Cine a fost marele „păpuşar al Europei“ până la Primul Război Mondial. Neamţul care a făurit un imperiu şi a dat naştere războiului fulger
0
Otto von Bismarck a fost unul dintre cei mai importanţi şi talentaţi oameni de stat ai secolului al XIX-lea. Bismarck a fost făuritorul unui imperiu şi al unei noi super-puteri europene. Bismarck a exacerbat naţionalismul modern german, dar a creat şi o ideologie expansionistă care va marca destinul Germaniei şi al Europei până la mijlocul secolului XX.
La începutul secolului al XIX lea, Europa intra în era post napoleoniană. Marile Puteri îşi reveneau după unda de şoc adusă de Napoleon pe bătrânul continent şi îşi reîmpărţeau sferele de influenţă. Imperiul austriac continua să supravieţuiască şi să domine zona germană, în timp ce Imperiul Ţarist domina estul. Imperiul francez şifonat după înfrângerea lui Napoleon recâştiga influenţă şi teren.
Anglia se bucura de roadele victoriei şi de sporirea rolului său în noua structură geo-politică a Europei. Imperiul Otoman de cealaltă parte se chinuia să supravieţuiască, fiind ”omul bolnav” al orientului ţinut în viaţă doar de ambiţia marilor puteri dornice să ţină Rusia în frâu şi să aibă o bună piaţă pentru desfacerea bunurilor. În acest context, Prusia, un stat militarist, îşi începea drumul către glorie.
Visul împăraţilor-soldaţi din Prusia era unificarea statelor Germaniei sub sceptrul lor. Totodată îşi doreau să scape de statutul de putere de mâna a doua şi de secund al Austriei în zona germană. Omul care a reuşit să creeze un Imperiu German şi să unifice micile şi numeroasele stătuleţe a fost Otto von Bismarck, un aristocrat din Prusia. Tot el a lăsat moştenire Europei un stat naţionalist, expansionist, dar şi o sumă de intrigi care vor duce la izbucnirea Primului Război Mondial. Bismarck a fost unul dintre cel mai importanţi oameni politici ai vremurilor sale, un veritabil făuritor de imperii.
Fiul nobilului de ţară din Prusia
Otto von Bismarck era prusac get-beget. Provenea dintr-o familie de junckeri, adică nobilimea conservatoare, mari proprietari de pământ prusaci. Tatăl său era Ferdinand von Bismarck-Schonhausen, un nobil prusac, descendent al unei familii de şvabi din Pomerania. Mama sa se numea Wilhelmine Mencken şi provenea dintr-o familie înstărită de burghezi, în rândul cărora se numărau şi câţiva miniştri, dar şi persoanlităţi din lumea ştiinţifică şi academică germană. Practic era o uniune între conservatorimea prusacă şi lumea liberal-burgheză, iluministă germană. Otto von Bismarck s-a născut în anul 1815 în localitatea Schonhausen, pe domeniile tatălui său.
La aceea vremea familia Bismarck avea o situaţie financiară modestă, mai ales că afacerile din agricultură ale lui Ferdinand von Bismarck nu era foarte rentabile şi nici administrate cu foarte multă pricepere. Wilhelmine, mama lui Otto, era dintr-o familie de burghezi întreprinzători şi era deja plictisită de viaţa la ţară. Mai mult decât atât, îşi dorea ca fiul său, Otto, să scape de lumea rurală. Aşa că la vârsta de 7 ani Otto von Bismarck a fost dat la institutul Plamann din Berlin, una dintre cele mai prestigioase şcoli din ţară. Pe scurt, viaţa la ţară, conservatoare, a fost înlocuită cu cea de oraş, elitistă, progresistă şi dominată de idei iluministe şi liberale. Wilhelmine s-a mutat alături de fiul ei în Berlin.
Bismarck, un elev modest, preocupat de petreceri
Culmea, în ciuda aşteptărilor mamei sale, Otto nu a fost fascinant de viaţa din marea capitală germană. Din contră, tânărul prusac viaţa la viaţa tihnită de la ţară. Era din aluatul tatălui său. Nu suporta pe colegii săi din familiile bogate şi nici viaţa de la oraş. Cu toate acestea a terminat cursurile institutului Plamann şi a început să frecventeze cursurile gimnaziului Frederick William. După trei ani a intrat la Univestitatea din Gottingen, din regatul Hanovrei. Aici a studiat dreptul, aşa cum îl îndemnase mama sa.
De observat faptul că tânărul Otto nu ieşea din cuvântul mamei sale, cea care i-a dirijat educaţia şi destinul până la vârsta de 24 de ani. Se spune că Wilhelmine avea un spirit ultra-protectiv. La Hanovra, Bismarck învăţa fără tragere de inimă. Era considerat un student modest, fără rezultate deosebite, dar care, de gura mamei mai mult, promova examenele şi se instruia corespunzător. Îşi petrecea timpul liber petrecând cu colegii aristocraţi, împărtăşind viziunea conservatoare a acestora. După experienţa din Hanovra, Bismarck a studiat şi la Universitatea din Berlin, iar mai apoi a intrat în serviciul civil prusac. Viaţa de birocrat i-a displăcut. Nu a reuşit să se adapteze vieţii de oraş şi tânjea după cea de la ţară, pe moşiile tatălui său.
Ultra-conservatorul Bismarck şi iubirea vieţii sale
În anul 1839, moare mama lui Otto von Bismarck. Pentru tânărul de 24 de ani, scuturat de influenţa protectoare a mamei, se ivea ocazia să dea cărţile pe faţă. Îşi dă demisia din posturile diplomatice minore pe care le ocupa şi pleacă la ţară alături de tatăl său. Se va dedica vieţii de latifundiar. Şi-a ajutat tatăl să iasă dintr-un impas financiar şi a continuat să-i fie adjunct în administrarea domeniului. Tânărul Bismarck practic a reînviat dovedind reale calităţi organizatorice, chiar o inteligenţă deosebită, reuşind să pună pe picioare domeniile familiei de la Kneiphof. În această perioadă a dus viaţa unui nobil de ţară prusac, conservator şi creştin, influenţat de familia logodnicei sale. În lumea aristocraţiei prusace, Otto von Bismarck o va cunoaşte pe iubirea vieţii sale.
Se numea Johanna von Putkamer şi provenea dintr-o familie de aristocraţi prusaci conservatori, foarte credincioşi. Se spune că această căsnicie a fost cu adevărat fericită, ultima dorinţă a omului politic prusac fiind aceea de a-şi revedea soţia, moartă cu câţiva ani mai devreme şi de a petrece o eternitate alături de aceasta. În 1847 Bismarck a intrat în politică, fiind trimis ca reprezentant în noul Parlament prusac. Aici tânărul deputat reprezenta interesele aristocraţiei latifundiare. S-a dovedit a fi un ultra-conservator. El credea că statul aristocratic trebuia menţinut.
A militat împotriva acordării de drepturi evreilor şi totodată era un duşman neîmpăcat al liberalismului şi al revoluţiei din Europa. Intrase de altfel în cercul conservator al fraţilor von Gerlach, aristocraţi pur sânge, apărători ai monarhismului şi al marii proprietăţi funciare, ca de altfel şi a drepturilor nobiliare. Bismarck a fost unul dintre oamenii care au luptat împotriva idelurilor revoluţiei de la 1848 din întreaga Europă. Mai mult decât atât, era decis să-şi aducă oamenii de pe domenii pentru a-i alunga pe revoluţionari şi liberali. A fost de asemenea membru al unui cerc anti-revoluţionar şi susţinea o publicaţie de acest gen, ziarul Kreuzzeitung.
De la conservatorism pur la arta compromisului
Viziunea lui Bismarck se va schimba însă de la intransigenţă la versatilitate şi diplomaţie, de fapt calităţile care i-au asigurat renumele şi statutul de mare om de stat al Europei secolului al XIX lea. Schimbarea ultra-conservatorului Bismarck a avut loc în contextul numirii sale ca ambasador al Prusiei în Rusia, în anul 1859. Din acel moment a început o carieră în acest domeniu.
Din Rusia a plecat apoi la Paris. Aici l-a cunoscut pe Napoleon al III lea. dar şi efervescenţa socială, culturală şi politică a Franţei din aceea perioadă. A petrecut 11 ani ca ambasador în ţările Europei. Aici orizonturile sale s-au deschis. Totodată inteligentul om de stat a reuşit să cunoască toate punctele slabe ale marilor puteri europene. Bismarck visa la un stat naţional german, condus de Prusia, un imperiu german care să se impună ca o uriaşă putere europeană. Avea doar să aştepte momentul potrivit. Iar acest moment s-a ivit în anul 1862, atunci când a fost rechemat de kaiser-ul german Whilhelm I şi numit prim-ministru.
”Prin sânge şi fier”
Numirea lui Bismarck nu a fost întâmplătoare. Noul kaiser prusac Whilhelm I avea probleme interne serioase. Mai precis kaiser-ul, un personaj militarist, dorea să facă o reformă în armată prin a mări cheltuielile cu echipamentul militar, de a mări numărul recruţilor, dar şi de a prelungi serviciul militar. Majoritatea liberală din Parlament nu a aprobat sumele necesare pentru această reformă. Deşi a dizolvat de două ori Parlamentul, liberalii aveau de fiecare dată majoritatea, şi, evident, nu votau bugetul necesar reformelor în armată. Bismarck era ultima soluţie.
Împăratul îl ştia drept un conservator. Bismarck a fost numit ministru, dar era departe de ultra-conservatorul de altădată. Era dispus chiar la un compromis cu liberalii în cazul reformei din armată. Împăratul şi-a menţinut însă poziţia, iar Bismarck a fost nevoit să se confrunte cu Parlamentul. Inteligent, aristocratul prusac a găsit soluţia. Mai precis, a anunţat un vid constituţional şi a decis că în lipsa unui acord Guvernul îşi continua activitatea în baza vechiului buget. Cu această stratagemă, Bismarck a reuşit să aplice reformele militare din banii statutului, fără voia Parlamentului. În ciuda aceste victorii, pe plan intern Bismarck nu a reuşit să creeze echilibrul dorit.
Tocmai de aceea s-a orientat către ţelul său de căpătâi acela de a realiza un Imperiu German sub sceptrul Prusiei. Totodată a realizat că o politică externă eficientă va convinge în plan intern şi va consolida poziţia. De altfel, unificarea Germaniei părea un ţel greu de atins, având în vedere poziţia tradiţională de lider în Confederaţia Germană a Austriei, dar şi statutul de mare putere a Franţei. Cu toate acestea talentul lui Bismarck a reuşit să rezolve toate aceste probleme. Cu această ocazia, Bismarck a lansat o nouă politică şi ideologie expansionistă a Germaniei, a pus bazele spaţiului vital, dar şi a revizionismului prin forţa armată. Fierul care va desface orice tratat. „Prusia trebuie să-şi adune şi să-şi păstreze forţele pentru momentul potrivit, care a fost deja ratat de câteva ori.
Frontierele Prusiei, aşa cum au fost stabilite prin tratatele de Ia Viena, nu favorizează o viaţă naţională sănătoasă. Nu pe calea discursurilor sau a hotărârilor luate de majoritate se vor decide marile probleme ale momentului, aceasta a fost marea greşeală din 1848 şi 1849, ci prin sânge şi fier”, preciza acesta. Şi prin sânge şi fier a creat Imperiul German. În 1864 a atacat Danemarca, având ca pretext apărarea intereselor populaţiei vorbitoare de limbă germană din provinciile Holstein şi Schleswig. Anglia, condusă de o dinastie de sorginte germană, a stat deoparte, deşi una dintre nurorile reginei Victoria era o prinţesă daneză. Danemarca a fost lăsată în colţii Prusiei.
Armata prusacă bine pregătită şi dotată în urma reformelor realizate cu aportul lui Bismarck a câştigat uşor războiul. În 1865, prin Convenţia de la Ganstein, cele două provincii au fost anexate Prusiei. Apoi, prin diplomaţie iniţial, Bismarck a stârnit conflictul cu austriecii, un conflict pentru dominaţia Confederaţiei Germane. Imperiul Austriac a fost momit să intre în luptă, iar prusacii i-au aplicat lovitura decisivă în bătălia de la Koniggratz. Austria a căzut pe locul doi. Apoi, prin intrigi, modificând în secret o telegramă a lui Whilhelm I către Napoleon al III lea, a reuşit să pună pe picior de război Prusia cu Franţa. Prusacii au ieşit învingători şi în acest război, în anul 1871. Franţa a fost efectiv umilită. A rămas fără Alsacia şi Lorena, iar Whilhelm I a fost încoronat împărat al Germaniei, în Sala Oglinzilor de la palatul Versailles. Bismarck reuşise ceea ce şi-a propus, un Imperiu German.
”Cancelarul de Fier”, arbitru în Europa
Era clar că Otto von Bismarck era adevăratul stăpân al Germaniei. Reuşea să-şi impună voinţa şi, mult decât atât, modificase harta Europei. A acţionat ca un adevărat arbitru în relaţiile internaţionale, punând la cale alianţe, coaliţii şi asanând râzboaie, mai ales în Balcani. Pentru menţinerea păcii a realizat Pactul celor Trei Împăraţi, între Prusia, Austria şi Rusia. Totodată a salvat situaţia Imperiului Otoman şi posibilitatea apariţiei unui dezechilibru în Balcani, după victoria Rusiei, organizând o Conferinţă de Pace la Berlin. Eforturile sale au fost răsplătite cu două decenii de pace în Europa.
Deşi a fost un ”făcător de pace”, Bismarck se bănuieşte că de fapt dorea pacea doar fiindcă Imperiul German nu era pregătit, din punctul său de vedere, pentru un conflict de mare anvergură. Pe plan intern, Bismarck a militat pentru consolidarea statului. A elaborat Kulturkampf, prin care a laicizat şcolile religioase, trecându-le în proprietatea statului, şi totodată i-a alungat pe iezuiţi. Totodată a instituit căsătoria civilă, un minister şi o politică de sănătate publică, asigurările în caz de accidente, dar şi sistemul de pensii. Practic a introdus în Germania vârsta de pensionare şi ajutoarea vârstnicilor ieşiţi din câmpul muncii. Totodată Bismarck a dat dovadă de versatilitate, reuşind să stabilească relaţii inclusiv cu liberalii. Bismarck considera că cei mai mari duşmani ai statului german erau anarhiştii şi socialiştii şi a luptat cu toate resursele împotriva lor.
Moştenirea lui Bismarck
Deşi ”Cancelarul de fier” a menţinut pacea timp de două decenii, a pus bazele unui stat militarist, naţionalist şi expansionist. Totodată a semănat furtună prin intrigiile sale diplomatice menite să asigure realizarea principalului său scop, constituirea Imperiului German. O furtună care se va dezlănţui în 1914. Bismarck a inaugurat conceptul de blitzkrieg, adică războiul fulger, aplicat în campaniile sale contra Danemarcei, Austriei şi Franţei. Apusul lui Bismarck a venit odată cu moartea lui Whilhelm I.
Tronul a fost luat de fiul său, Frederick al III lea, şi mai apoi de Whilhelm al II lea. Acesta din urmă îl obligă pe Bismarck să se retragă. ”Cancelarul de fier“ lăsa moştenire un stat unificat, înfloritor. Cu toate acestea, nepregătit încă pentru a face faţă unui conflict de mare angervură. Exact aşa cum se temuse Bismarck. De altfel, fără el, noul kaiser nu a ştiut să menţină ţesătura de intrigi diplomatice care păstra echilibrul rivalităţilor din Europa. Bismarck a murit în 1898, dar a rămas un simbol al puterii germane de a conduce şi de purta război.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
„Războiul hibrid“ dus de Rusia în Lituania, în vizorul Berlinului
Se încarcă comentariile...
