Legionarii refugiaţi în Munţii Buzăului erau sprijiniţi de preoţi
0
Zeci de buzoieni cu un trecut politic în rândurile partidelor istorice şi ale Mişcării Legionare au format rezistenţa anticomunistă din munţi, care era coordonată de Cornel Şercăianu, medic veterinar. Ei refuzau înregimentarea în noul cadru politic şi erau extrem de vânaţi de organele represive. Oamenii sperau la o răsturnare a regimului comunist, prin începerea de către americani a unui nou război împotriva sovieticilor.
Şercăianu scăpase de valul arestărilor începute în mai 1948, însă pentru apartenenţa sa politică interbelică la Mişcarea Legionară era căutat de autorităţile comuniste.
Securitatea a considerat că Şercăianu fusese ajutat cu alimente şi bani îndeosebi de preoţii din localităţi de pe Valea Buzăului. Astfel, mulţi dintre slujbaşii Bisericii au fost arestaţi în noaptea de 19 spre 20 februarie 1949, într-o operaţiune de anvergură a Securităţii în sate din judeţul Buzău.
O cercetare a arhivelor, realizată de Adrian Nicolae Petcu pentru Ziarul Lumina, a scos la iveală o listă numeroasă de preoţi care au simpatizat şi chiar au ajutat rezistenţa din munţi, constituită în cea mai mare parte din foşti legionari.
Este vorba despre: Iorgu Ciomag, din Pietroasele-Bădeni, născut la 10 septembrie 1910, în Greceanca, licenţiat în teologie; Gabriel Cocora, din Buzău, născut la 2 martie 1917, în Gohor, judeţul Tecuci, absolvent al Seminarului din Buzău (1938) şi licenţiat în teologie la Bucureşti (1942), diacon la Bucureşti, preot la Odobasca-Vrancea (1943-1947) şi slujitor la Catedrala episcopală din Buzău; Gheorghe Popescu, din Năeni, născut la 10 mai 1925, în Năeni, absolvent al Seminarului Teologic din Buzău şi student în anul II la Facultatea de Teologie din Bucureşti; Pavel Popescu, din Văcăreasca-Glodeanu, născut la 30 ianuarie 1909, în Glodeanu, licenţiat în teologie şi paroh la Văcăreasca; Constantin Sburlan, din Pogoanele, născut la 4 septembrie 1912, în Aliceni, licenţiat în teologie la Bucureşti, paroh la Pogoanele; Ştefan Sburlan, din Aliceni, născut la 10 octombrie 1903, absolvent al Seminarului Teologic din Buzău; Constantin Stoicescu, din Lopătari, născut la 28 ianuarie 1913, în Vintilă Vodă, licenţiat în teologie şi paroh la Rostina; Iacob Tănase, din Merei-Valea Puţului, născut la 28 mai 1916, în Breaza, licenţiat în teologie la Bucureşti (în 1942), hirotonit în octombrie 1942 pentru Parohia Sofiental, Eparhia Cetăţii Albe, după august 1944 slujitor la Măxineni, Brăila, pentru ca din 1946 să fie preot la Merei; şi Ion Zugravu, din Păltineni, născut la 5 ianuarie 1904, în Pănătău, licenţiat în teologie la Bucureşti şi paroh la Păltineni.
Preotul Gheorghe Dragomirescu, paroh în localitatea Lopătari, judeţul Buzău, a murit anchetat şi bătut de Securitate, la nouă zile de la data arestării
Era acuzat că aprovizionează legionarii fugiţi în munţi. Născut în 1915, într-o familie de ţărani săraci din Blăjani, judeţul Buzău, Gheorghe Dragomirescu a urmat Seminarul „Chesarie Episcopul“ din Buzău, apoi, din salariul de cântăreţ la biserica din satul natal, cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi.
La 12 noiembrie 1940, a fost hirotonit preot, după care a primit parohie în comuna Mărăcineni. A ajuns apoi la mănăstirea Barbu iar după o scurtă perioadă petrecută aici, la 4 februarie 1946, s-a transferat la parohia Lopătari.
În perioada interbelică, din dragoste pentru semenii săi şi credinţă, a fost animat de curentele politice care propagau schimbarea spirituală a ţării. Încă din 1940, a fost atras de Mişcarea Legionară, care se opunea ateismului bolşevic şi pe care o vedea ca pe o şcoală a sufletului pentru a forma buni creştini.
Părintele Dragomirescu s-a afirmat permanent împotriva utilizării violenţei ca mijloc de impunere politică în stat, fiind un sprijin spiritual şi material pentru credincioşii săi. Aşa i-a ţinut permanent lângă altarul parohiei în care slujea. Le spunea mereu că oamenii trebuie să fie drepţi, cinstiţi şi de onoare, să-i respecte pe funcţionarii satului şi statului.
Preotul Gheorghe Dragomirescu a avut un rol important în comunitatea din Lopătari. A înfiinţat cantine la trei şcoli, a aprovizionat satul cu porumb, în acel an fiind o secetă cumplită în regiune.
Nu a participat la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, fiind achitat de Curtea Marţială. Adevăratul calvar a început după instaurarea regimului comunist. Iniţial, a fost acuzat că îi ajută cu provizii şi haine pe legionarii ascunşi în munţi, conduşi de medicul Corneliu Şercăianu şi avocatul Nicolae Păun.
La 18 februarie 1949, i s-a organizat un flagrant, moment în care a fost arestat de Securitate şi anchetat prin metodele specifice vremii. La 6 februarie 1950, Tribunalul Militar Braşov l-a condamnat la un an de închisoare.
Revenit în Lopătari, după multe intervenţii la Ministerul Cultelor, a fost repus în drepturi la 15 decembrie 1953. Şase ani mai târziu, a fost din nou arestat de Securitate, la 19 august 1959, împreună cu mai mulţi credincioşi apropiaţi, fiind suspectat de „uneltire contra ordinii sociale“.
Informatorul cu nume conspirativ Iorgu a precizat că preotul Dragomirescu a răspândit printre credincioşi discuţii cu caracter duşmănos contra regimului din Republica Populară Română.
În urma loviturilor primite în anchetele din sediul Securităţii din Buzău, în noaptea de 27 spre 28 august 1959 preotul Gheorghe Dragomirescu a murit. În Ordonanţa de încetare a procesului penal, din 31 august, s-a precizat că inculpatul Gheorghe Dragomirescu s-a sinucis prin strangulare, în timpul anchetei.
Petre Grigorescu a fost coordonator al Frăţiilor de Cruce de pe Valea Buzăului
Într-un interviu acordat unei publicaţii din Cluj, Napoca News, buzoianul de 93 de ani a descris aspecte din viaţa de legionar. Petre Grigorescu mărturiseşte că primul contact cu legionarii l-a avut la vârsta copilăriei.
„Terminasem 7 clase primare în comuna Pleşcoi, jud Buzău, şi am plecat să cuceresc Bucureştiul. Aveam pe cineva acolo, un buzoian, profesor universitare la Facultatea de Medicină Veterinară, şi m-am dus la el. El mi-a fost gazdă cât timp am stat la Bucureşti. M-am înscris la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti. Asta era chiar în anul 1936, toamna, iar în ianuarie ’37 a fost înmormântarea lui Moţa şi Marin. Din curiozitate copilărească m-am dus şi eu la Biserica Ilie Gorgani din Bucureşti şi am văzut sicriele, l-am văzut pe Corneliu Zelea Codreanu. Pe ei nu i-am văzut că aveau sicriele sigilate, dar am urmărit şi a doua zi evenimentul, când a dost înmormântarea, tot din curiozitate – dar mai mult decât atât, am avut ocazia să cunosc acolo un student legionar de la facultatea din Cluj. (...) Băiatul acesta făcea parte din Garda de Onoare. A mers cu mine şi în loc să dormim, am stat de vorbă până la ziuă. Nu puteam eu dormi, copil fiind – că atunci mi se schimbase vocea. L-am ascultat cu atâta ardoare, că am spus că eu niciodată nu mă mai despart de Mişcarea Legionară”, a povestit Petre Grigorescu.
Petre Grigorescu, la 92 de ani FOTO napocanews.ro
Buzoianul făcea parte dintr-o familie numeroasă, cu 12 copii. Nu a mers la război din cauza unei boli şi astfel a avut timp să se dedice activităţilor legionare. „Deci nu sunt veteran de război, dar m-am ţinut de Mişcarea Legionară că în 1940, când aveam 19 ani, am fost invitat la sediul la Buzău, când mi s-a înmânat Cărticica Şefului de Cuib şi am primit gradul de legionar. Iată, aşa am ajuns legionar adevărat”, a spus Petre Grigorescu.
În anul 1937, Grigorescu a fost curierul unui cuib de legionari din comuna sa. „Eram un om care puteam să mă strecor, foarte curios, şi mai mult de atât, tindeam să ajung un omîn viaţă, cinstit, pentru că aşa m-au învăţat părinţii, cu credinţă în Dumnezeu, cu dragoste de aproapele – din toate astea am ciupit câte un pic şi a trebuit să-i învăţ şi pe alţii, mai departe, pentru că Mişcarea Legionară nu a fost un partid politic, ci a fost o şcoală de educaţie pe plan spiritual-cultural mai mult, cu multe elemente luate din religie”, a povestit fostul legionar pentru publicaţia clujeană.
Petre Grigorescu a fost coordonator al Frăţiilor de Cruce din zona de munte, începând cu 1940, iar noua sa calitate l-a transformat într-un trofeu preţios pentru autorităţi. El a fost arestat pentru prima oară în anul 1942. „Aveam funcţie şi eram bine-cunoscut. Mă ştia şi poliţia, pentru că jandarmii au rămas în sat la noi, dar şi aşa ei se purtaseră urât cu noi deşi eu nu mă purtasem niciodată urât cu ei, ba chiar cu şeful lor eram prieten, mai ales pentru că îmi plăcea să stau de vorbă cu copiii lui. Aşa m-a lăsat în pace până în 1942, când Antonescu dăduse ordinele care să îi ia pe toţi. M-a arestat o dată şi a trebuit să fac un act mai dur. M-am întors la jandarmul care mă conducea, i-am pus o piedică, l-am trântit jos, el a scăpat arma şi am luat-o la fugă. În spatele nostru, la vreo 10 metri, era şeful de post al jandarmilor – era noaptea -, care a scos pistolul şi a început să tragă. Eram la o răspântie de uliţi, am fugit pe una dintre ele şi mi-au pierdut urma. Am dispărut de acolo… pentru un timp”, a povestit bătrânul.
A doua arestare a fost din cauza unui fular purtat la gât. „Era un fular cu dungi, avea într-adevăr şi una sau două dungi verzi, şi m-au legat chiar cu fularul meu. M-au dus şi am petrecut reţinut sărbătorile Crăciunului”, a spus Grigorescu. După venirea comuniştilor, fostul legionar a fost pedepsit cu şase ani de temniţă grea. „Am stat la Securitate, pe urmă la închisoarea din Buzău, apoi la închisoarea din Braşov, 1 an şi jumătate cu pieptul sfărâmat, şi nu m-a văzut un doctor. Acolo am avut şansa să fiu într-un final consultat pentru că aveam din cauza bătăii o coastă ieşită la suprafaţa pielii. Pe urmă au început operaţiile, care au fost foarte grave, dar doctorul a fost unul bun şi am rămas sănătos”, a spus Grigorescu.
Se încarcă comentariile...
