Domiciliul obligatoriu, pedeapsa de după pedeapsă patentată de stalinişti. „Mi-e ruşine să mor cu capul pe pernă, fără să vă arunc în faţă adevărul“
0Mii de oameni au fost alungaţi de comunişti din satele lor mândre şi frumoase în pustiul Bărăganului, unde nu erau copaci, case sau animale, ci doar ciulini. Pentru ei, acest ţinut arid a devenit „domiciliu obligatoriu“, singura lor vină fiind că nu se încadrau în tiparele comuniste. Locuinţele din chirpici pe care le-au lăsat în urmă atunci când li s-a dat voie să se întoarcă acasă au fost repopulate cu foşti deţinuţi politic.
Domiciliul obligatoriu a fost o pedeapsă inventată de sistemul opresiv comunist care a urmărit dislocarea a întregi comunităţi rurale ai cărei membri erau consideraţi periculoşi pentru noua orânduire, dar şi de prelungire a unei pedepse privative de libertate în cazul unor deţinuţi politic.
Istoricul Marius Oprea, fondatorul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), spune că domiciliul obligatoriu a fost, în arsenalul represiv al comunismului, o măsură de inspiraţie pur stalinistă. Ea a urmărit, într-o primă etapă, dislocarea unei întregi comunităţi rurale, din raţiuni de „securitate a statului“, fiind urcate în noaptea de Rusalii a anului 1951 în vagoane de marfă nu mai puţin de 40.320 de persoane, respectiv 12.791 de familii, considerate a fi periculoase, din zona Banatului, şi trasportate în locuri izolate şi pustii din Bărăgan, unde au apărut astfel noi aşezări. Listele se întocmiseră în cel mai mare secret, iar bănăţeni de origine germană, alături de tot atâţia români din categorii socotite ostile regimului, au fost deportaţi din casele lor, pentru o perioadă de cinci ani.
„Nu era o noutate pentru regim: încă din martie 1949, 375 capi de familie, foşti «moşieri» deposedaţi de avere şi un total de 8.528 de persoane, dintre care 1.573 erau din oraşul Bucureşti şi 6.955 din alte regiuni au fost trimişi în domiciliu obligatoriu departe de locurile lor de baştină, iar în toamna aceluiaşi an au fost dislocaţi în Bărăgan ţăranii care se răsculaseră în Bihor şi Arad, la fel şi cei din sudul ţării, din Teleorman. A fost o adevărată bătălie pentru supravieţuire, cei deportaţi constuind din nimic noi localităţi în câmpia Bărăganului: Viişora, Olaru, Dâlga, Fundata, Dropia, Pelican, Ezeru (n.r. - în regiunea Bucureşti); Salcâmi, Răchitoasa, Movila Gâldăului, Valea Viilor, Lăteşti (în regiunea Constanţa); Măzăreni, Zagna, Bumbăcari, Schei, Frumuşiţa, Rubla - Valea Călmăţuiului (în regiunea Galaţi)“.
După deportaţi au venit foştii deţinuţi politic
Când li s-a permis să se întoarcă acasă, au lăsat în urmă locuinţele din chirpici şi acoperite cu paie, dar acestea nu au stat pentru prea multă vreme goale. Izolarea din câmpie, ca şi mâna de lucru aproape gratuită pentru IAS-urile din zonă, a făcut ca noile localităţi să fie repopulate cu foşti deţinuţi politic, după eliberarea lor din penitenciar la executarea pedepsei. Astfel că, printr-o simplă decizie semnată într-un birou, se dispunea ca aceştia să fie trimişi cu domicliu obligatoriu în satele aproape pustii, unde mai trăiau câteva familii de deportaţi bănăţeni cărora, din cauza „problemelor la dosar“, li se prelungise perioada deportării. Consideraţi „elemente contrarevoluţionare, care în timpul detenţiei nu au dovedit dorinţa de a se reabilita“, sau „deosebit de periculoşi pentru securitatea Statului“ cum precizează formularul tip în baza căruia erau deportaţi, ei apar în statisticile ulterioare privitoare la satele noi din Bărăgan, sub numele de „elemente cu DO“.
Pentru foştii deţinuţi, această pedeapsă complementară, care îi ţinea încă departe de familii, s-a prelungit cu până la patru ani. Trăiau şi munceau la ferme pentru mai nimic, majoritatea depinzând de banii şi alimentele trimise de ai lor, cu care li s-a permis să ia legătura. Oricum, erau mult mai fericiţi decât în închisoare, pentru că puteau comunica, se puteau mişca liber pe o rază de 15 kilometri de locul în care li se fixase domiciliul obligatoriu şi, din acest motiv, şocul deportării nu a fost resimţit de ei cu atâta intensitate precum zecile de mii de familii scoase din casele lor în zona Banatului în noaptea de 18 spre 19 iulie a anului 1951, care s-au adăugat miilor de răsculaţi deportaţi încă din 1949 în câmpia pustie a Bărăganului, sub soarele arzător, unde au trebuit să-şi încropească un nou rost.
Măsura deportării în acele sate de chirpici a fost luată nu numai împotriva sătenilor din Banat, a ţăranilor răsculaţi şi a deţinuţillor politici eliberaţi, ci şi a familiilor din marile oraşe ale unor deţinuţi politici încarceraţi, cât şi a tuturor celor care, fără a fi acţionat cumva împotriva regimului, erau pur şi simplu bănuiţi că, prin originea socială şi fosta apartenenţă politică, nu au cum să-l iubească, spune Marius Oprea. După statisticile secrete întocmite la Comitetul Central în 1967, au fost deportate 82.700 persoane, dar numărul este cu siguranţă mai mare, pentru că se recunoştea tot atunci că un mare număr de evidenţe au fost distruse la finele anilor ’50.
Cu toate că s-a recunoscut în 1967 caracterul ilegal şi abuziv al măsurilor, nici una dintre victimele deportărilor coordonate de Securitate nu a fost până la căderea regimului comunist în mod oficial reabilitată, în afara faptului că li s-a permis, pur şi simplu, să se întoarcă acasă. Începând din 1964, regimul a încercat să şteargă urmele acestor ilegalităţi. Satele deportaţilor din câmpia Bărăganului aveau să dispară, fiind intenţionat distruse. Peste amintirile viilor şi mormintele celor care şi-au găsit sfârşitul în deportare s-a trecut cu plugul. Au mai rezistat, până după 1990, câteva case în localităţile Fundata şi Rubla.
Zarzavaturile lui Coposu
Marele om politic Corneliu Coposu a fost una dintre victimele sistemului care, timp de câţiva ani, a primit domiciliu obligatoriu în pustiul Bărăganului. El a fost arestat la 14 iulie 1947. După trei ani de proces a primit o condamnare de 24 de luni, majorată apoi cu încă 24 de luni, printr-o simplă decizie a MAI. Ulterior, după şapte ani de detenţie, a fost condamnat de Tribunalul Militar Bucureşti la 15 ani muncă silnică pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare“. Fostul conducător al PNŢ a trecut prin mai multe lagăre şi închisori, printre care se numără MAI Bucureşti, Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Craiova, Jilava, Capu Midia, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, Rahova, Gherla, Aiud, Râmnicu-Sărat. Cum puterea de atunci a considerat că nu este suficient reeducate, în iulie 1962, la expirarea pedepsei, i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitatea Rubla din Bărăgan, până în anul 1964.
Gheorghe Coposu (centru) la Rubla
Chiar şi departe de casă a reuşit să facă o bucurie mamei şi surorilor sale şi, înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului, le-a trimis produsele pe care le-a primit ca recompense pentru munca în agricultură, dar şi roade din grădina sa de zarzavat pe care o amenajase lângă colibă. „La sfârşitul anului mi-aduc aminte că o telefonat. S-o dus la Primărie şi o telefonat să ne ducem să luăm produsele. Era nu ştiu cât grâu, pe care l-o dat la găinăresele alea. Ce a fost într-adevăr o recoltă extrem de utilă a fost zarzavatul. Că el, în grădina lui, şi-a săpat şi şi-a pus morcovi, pătrunjel, păstârnac... N-am văzut în viaţa mea morcovi ca acolo. Ştiţi cum erau? Ca sfecla, pentru că a fost un teren virgin, nelucrat niciodată. Şi avea solul ăla un loes... celebrul Bărăgan. Nemaipomenit ce mari erau. L-a udat şi era ordonat şi aliniat cu sfoara. L-o făcut aşa ... Şi mi-aduc aminte că de Crăciun când ne-am dus avea un şir de pătrunjei şi pusese el nişte pănuşi, tulpini de porumb, ca un fel de podeţ. Ştiu că noi când ne-am dus, în ziua de Crăciun a anului ‘63, m-o chemat pe mine în grădină şi o zis: «Hai să-ţi arăt ceva» şi o ridicat strujacul ăla şi dedesubt era pătrunjel verde“, povestea Flavia Coposu, una dintre surorile sale.
Gheorghe I. Brătianu, din arest la domciliu, după gratii
Şi marele istoric Gheorghe I. Brătianu a cunoscut represiunea unui sistem care a încercat să reducă la tăcere intelectualii. După o perioadă în care a fost supus unui lung şir de ameninţări şi denigrări, soldate cu eliminarea treptată din funcţiile publice pe care le deţinea: profesor la Universitatea Bucureşti, profesor la Şcoala Superioară de Război, director al Institutului de Istorie Universală „N. Iorga“, director al publicaţiei academice „Revue historique du Sud-Est Européen“, din vara anului 1947, timp de aproape trei ani, i s-a fixat regimul de domiciliu obligatoriu, cu supraveghere permanentă, la locuinţa sa din Bucureşti, de pe strada Popa Chiţu nr. 26, scriu Aurel Pentelescu şi Liviu Ţăranu în Caietele CNSAS.
La 1 noiembrie 1946, o echipă a Siguranţei a descins la locuinţa marelui istoric, pe motiv că în cele nouă camera ale casei sale se află „material ce interesează ordinea şi siguranţa statului“. Desi nu s-a descoperit niciun indiciu care să în incrimineze ca fiind antisovietic sau prolegionar, un an mai târziu, la 21 august 1947, i se fixează „post fix la domiciliu de către Siguranţa Generală“, măsura find impusă de „împrejurări pentru asigurarea securităţii sale“.
În realitate, această măsură s-a luat din teama de a nu susţine forţele considerate „reacţionare“ ale diverselor grupări politice anticomuniste şi antisovietice ale vremii, în primul rând cele liberale, care fuseseră desfiinţate. În cele din urmă, pentru marele savant, domiciliul obligatoriu a fost înlocuit cu arestul, acolo unde şi-a găsit şi sfârşitul. Arhiva CNSAS consemnează că în noaptea de 5/6 mai 1950, Securitatea a făcut mai multe arestări, printre care s-a numărat şi el. „Se depune în arestul M.A.I. numitul Gh. I.C. Brătianu pentru cercetări“, conform unei note olografe din dosarul penal nr. 356. A fost transportat la închisoarea deţinuţilor politic de la Sighetu Marmaţiei, unde a stat trei ani. A murit la vârsta de 55 de ani în celula 73.
„Mi-e ruşine să mor cu capul pe pernă, fără să vă arunc în faţă adevărul“
În 1997, istoricul Marius Oprea l-a cunoscut pe un veteran al temniţelor comuniste, avocatul Constantin Dumitrescu – Cunctator, fost deţinut politic vreme de treisprezece ani. După detenţie, a fost trimis în domiciliu obigatoriu în Bărăgan, pe care, la expirarea acestuia, în 1967, a refuzat să-l părăsească, trimiţând însă autorităţilor memorii în legătură cu ilegalităţile comise.
La 10 mai 1986, la vârsta de 73 de ani, aflat în domiciliu forţat într-un sat din Bărăgan, după o perioadă de internare în azile psihiatrice la dispoziţia Securităţii, a adresat Comitetului Central al Partidului Comunist Român din casa lui de chirpici, lipsită de electricitate în care continua să trăiască, o scrisoare de aproape 20 de pagini, al cărui manuscris I l-a încredinţat istoricului Marius Oprea. Iată ce scria el în respectivul memoriu: „Raţiunea individului este negată, atunci când partidul unic gândeşte şi hotătăşte totul. Demnitatea nu este respectată când cuiva i se refuză libertatea. Este contrâns să trăiască asemenea unui animal care nu mai gândeşte, stăpânul gândind pentru el şi hrănindu-l cum crede şi cât crede el. Este inadmisibil ca un partid conducător, care vorbeşte până la obsesie de bunăstarea poporului, să instituie cartelarea hranei în timp de pace. Naţiunea, declarată proprietară pe toate bunurile, crapă de foame. Dispreţuită, o întreagă naţiune, la rândul ei, urăşte. Divorţ absolut, total, ireconciliabil. Eu sunt pregătit să fac faţă sufleteşte şi ameninţărilor proferate de colonelul Dugheană Ion la 7 martie 1977, de a fi aruncat sub dărâmîturile cutremurului, ale colonelului Popescu Gheorghe, maiorului Cerbureanu şi căpitanului Frâncu, făcute la 7 august 1984, că mă vor arunca din tren, sau mă vor ucide pe stradă, în temniţă sau în ospiciu“. Scrisoarea, trimisă la Comitetul Central din comuna Bordujani – Ialomiţa, unde fostul deţinut politic avea un post-scriptum: „Sunt la etatea la care Iuliu Maniu a fost arestat. Mi-e ruşine să mor cu capul pe pernă, fără să vă arunc în faţă adevărul“.
.
Preoţi cu domiciliu forţat
Şi preoţii au fost victime ale unui sistem care dădea pedepse care nu treceau prin faţa unui complet de judecată. Părintele Gheorghe Tarcea, fost membru al Mişcării legionare, a refuzat, în 1947, să vorbească de la amvon împotriva lui Iuliu Maniu, iar în aprilie 1948 le încuraja pe elevele Liceului Industrial din Hunedoara să nu-şi lase credinţa, pentru că „sunt românce şi ortodoxe“. Astfel de atitudini evident că deranjau autorităţile comuniste. Din acest motiv, la 14 aprilie 1952 a fost reţinut de Securitate.
În ancheta de la Deva a fost interogat asupra trecutului său, apoi i s-a fixat o detenţie administrativă, iniţial de 60 de luni, apoi de 24 de luni. După ce trece prin mai multe spaţii de detenţie, la 20 iunie 1954 a fost trimis cu domiciliu obligatoriu în satul Răchitoasa, unde s-a întâlnit cu alţi preoţi, precum Dumitru Bejan sau Constantin Stoicescu. În documentele Securităţii este arătat că „nu s-a încadrat în nici o muncă, ci s-a ocupat cu ţinerea de slujbe religioase, botezuri, cununii“. La 20 iunie 1956 a fost eliberat, însă numai pentru doi ani, deoarece autorităţile comuniste îl acuzau de „uneltire contra ordinii sociale“ în domiciliul de la Răchitoasa. A fost arestat la 30 mai 1958. A murit în reeducarea de la Aiud.
Şi părintele Elefterie, ctitorul Mănăstirii Dervent, a fost, la rândul său prigonit şi i s-a dat domiciliu forţat la unul din fraţii săi care locuiau într-o comună învecinată, Sinoe, după ce regimul comunist a dat ordin, în 1959, de închidere a mai multor mănăstiri.
După plecarea stareţului, chiliile mănăstirii au fost date unei ferme a Gospodăriei Agricole de Stat şi apoi IAS-ului. „Această mare nenorocire care s-a abătut asupra bisericii a avut şi o parte bună. Rânduiala lui Dumnezeu a făcut ca mănăstirea să rămână intactă. Este adevărat, au dispărut veşminte preoţeşti, obiecte de cult şi cărţi din bibliotecă, însă Casa Domnului a rămas în picioare“, povesteşte stareţul actual, părintele Andrei. Biserica a fost închisă aproape un deceniu.
Vă mai recomandăm:
Securitatea şi Dosarul „Litoral '77“. Cum au fost spionaţi toţi turiştii români şi străini
Se încarcă comentariile...
