Revoltele antisemite ale românilor. Cum s-au răsculat ţăranii şi studenţii împotriva evreilor la începutul secolului al XX-lea
0Antisemitismul românesc s-a dezvoltat în special la începutul secolului al XX lea. În această perioadă au fost două acţiuni importante de revoltă şi de protest de natură antisemită îndreptate împotriva evreilor din România.
Antisemitismul a fost o realitate dură în special la începutul secolului al XX-lea, în multe ţări europene. Ura faţă de străini a fost pregnantă şi în România începutului de veac, fiind accentuată în special după Marea Unire de la 1918. În general antisemitismul românesc era îndreptat împotriva evreilor, priviţi ca invadatori şi pe alocuri concurenţi, pentru mica burghezie românească, care abia se născuse în secolul al XIX lea. Antisemitismul la începutul secolului XX a pătruns în toate straturile sociale.
Erau ţărani, negustori şi intelectuali care urau ”invadatorii” aşezaţi pe teritoriul României şi care mai ales desfăşurau activităţi comerciale de succes şi obţineau o oarecare bunăstare. De altfel, antisemitismul românesc a fost şi politică de stat, dat fiind faptul că evreii nu au putut beneficia de statutul de cetăţean până după primul mare război mondial, atunci când, prin tratatul de la Saint Germanin en Laye, Regatul României trebuia să accepte oferirea statutului de cetăţean evreilor stabiliţi pe teritoriul ţării. Creşterea progresivă a numărului de evrei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi implicarea lor în special în activităţi economice a reuşit să ascută şi mai mult sentimentele antisemite. Lucrurile s-au înrăutăţit şi mai mult după Primul Război Mondial şi mai ales după Marea Unire, când numărul evreilor din România a crescut considerabil.
”Euforia reuşitei, alături de teama de a pierde totul, a dat trepat naştere unui naţionalism persistent, în stare să se hrănească din el însuşi la nesfârşit [..]. În definitiv, în România exista un antisemitism social foarte extins, în maniera acelui din celelalte ţări ale Europei Orientale“, preciza Francisco Veiga în ”Istoria Gărzii de Fier 1919-1941”. Mai precis un număr impresionant de evrei a venit pe teritoriul României sau au fost înglobaţi odată cu alipirea Bucovinei şi Basarabiei, în special. Numărul acestora a crescut de la 300.000 la 800.000, pentru românii naţionalişti totul semănând cu o adevărată invazie. În acest context al escaladării sentimentelor antisemite, la începutul secolului al XX lea au avut chiar şi răscoale sau revolte cu caracter antisemit în România.
Răscoala ţăranilor marcată de antisemitism
Probabil cea mai importantă răscoală pornită cu un puternic caracter antisemit a fost cea de la 1907. O serie de specialişti spun că ultima mare revoltă ţărănească din Europa a pornit ca o mişcare antisemită, îndreptată împotriva arendaşilor evrei din Moldova. Răscoala de la 1907 a izbucnit în primăvara acelui an pe moşiile de la Flămânzi luate în arendă de fraţii Fischer, evrei veniţi din Bucovina. În general la începutul secolului trecut marii boieri preferau să arendeze moşiile şi să plece fie la oraş, fie în străinătate. În locul lor veneau profesionişti ai arendăşiei, oameni obişnuiţi să scoată profit din această activitate. În Botoşani, pe moşiile de la Flămânzi, activitatea arendaşilor a stârnit o adevărată revoltă a ţăranilor nemulţumiţi. Moşia de la Flămânzi, care aparţinea lui Mihalaki Sturdza, a fost dată în arendă lui Mochi Fischer, un evreu din Bucovina.
Acesta trebuia să încheie convenţii sau contracte cu ţăranii pentru învoielile agricole şi mai ales pentru modul de împărţire şi exploatare al pământului. Ţăranii erau depedenţi de aceste contracte. „În funcţie de ele, ştiau câte zile trebuie să lucreze la arendaş, câte le mai rămânea pentru ogoarele lor. În funcţie de asta îşi planificau lucrările agricole. Era vital pentru ei”, preciza istoricul botoşănean Ştefan Cervatiuc. Mochi Fischer amâna încheierea învoielilor provocând nemulţumirea ţăranilor. Oamenii s-au plâns prefectului care nota. „Plângerea ţăranilor este justă şi este de dorit ca domnii arendaşi să o îndeplinească. Ei sunt vinovaţi şi numai ei pot remedia la asemenea stare de lucruri. Ba din contră, e de prevăzut că la primavară (n.r. - în anul 1907) arendaşii nevoind a da pămînturi la locuitori, aceşti din urmă le vor lua singuri şi prin acest mijloc vor provoca o stare de lucruri îngrijorătoare pentru viitor”, scria prefectul Văsescu din Botoşani Ministerului de Interne.
Nu s-a ajuns la nicio înţelegere, iar ţăranii au declanţat răscoala. Revolta s-a întins în tot judeţul, iar ţăranii s-au răsculat în special împotriva arendaşilor evrei. Lor li s-au raliat şi ”mahalagii„ oraşelor care au devastat prăvăliile evreieşti şi au ameninţat cu linşajul pe negustorii evrei. „Oamenii satelor vecine, cu lipovenii din oraşul Botoşani, la care s-au alipit si băieţii de prin mahalale, s-au revoltat şi au spart geamurile şi uşile de pe la prăvăliile evreilor, devastând“, scria acelaşi prefect de Botoşani autorităţilor. De altfel istoricii spun că, cel puţin la Botoşani, dacă nu în general în Moldova, răscoala a fost una antisemită, îndreptată împotriva evreilor arendaşi şi extinsă apoi asupra întregii populaţii evreieşti. „Răscoala de la 1907, din judeţul Botoşani, aşa cum o arată documentele vremii, a fost una antievreiască. Nu aveau nimic cu Guvernul sau cu boierii pământeni. Au fost moşii ale boierilor români apărate de răsculaţi. Revolta a fost îndreptată împotriva arendaşilor evrei“, arată Ştefan Cervatiuc. Răscoala extinzându-se către sudul ţării, şi-a pierdut însă acest caracter antisemit.
Studenţii de la medicină şi evreii
O altă mişcare antisemită, mult mai explicită decât debutul răscoalei de la 1907, din România începutului de secol XX a fost revolta studenţilor de la medicină, începută la Cluj. Antisemitismul era bine înrădăcinat în mediile studenţeşti, arată o serie de cercetători precum Francisco Veiga, un specialist spaniol aplecat asupra studierii mişcării de extremă dreapta din România interbelică. Şi asta fiindcă numărul studenţilor evrei era în creştere în universităţile româneşti, iar aceştia erau priviţi de unii studenţi români drept o concurenţă neavenită. Studenţii români se plângeau că evreii le ocupă locurile şi dat fiind starea lor materială ar fi avut mai multe şanse să obţină rezulate bune. „Majoritatea proveneau din familii înstărite şi erau, în acelaşi timp, fiii unor profesionişti din clasa de mijloc, şi de aceea dispuneau de o pregătire prealabilă care le asigura un bun randament în sălile de cursuri. Prezenţa lor în facultăţi ca medicina şi dreptul provoca nemulţumiri”, preciza Francisco Veiga în lucrarea mai sus menţionată.
Cel puţin la Iaşi, reliefa ambasadorul francez în România la 1923, 80% dintre studenţii Universităţii din Iaşi erau evrei. Un procent contestat însă de alţi specialişti, care cred că ar fi fost mult mai mic. Cu toate acestea, ascensiunea antisemitismului după 1918 şi mai ales după creşterea numărului evreilor din România, prin alipirea noilor provincii, nu poate fi negat. Mai ales în mediul universitar. Şi asta în condiţiile în care la Iaşi se remarca ca lider studenţesc Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul mişcării legionare din România. Antisemitismul a răbufnit, nu în vechiul regat, ci în Transilvania, acolo unde, la 10 decembrie 1922, a avut loc o revoltă a studenţilor români de la medicină contra colegilor lor evrei. ”La Cluj, în noiembrie 1922, studenţii creştini ai facultăţii de Medicină au bătut şi alungat de la cursuri pe colegii evrei, agresiunile lor extinzându-se în oraş în strigătele de ”jos jidanii!”, ”jidanii la Palestina”, ei au distrus şi prădat prăvăliile evreieşti, au spart ferestrele locuinţelor evreieşti şi au molestat pe locuitorii israeliţi”, scria Carol Iancu, în lucrarea ”Antisemitismul universitar în România (1919-1939): mărturii documentare”, editată de Lucian Nastasă.
Mai mult decât, revolta antievreiască de la Cluj s-a extins într-atât încât o publicaţie evreiască a fost arsă în piaţa publică, iar redacţia respectivului ziar distrusă. Revolta studenţilor a fost provocată, scria Sorin Lavric în „Noica şi Mişcarea legionară”, de faptul că membrii comunităţii evreieşti au refuzat să lase cadavrele de evrei să fie disecate la orele de anatomie. A urmat răspunsul studenţilor creştini că nu vor mai diseca niciun cadavru de creştin în aceste condiţii şi a urmat apoi şi revolta. Studenţii au adresat şi un memoriu rectoratului motivând revolta. „Noi, studenţii anului întâiu de la facultatea de medicină din Cluj, observând lipsa totală a cadavrelor evreieşti din sălile de disecţie şi cum numărul studenţilor israeliţi e în majoritate covârşitoare, cu onoare vă rugăm să binevoiţi de a interveni pe lângă Comunitatea israelită pentru ca aceasta să facă pentru ştiinţă aceleaşi sacrificii faţă de credinţele religioase, cum noi creştinii le-am făcut şi le facem. …ca atare noi, creştinii, considerând şi noi disecarea cadavrelor ca o profanare a credinţelor şi datinilor noastre strămoşeşti, rugăm Consiliul profesoral să aprobe hotărârea noastră de a nu îngădui studenţilor evrei să disece până ce Comunitatea israelită nu va trimite treptat Institutului de Anatomie cadavre de evrei în raport cu numărul studenţilor evrei”, se arată în ziarul Neamul Romanesc din 18 noiembrie 1922, citat de Peter Manu în articolul ”Războiul pentru cadavre: studenţimea română şi antisemitismul interbelic”.
De altfel, mişcările de revoltă antisemite îndreptate împotriva evreilor s-au extins la marile centre universitare din ţară, la Iaşi şi Bucureşti. Carol Iancu scria, în lucrarea mai sus menţionată, că de fapt studenţii şi-ar fi dorit şi introducerea de numerus clausus, adică limitarea locurilor evreilor admişi în univeristăţi. „De fapt, adevăratul scop al mişcării pornite din capitala Transilvaniei şi extinsă repede la alte centre universitare ale ţării a fost exigenţa aplicării lui numerus clausus, pentru a suprima concurenţa evreiască în cariera medicală, ca şi în alte discipline”, arată Iacu în ”Antisemitismul universitar în România (1919-1939): mărturii documentare”, editată de Lucian Nastasă.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
