Mesajul unei profesoare după ce o informaticiană a murit, de epuizare şi stres, în timpul Bacului: „Ieri a căzut Rozina, mâine poate fi oricine altcineva”

Profesoara Adriana Bogatu, de la Colegiul Naţional „Nicolae Bălcescu” din Brăila, face o radiografie lucidă a sistemului plin de complicităţi şi de duplicităţi din învăţământul românesc, în care dascălii sunt reduşi, prin mecanisme grobiene, la condiţia de slugi ale unor  „efemeride administrative”.

Profesoara Adriana Bogatu, de la prestigiosul colegiu brăilean „Nicolae Bălcescu”, face parte din elita intelectualităţii brăilene, fiind, totodată, un scriitor apreciat, cu remarcabil potenţial artistic şi rafinament narativ. Scrie din vocaţie, tot aşa cum îşi desfăşoară activitatea didactică.

Ca publicist, a debutat ca autor de cronică teatrală în revista “Dialog” a Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, publicând apoi constant, până la sfârşitul studenţiei, în 1989.

În 1987 a realizat un scenariu pentru televiziune după nuvela eminesciană “Sărmanul Dionis”. În 2009, a publicat volumul de proză “Confesiuni ipotecate sau roman pentru un singur cititor”, la Editura “Aldo Press”, din Bucureşti, iar în 2014, la aceeaşi editură, volumul “Clepsidre fără nisip”.

Marcată de moartea unei informaticiene de la Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza” din Galaţi (Rozina Miron a fost răpusă la locul de muncă de stres, oboseală, căldură şi de persecuţiile la care era supusă de conducerea unităţii şcolare), profesoara Adriana Bogatu a scris pe Facebook un mesaj tulburăror despre sistemul de învăţământ românesc, pe care îl prezentăm integral în continuare.

„Colegilor mei profesori,cu infinită tristeţe...

Nu am cunoscut-o personal pe Rozina Miron, informaticianul Colegiului Naţional ”Al.I.Cuza”,din Galaţi, dar cunosc de aproape trei decenii sistemul care ieri a ucis-o,lăsând doi copii mici, foarte mici să crească fără mamă.

Sunt solidară cu toţi colegii mei marcaţi de tragedia informaticienei din Galaţi, căreia, prezentă într-o comisie de examen, i se cerea (a se citi ”răcnea”) să fie prezentă, în acelaşi timp şi în alta.

Ubicuitatea nu e calitatea oamenilor obişnuiţi. Adică, nu poţi fi simultan prezent în două locuri distincte...Unui om epuizat,ţinut la serviciu multe ore peste program, căruia îi cresc exponenţial sarcinile de lucru în perioada examenelor şi care se străduieşte din răsputeri să le ducă până la capăt cu profesionalism şi onestitate, unui om despre care toţi colegii nu au de spus decât cuvinte de bine şi despre care ştii că munceşte 10-12 ore pe zi ( destul de prost plătite) te adresezi cu eleganţă managerială, cu tact,cu înţelegere,cu răbdare, pentru că are o răspundere majoră în desfăşurarea examenelor, o întreagă echipă fiind dependentă de felul în care el performează în aceste zile.

Îi eşti recunoscător că, deşi extenuat, nu a intrat în concediu medical, aşa cum o impunea starea lui. Nu! A rămas acolo, la datorie,până a murit pe baricade. Despre astfel de situaţii nu prea se scrie în ziare. Nu, profesorii nu au vacanţă patru luni pe an! Profesorii au examen după examen, cursuri de formare, care se ţin vara şi care sunt obligatorii,comisii de lucru,apoi alte examene şi vine 1 septembrie şi o iau de la capăt ”odihniţi” şi ”nestresaţi” în faţa clasei...

Informaticianul Rozina Miron fusese convocată pentru a fi cercetată disciplinar pentru că nu funcţiona ca un perpetuum mobile de speţa1 şi, culmea tuturor culmilor, pentru ”atitudine ireverenţioasă faţă de conducere”...
Cum se traduce în fapte acest comportament? Nu s-a lipit de perete când trecea vreunul dintre directori (nu ştiu dacă dintre aceia promovaţi la celebrul concurs cu măgăruşul şi cu tot soiul de planuri manageriale plimbate de la un judeţ la altul )?

Nu i-a spus ”să trăiţi, am înţeles!” vreunei efemeride administrative care e convinsă că prima datorie a unui director este să se dezumanizeze, iar prima formă de concretizare a ei este urlatul, zbieratul adică? Nu s-a aplecat până la pământ, conform modelului turcesc statornicit şi pe la noi? Nu cumva directorii sunt colegii noştri care, temporar, de bună voie şi nesiliţi de nimeni,ci dimpotrivă, şi-au asumat rolul de a gestiona viaţa zilnică a unei şcoli?

Cunosc directori tineri, umani, deschişi la minte,dedicaţi şcolii, copiilor şi colegilor, oameni adevăraţi care-şi încep fiecare frază cu ”vă rog frumos, credeţi că/aţi putea să...”... Cunosc oameni născuţi să coordoneze o şcoală, pentru că au instinct managerial şi Educaţie.Au Respect faţă de toţi colegii lor. Au Conştiinţă. Au Drag de oameni şi de meseria asta care, aşa cum zicea profesorul meu de limba română ”nu e pentru toată lumea”. Şi chiar nu e.

Îi preţuiesc pentru modelul pe care îl oferă şi nu sunt puţini. Dar,din păcate,am mai scris şi reiau cu amărăciune constatarea că şcoala a devenit, în multe,prea multe cazuri, un câmp de bătălie. Orgoliile suferă mutaţii grave cu efecte letale. Confruntările de idei dispar încet, încet... Omul contează din ce în ce mai puţin. Nimic nu ne face eterni. E o lecţie pe care o predăm din ce în ce mai greu şi mai rar...

Ieri, a murit un om tânăr, frumos şi sensibil care nu a mai făcut faţă, nu a mai îndurat felul în care a fost tratat la locul lui de muncă şi s-a stins. La fel de repede ca o vrabie lovită de tir... Cine răspunde? Invocăm din nou justiţia imanentă? Dar pe pamânt, pe-aici, nu se mai poate face dreptate? Măcar pentru ochii copiilor, prea micilor şi nevinovaţilor copii care nu-şi vor mai vedea niciodată mama intrând pe uşă credeţi că putem fi solidari, dragii mei colegi de breaslă? Ieri a căzut Rozina, mâine poate fi oricine altcineva... Dumnezeu să-i facă loc în lumina lui!”, îşi încheie profesoara Bogatul mesajul.

Mesajul a avut deja peste 1.100 de distribuiri şi a generat sute de comentarii din partea profesorilor care critică vehement condiţiile deplorabile din şcolile româneşti, conduse de oameni puşi politic şi cu abilităţi manageriale reduse.