărgesc şi populează cimitirile rurale“

Coperta cărţii Amintiri dintr-o călătorie, apărută în 1912. FOTO: okazii.ro

În „Amintiri dintr-o călătorie“, scriitorul Calistrat Hogaş descrie atmosfera dintr-o cârciumă din Pipirigul Neamţului, dar şi o masă copioasă la preotul din sat.

Dascăl de marcă al Neamţului şi neobosit călător „Pe drumuri de munte“, Calistrat Hogaş, dincolo de talentul narativ de necontestat cu care a descris ţinutul străjuit de Ceahlău, are în scrierile sale şi consideraţii critice despre realităţile vremii din jurul anului 1900, cu tot ceea ce însemnau cutumele, viaţa patriarhală a ţăranilor şi comunităţilor rurale, a traiului pe la mănăstiri, dar şi despre

tarele unei societăţi sărace, de unde şi multe neajunsuri. 

În „Amintiri dintr-o călătorie“, în „însemnările“ intitulate „Spre Pipirig“, Hogaş surprinde atmosfera din satul menţionat, acolo unde ajunge într-o duminică, pe la prânz, venind, cum altfel, pe cărări de munte, dinspre Mănăstirea Secu.

„A doua zi, în revărsatul zorilor, părăsirăm Săcul şi, călăuziţi de un om de loc, tăiarăm de-a curmezişul pădurile pe o potecă de picior. După câteva ceasuri de un mers anevoios, ieşirăm în drumul mare al Pipirigului. 

La Dumesnicu ne oprirăm spre a ne odihni puţin la un han aşezat pe şosea, la ieşirea din pădurile Săcului. Era duminică, şi lumea, câtă fusese şi câtă nu fusese la biserică, năvălise în crâşmă“, nota Hogaş la începutul povestirii, relatând apoi că birturile îşi aveau şi atunci, ca şi în vremurile noastre „clinţi“ fideli. Doar că, banalul vin era înlocuit de tării, în speţă rachiu, dar de foarte proastă calitate: 

„În toate locurile, dar în munte mai cu seamă, crâşma îşi are, ca şi biserica, zeloşii săi închinători. Vinul e înlocuit aici prin un rachiu prost, care arde şi descompune trupul bietului muntean. Astfel, nu e greu deloc să găseşti pricina pentru care oamenii, chiar de munte, sunt decăzuţi fiziceşte şi moraliceşte“.

Iar acest lucru, pe lângă altele referitoare la diverse afecţiuni medicale, contribuiau în opinia scriitorului la o rată a mortalităţii foarte mare: „Dacă mai adaugi, pe lângă aceasta, boalele lumeşti, care, neoprite de nimeni, rod pe locuitorii munţilor, de la copil până la bătrân, apoi dai peste cei doi factori, înspăimântător de harnici, care lărgesc şi populează cimitirele rurale“.

Cum face „cunoştinţă“ Hogaş cu rapciul de la Pipirig

În cele ce urmează din „Spre Pipirig“, autorul povesteşte cum i-a fost dat să discute despre politică, deşi îi era nesuferită şi cum degustă el şi tovarăşul său de drum din „otrava“ cu care se delectau muntenii

Pipirigului.

Toate acestea într-un dialog avut cu un „moşneag lung şi uscat, c-un pahar într-o mână şi cu o sticlă de rachiu în alta“, pe care îl redăm aşa cum a fost scris. 

„Deşi politica îmi e nesuferită, trebui totuşi să mă întâlnesc cu ea în drum, şi încă la Dumesnicu. Liniştiţi, eu şi tovarăşul stăteam pe o bancă de lemn, stâmpărându-ne setea cu apă şi zahăr; şi iarăşi liniştit mă gândeam poate cu cât cămilele sunt superioare omului, numai fiindcă, în nemărginitul lor pântece, îşi pot îngrămădi apa pentru opt zile. Şi fiindcă, în mersul acestei călătorii, mă hotărâsem să nu pun nici un frâu vagabondului meu gând, apoi cine ştie pe unde m-aş fi mai trezit, plecând de la cămilele mele, dacă un moşneag lung şi uscat, c-un pahar într-o mână şi cu o sticlă de rachiu în alta, nu s-ar fi hotărât să se lege de mine.

- De nu v-ar fi cu supărare, domnişorule, zise el apropiindu-se, parcă v-aş cunoaşte; nu sunteţi de la Piatra?

- Tocmai cum eşti dumneata din satul dumitale. Şi-apoi întrebarea n-are supărare; dar cum se face de mă cunoşti? Fără îndoială că la târg nu m-ai văzut cu opinci în picioare şi cu boceaua-n spinare.

- D-apoi cum să nu vă cunosc pe d-ta şi pe Văleanu, de când cu alegerea lui Constantin Şoarec ca dipotat la Bucureşti! De nu eraţi 'neavoastră, cine ştie pe ce ciocoi mai alegeam! D-zeu să vă dea sănătate, că ne-aţi luminat; doar Constantin Şoarec îi de-a noştri, doar cu noi ş-o petrecut...

Şi fiindcă nu eram dispus să învăţ biografii la Dumesnicu, întrerupsei pe uscăţivul meu Plutarc, zicându-i:

- D-apoi încă ce mai chef pe urmă, moşule, la Ion Mocanu!

- Ei, da! la Năsoi, răspunse el îndreptând întrucâtva mitrica de botez a lui Mocanu, potrivit nasului cu care acesta era înzestrat de D-zeu; ba ce mai chef!... Apoi, dă, după izbândă veselie, aşa o lăsat Cel-de-Sus. Da ia poftiţi şi-ţi cinsti câte o ţî' de rapciu, zise el turnând în pahar; îţi hi osteniţi.

- Nu tocmai, moşule; venim numai de la Săcu astăzi şi suntem mai mult înfierbântaţi decât osteniţi; de aceea bem apă.

- Şi rapciul răcoreşte, domnişorule, ia poftim!

- Dar şi ameţeşte, moşule, zisei eu, căutând să scap de cinstea cu care eram ameninţat...

- Da, ia mă rog, fă-ne hatâr, că doar n-a hi un cap de ţară... Şi-mi întinse paharul până sub nas. Nici o scăpare!

Trebui deci să-mi moi buzele într-o adevărată infecţie. Tovarăşul meu, recrut în asemenea treburi, şi crezând că hatârul se măsoară cu paharul, dete rachiul de duşcă până în fund; dar în schimb se oţerî mai rău decât Hristos pe cruce; se vede că rachiul de la Dumesnicu era mai otrăvit decât oţetul de la Ierusalim.

"Aşa mi se cuvine, cugetai eu. Trebuie să faci politică la Piatra, ca să bei rachiu la Dumesnicu." Temându-ne deci de o nouă cinstire, ne scularăm şi, dorind rămas bun moşneagului, plecarăm. (...) Tovarăşul meu se înroşise ca o sfeclă şi răsufla din greu ca un bou la jug“.

Popas la preotul din sat şi „mămăliga frumoasă ca aurul“

Calistrat Hogaş a fost mulţi ani profesor la Piatra Neamţ. FOTO: adevarul.ro

Plecaţi de la crâşmă, pe Hogaş şi amicul de drumeţie îi cam luaseră foamea şi se gândeau să înopteze la prima casă de gospodar întâlnită în cale, dar norocul li-l scoate în drum pe preotul din Pipirig, exact când liniştea văzduhurilor era cuprinsă de amurg: 

„Era tocmai să ne abatem la cea dintâi casă ţărănească, când iată că ne întâmpină preotul din sat, care mă cunoştea. Drum bun, ne zise el cam nedumerit; dar bine, de unde şi-ncotro? De unde vrei şi-ncotro vrei, părinte. Dar sfinţia-ta? Ia, prin popor cu de-ale darului; da n-o să vă opriţi nicăieri? Tocmai la aceasta ne gândeam şi noi; suntem obosiţi şi flămânzi. Dacă-i aşa, poftiţi mă rog la mine şi-om îngriji de toate. Se înţelege de la sine că, fără multe marafeturi, primirăm bucuroşi invitaţia părintelui Ionică Găleanu“.

Hogaş o descrie apoi pe soţia popii din Pipirig, o femeie voinică cu chip curat românesc, cu cinci copii zdraveni şi sănătoşi, menţinând că cine ştie pe unde i-ar fi zburat gândurile meditând la măreţia legendară a trecutului şi „micimea schiloadă a timpului de faţă, dacă foamea, pârdalnica de foame“ nu-i chinuia. Şi, într-un sfârşit, părintele Ionică veni să-i poftească la masă.

„Ce pitorească era masa părintelui Ionică! În mijlocul unei mese rotunde de tei, cu trei picioare, stătea nemişcată o mare mămăligă frumoasă ca aurul, din care aburii suri şi fierbinţi se ridicau drept în sus; iar împrejurul mămăligii, străchinile nouă, smălţuite cu albastru şi roş, pline cu borş de oaie şi numărate pe

căciuli, stăteau fiecare alăturea cu câte o lingură albă de lemn, de asemenea nouă. Cu cruce, fără cruce, începurăm a sorbi din borşul fierbinte cu iuţeala potrivită foamei fiecăruia dintre noi, ridicând sprâncenele şi încreţind fruntea. N-aveam furculiţe şi, prin urmare, căutam a da mămăligii forma cea mai nimerită spre a luneca pe gât. Sorbiturile şi înghiţiturile se urmau cu o cadenţă regulată şi monotonă. Eram sătui. Ne scularăm de la masă: era şi timpul, căci pleoapele noastre de plumb ne cădeau fără voie peste ochi; sângele nostru leneş începuse a circula greoi şi somnul ne dobora la pământ“.

Şi termină Calistrat Hogaş povestirea spunându-ne că a dormit afară pe o „albă şi curată pocladă de lână ţigaie făcută de însăşi mama preoteasa“, sub cap puse „o pernă vârtoasă de lână, cu horbotă pe margini şi înfăţată chiar atunci“ şi se învăli „cu altă pocladă şi, spre a-mi fi mai cald, aruncai pe deasupra cerul cu stelele“. Şi „mie-mi era somn şi adormii. Dormii dus. Noaptea trecu într-o clipă de ochi“.

Timpuri trecute, poveşti trecute de prin Neamţ, dar parcă le-am vrea aduse-n prezent ca să uităm de „boale lumeşti“ şi cele alte metehne.