Cum era învăţământul acum mai bine de 100 de ani

Prima lege modernă a învăţământului a fost cea a Instrucţiunii Publice. Multe din prevederi seamănă şi astăzi. „Adevărul“ vă spune ce prevedea prima lege a învăţământului.

În trecut, s-au făcut eforturi uriaşe pentru scoaterea României din bezna ignoranţei şi a primitivismului, iar cea mai importantă decizie luată de autorităţile de atunci a fost adoptarea unei legi a educaţiei. Primul care a dat o lege de iluminare a poporului român a fost domnitorul Alexandru Ioan Cuza

"În primii ani de domnie a lui Cuza s-au dus multe tratative pentru adoptarea unei legi a învăţământului, modernă, stimulativă şi nediscriminatorie, cum funcţionau vechile prevederi cuprinse în Regulamentul Organic, dar, ca şi acum, cu multe opoziţii, discuţii, sancţionări şi amendamente nu s-a reuşit. În condiţiile loviturii de stat a domnitorului Cuza, revizuită de Consiliul de Stat, Legea asupra instrucţiunii publice avea la baza câteva principii, care ulterior vor demonstra evoluţia şi modernizarea învăţământului românesc. Este vorba despre obligativitatea şi gratuitatea, egalitatea sexelor la învăţătură, unitatea şcolară elementară la sat şi oraş, înfiinţarea învăţământului tehnic profesional, detaşarea învăţământului mediu de cel superior", precizează istoricul Florin Dîrdală, de la Arhivele Naţionale Vrancea.

Potrivit istoricului, textul legii era împărţit în două pasaje: dispoziţii generale şi instrucţiunea privată. În cadrul dispoziţiilor generale, instrucţia era împărţită în două categorii: şcoli publice şi şi şcoli private. Astfel, existau şcoli primare la sate şi oraşe, iar învăţământul secundar era în licee, gimnazii, şcoli reale, de bele arte, profesionale-pentru băieţi, şcoli secundare de fete. Mai erau şi şcolile superioare, cu patru facultăţi, respectiv de litere, ştiinţe matematico-fizice, drept şi medicină.

Tot aici, în cadrul dispoziţiilor generale, se precizau şi principiile obligativităţii şi gratuităţii. Corpul didactic era împărţit şi el în patru grade: învăţători sau învăţătoare, pentru şcolile primare săteşti; institutori sau institutoare, pentru şcolile primare orăşeneşti; profesori de şcoli secundare, profesori de facultăţi.

“Cea mai importantă prevedere a legii aducea ca noutate introducerea principiului gratuităţii şi obligativităţii, Astfel părinţii ce nu îşi îndemnau copii spre şcoală erau sancţionaţi cu amenzi, asta fiind o precizare din cuprinsul legii. Pentru o evidenţă a obligativităţii şcolare se stabilea  întocmirea unui  recensământ al copiilor în vârstă de şcoală. Durata şcolii primare la sate, cât şi la oraşe era de trei ani, în ciuda faptului că în momentul promulgării noii legi învăţământul în şcolile primare era de 4 ani, astfel încât  această prevedere nu a pututa fi aplicată. Inspecţia şcolilor primare era făcută cu ajutorul revizorilor cu obligaţia de a întocmi un raport anual privitor la starea învăţământului. Învăţământul secundar se realiza prin înfiinţarea de licee şi gimnazii. Durata liceului era fixată la 7 ani, iar gimnaziul la 4 ani”, mai spune Florin Dîrdală.

Legea a suferit modificări în septembrie 1892, mai 1893 şi aprilie 1900. Cea din 1893 seamănă izbitor cu normativele existente şi azi. Părinţii erau obligaţi să-şi trimită copii la şcoală la 7 ani obligatoriu. Cheltuielile de transport pentru învăţătorii delegaţi în comunele îndepărtate ale judeţului erau în sarcina acelor comune şi răspundeau de ele primarii. 

"În caz de neînscriere a copiilor la şcoala de către părinţi, copiii vor fi înscrişi din oficiu. Listele copiilor de ambele sexe se vor face anual de către primari învăţători- instituitori şi nu vor omite niciun copil sub sancţiunea unor amenzi semnificative. Absenţele vor fi motivate obligatoriu, iar singurele motive plauzibile  sunt boala fie a unui membru a  familiei fie  a copilului sau accidente  ale comunicaţiilor. În caz de abateri părinţii vor fi amendaţi”, se specifica în lege.

Legea mai spunea că în orice localitate unde sunt cel puţin 40 de copii de vârsta primară se va deschide o şcoală, iar dacă numărul de copii este cuprins între 80 şi 140 şcoala va avea doi învăţători. Cu cât colectivul de elevi era mai mare, creştea şi numărul învăţătorilor, dar şi al şcolilor.

Într-o analiză a academicianului Dinu C. Giurescu, acesta sintetiza astfel învăţământul până în 1944:

“1.Învăţământul primar (pe atunci de obicei clasele I-IV) dădea pregătirea necesară unui elev silitor ca să reuşească la examenul de admitere în liceu (pe atunci cu o durată de 8 ani), fără să recurgă la meditaţii.
2. Liceul asigura o pregătire cuprinzătoare la secţiile "reală"sau "umanistă"; bacalaureatul era un examen greu, iar diploma respectivă avea însemnătate. Industria meditaţiilor dezvoltată tot mai mult, la scară naţională, din anii '60 şi '70, era, chiar şi în anii războiului 1939-1943, o excepţie, întâlnită în anumite cazuri la Politehnică şi Medicină.
3. Tinerii cu bune rezultate (nu neapărat cu avere) mergeau la specializare în Franţa şi Germania, unii în Italia sau Anglia. Din 100 de tineri plecaţi la stagii sau doctorate, cel puţin 98 se întorceau în România. Aici îşi aveau familia, un viitor în profesie şi posibilitatea unui trai decent.
4. Salarizarea. Statul aloca 17,8% din buget (în 1938/1939) pentru educaţie”.