Capitala celui mai mare imperiu al lumii, ridicată de trei triburi de renegaţi. Cum a fost clădită, în realitate, Cetatea Eternă
0
Întemeierea Romei este un fapt istoric învăluit în legendă şi mit. Miturile despre Romulus şi Remus au fost considerate multă vreme chiar adevăr istoric. Specialiştii spun că de fapt Cetatea Eternă a fost întemeiată de un amestec de neamuri slab dezvoltate şi conduse de regi dintr-o populaţie cu o civilizaţie mult superioară.
Roma, cetatea de pe cele şapte coline, a fost inima celui mai ilustru imperiu al lumii antice, un imperiu care a creat o cultură aparte şi care a schimbat istoria şi destinul Europei. Cultura latină, generată din Roma, capitala uriaşului imperiu a influenţat aproape toate domeniile din antichitate şi până în prezent. Întemeierea Romei a fost prezentată ca un act mitic, de autorii latini antici.
Fondarea cetăţii a fost mult timp reconstruită pe baza poveştilor cu zei şi eroi propagate de scriitori din vechime. În urma cercetărilor arheologice, lingvistice şi cu o privire critică asupra surselor s-a ajuns la concluzia că întemeierea Romei a fost un proces istoric de lungă durată şi la care au contribuit mai multe neamuri. Totodată povestea Romei, este de fapt povestea unor triburi insignifiante şi dispreţuite care au ajuns în cele din urmă să-şi câştige în special cu sabia şi lancea, măreţia şi întâietatea în Italia.
Roma, legenda unei cetăţi
Mult timp, despre întemeierea Romei, s-a aflat doar din legendele şi scrierile lui Titus Livius, învăţatul latin care a scris o istoriei a Romei dar şi din scrierile grecilor din secolul al III lea îHR care doreau să lege cumva originile Romei de cele ale civilizaţiei elene. Evident începuturile cetăţii le-a plasat în zona miticului. Mai precis, conform scrierilor acestuia, originile Romei se leagă de aventurile eroului troian Eneas. Acesta poposeşte pe ţărmurile Peninsulei Italice acolo unde se luptă cu un rege numit Latinum. În cele din urmă se căsătoreşte cu fiica acestuia, Lavinia, iar fiul acestora Ascanius înfiinţează cetatea Alba Longa. Rhea Silvia, fiica unuia dintre regii din Alba Longa, Numitor, spune aceeaşi legendă, deşi era preoteasă vestală, cu jurământ de castitate, concepe gemeni cu zeul Marte însuşi. Cei doi copii sunt abandonaţi după naştere într-un coş pe râul Tibru.
Sunt salvaţi de la moarte de o lupoaică care-i alăptează. În cele din urmă sunt adoptaţi de un cioban latin numit Fastulus. Între timp aceştia află de originea lor ilustră dar şi de faptul că ei sunt urmaşii regelui din Alba Longa, Numitor. Între timp bunicul lor, fusese detronat de Amulius, fratele său. Gemenii, numiţi Romulus şi Remus pleacă şi-şi răzbună bunicul. În cele din urmă îşi doresc să facă o cetate numai a lor. Când se hotărăsc ce nume să poarte noua cetate, supun acestă alegere auspiciilor. Mai precis, cine vede mai mulţi vulturi pe cer, acela să dea numele cetăţii. Romulus a fost cel câştigător, iar noua cetate a fost numită Roma. Totodată Romulus a jurat că nu va lăsa pe nimeni să treacă de zidurile cetăţii sale. Gelos, Remus sare peste brazda trasată de Romulus, ca marcaj pentru zidurile de incintă. Romulus îşi omoară fratele. Urmează apoi alte şi alte episoade legendare, precum răpirea Sabinelor. Toate acestea au fost considerate ficţiuni.
Inclusiv dinastia de regi care ar fi urmat la tron lui Romulus a fost pusă sub semnul întrebării de istorici. Există însă şi specialişti care spun că Romulus a fost un personaj istoric real. Mai precis este vorba despre Andrea Carandini de la Universitatea din Roma care spune că a descoperit în inima Forumului din Roma, un zid şi un palat regal aflate în strânsă legătură cu perioada întemeierii Romei. De altfel arheologul italian crede că Romulus a fost un personaj cât se poate de real. Conform aceste tradiţii mitice, cetatea Roma a fost foondată de Romulus în anul 753 îHR.
Triburi de păstori şi agricultori civilizaţi de greci şi etrusci
În realitatea istoricii spun că Roma a devenit oraş şi mai apoi putere locală şi zonală, în cadrul unui proces istoric complex şi îndelungat, care nu avea de-a face cu zeii şi eroii, ci cu nişte simplii agricultori şi crescători de animale din epoca fierului. Mai precis este vorba de triburile latinilor, neamuri de indo-europeni care alături de alte triburi din aceeaşi ramură au ajuns din stepele ponto-caspice într-o Europă eneolitică. La rândul lor triburile latinilor făceau parte din neamurile italicilor, alături de sabini, sabeli, umbrii sau piceni. Triburile latinilor erau neamuri de păstori care au dobândit cultura fierului, se spune chiar de la celţii din nordul Peninsulei Italice şi s-au stabilit pe malurile mlăştinoase ale râului Tibru în centrul Italiei, în câmpia care poartă numele acestor triburi, adică Latium. ” Zonele din sudul Tibrului, extinzându-se către promotoriul Circeii şi de pe coastă până către pantele Apeninilor se numea în Antichitate Latium. Locuitorii săi, la începutul istoriei, erau latinii o ramură a neamurilor italice, probabil amestecaţi cu rămăşiţele unor populaţii mai vechi. ”, se arată în ”Istoria Romei” de Arthur Edward Romilly Boak. Aceste neamuri ale latinilor erau purtători ai unei culturi a fierului numită Villanova, în special un sub-aspect numit ”Cultura latială”.
Adică ştiau să producă şi să folosească unelete şi arme din fier. Erau în mare parte păstori şi agricultori care locuiau la început în sate şi mai apoi în aşezări rurale fortificate cu val de pământ, şanţ şi ocazional palisadă, chiar pe cele 7 coline ale Romei. Erau un neam mărunt în comparaţie cu alţi italici, precum războinicii samniţi. ”Erau în special populaţii de agricultori şi păstori, care s-au stabilit în pagi, adică nişte cantoane sau zone rurale definite în mod distinct. Aceste pagus constituia unităţi politice şi religioase rudimentare. Populaţia locuia împrăştiată în ferme, celula de bază fiind familia şi clanul. Dacă mai multe ferme ajungeau să se unească atunci constituiau un vicus. Care la rândul său nu avea organizare politică şi religioasă”, arată Arthur Edward Romilly Boak. Pe lângă italici din neamul latinilor în aceeaşi regiune, spun istoricii, pe baza descoperirilor arheologice locuiau neamuri de păstori şi din triburile sabinilor. Totodată erau şi comunităţi etrusce prin preajmă. De altfel etruscii, un neam foarte civilizat venit în Peninsula Italică, înaintea triburilor italicilor, probabil din Asia Mică, erau foştii stăpânii au teritoriilor de pe coastă, în special.
Aveau oraşe state şi chiar regate, în momentul în care triburile italicilor s-au revărsat în Peninsulă. Aveau o cultură înfloritoare, care rivaliza cu cea a coloniilor greceşti întemeiate încă din secolul al VIII lea îHR pe ţărmurile Italiei. Propriu-zis italicii şi implicit latinii, viitorii cuceritori ai lumii, erau net inferiori cultural şi tehnologic acestor popoare înfloritoare care locuiau mai ales coastele, şi aici ne referim la etrusci şi greci. Cu toate acestea etruscii au pierdut regiuni întregi în favoarea, mai ales a războinicilor samniţi. De altfel civilizaţia etruscă ca şi cultura greacă au influenţat decisiv evoluţia triburilor şi satelor latine de pe cele 7 coline. Copiind modelul vecinilor aceste comunităţi au început să locuiască în cantoane după modelul oraşelor state cu centre întărite inclusiv cu ziduri de piatră. Mai mult decât atât au început să-şi constituie un panteon aparte, bineînţeles cu influenţe masive din spaţiul elen şi etrusc. Comunităţile latine aşa cum arată istoricii s-au constiuit într-o confederaţie sau o ligă latină, care cuprindea majoritea satelor, cantoanelor şi oraşelor locuite de latini.
” Realizarea unităţii rasiale a latinilor a fost exprimată prin festivalul anual al lui Jupiter Latiaris celebrată pe Muntele Alban, de toate neamurile latinilor. Pentru o lungă perioadă de timp, oraşele latine au format o ligă, formată din 30 de membrii, aşa cum spune tradiţia. (...) Inima acestei ligi era poiana şi templul Dianei din Arciria, iar în apropierea Arciriei aveau loc şi întâlnirile anuale ale ligii. Liga avea o organizare precară, dar avea o forţă executivă în persoana unui dictator latin”, spune Arthur Edward Romilly Boak. Tot de la greci şi etrusci, se pare, s-au inspirat latinii în organizarea şi tehnica militară, începând să adopte echipamentul hopliţilor, evident cei mai bogaţi şi care-şi permiteau un asemenea echipament. De altfel între latini şi etrusci s-au dat războaie crunte de cucerire şi supravieţuire.
Colinele renegaţilor şi cetatea celor trei triburi
Roma a fost fondată în anul 753 îHR, spun istoricii latini, iar această dată a fost încetăţenită însăşi în istoriografie multă vreme. Evident procesul a fost de lungă durată şi complicat. Cert este că Roma s-a născut ca oraş-stat initiţial şi mai apoi ca şi capitală a Republicii şi Imperiului Roman, pe cele şapte coline de pe malurile Tibrului, mai precis Quirinal, Aventin, Capitolin, Palatin, Viminal, Esquilin şi Caelius. La început spun istoricii erau locuite doar trei dintre acestea. Pe fiecare colină se afla câte o cetate, locuită de un trib distrinct. Triburile care au ajuns să locuiască pe aceste coline, se pare, erau nişte renegaţi, nişte oameni fie alungaţi din comunităţile lor, fie constrânşi din varii motive să locuiască aici. Şi asta fiindcă, aşa cum remarca Theodor Mommsen în ”Istoria Romană”, zona Tibrului şi a celor şapte coline nu era un ţinut primitor. Era înmlăştinit, capricios, cu multe inundaţii şi pe deasupra insalubru. Nu era atractiv pentru imigranţi.
De aceea unii specialişti îşi pun întrebarea dacă nu cumva acele triburi au ajuns pe coline împinse de nevoie. În orice caz este vorba despre trei cantoane, a trei triburi. Ele se numeau Ramni, Tities şi Luceres. ” Cu mult înaintea întemeierii unui oraş pe Tibru, acei ramni, titii şi luceri la început separaţi, ulterior uniţi, trebuie să fi avut o acropolă a lor pe colinele romane şi un număr de sate în teritoriul din jur, pe care-l cultivau. O tradiţie care-şi are originea în aceste timpuri străvechi trebuie să fie sărbătoarea lupercaliilor, celebrată de clanul lui Quintus pe Muntele Palatin.”, scria Theodor Mommsen în ”Istoria romană”. De la o sărbătoare latină comună, spun istoricii, cele trei triburi au ajuns să se unească şi să constituie o uniune tribală, reunită într-un oraş mai mare, încojurat cu zid de piatră, iniţial pe trei coline. Renegaţii îşi făcea o ligă proprie pentru a deveni mai puternici şi pentru a lupta cu mediul ostil. Tocmai de aceea se spune că Roma a fost creată prin efort şi igeniozitatea fără a beneficia de prea multe daruri din partea naturii.
Cu alte cuvinte dincolo de legendă, conform unor istorici, cetatea Roma a fost întemeiată de trei triburi, de pe trei coline care într-un interval oarecare de timp au hotărât să constituie o uniune şi să facă o cetate comună, mai puternică. ” Ea este formată din contopirea a trei cantoane, probabil cândva independente: al ramnilor, al titiilor şi al lucerilor; aceste trei populaţii s-au unit într-o singură comunitate asemănătore cele care în Attica a dat naştere Atenei. Antichitatea străveche a acestei diviziuni tripartite este atestată cu putere de faptul că romanii folosesc, în materie de drept constituţional, pentru a ”împărţi” şi ”parte”, tribuere( a împărţi în trei) şi tribus ( o treime)(...) chiar după unire fiecare dintre aceste trei comunităţi, devenite diviziuni deţinea treimea ei din teritoriul comun şi era reprezentată proporţional în garda cetăţenească şi în sfatul bătrânilor.”, preciza Theodor Mommsen în aceeaşi lucrare. În timp odată cu creştea puterii Romei şi noilor amenajări agricole şi fluviale care au făcut teritoriul atractiv pentru colonişti şi celelalte coline treptat au început să fie ocupate de imigranţi iar cetatea s-a extins. Există însă numeroase descoperiri arheologice care arată că pe colinele Romei s-au aflat şi comunităţi paleolitice şi neolitice.
Roma, etruscă sau romană
Unii istorici spun că cele trei triburi care au fondat Roma sunt de origini diferite. Mai precis despre Ramnii, unii specialişti spun că erau etrusci şi că de fapt aceştia ocupau un avanpost lăsat de cetăţile etrusce mai puternice, în teritoriul latin. Acel avanpost şi-a declarat independenţa şi a contribuit la uniunea tribală de pe cele şapte coline. Apoi Tities se spune că erau la origine sabini iar Luceres, latini get-beget. Mai mult decât atât s-a avansat ideea că etruscii, fiind factorul civilizator şi cu o tehnologie militară superioară au ajuns să-şi asume conducerea acestei confederaţii. Ca dovadă a fost avansată ideea dinastiei etrusce care a condus Roma o bună perioadă de timp. Theodor Mommsen dar şi alţi specialişti susţin că factorul etnic etrusc a lipsit din această ecuaţie. Doar sabinii şi latinii ar fi fondat federaţia celor trei coline, cea care a dat naştere Romei.
Mai mult decât atât Ramni ar fi fost un trib latin foarte vechi şi respectat în rândul acestei confederaţii, cei meniţi să o conducă. ”Faptul că ramnii aparţin familiei latine nu se poate pune la îndoială, fiindcă ei au conferit numele lor noii comunităţi romane şi în consecinţă trebuie să fi influenţat în mod esenţial naţionalitatea populaţiei unite. Tot ce se poate afirma despre originea lucerilor este că nimic nu ne împiedică să-i considerăm ca şi pe ramni, o populaţie latină. A doua dintre aceste populaţii este recunoscută unanim ca fiind originară din Sabinia; concluzia îşi găseşte confirmarea într-o tradiţie păstrată în interiorul confreriei titiilor, conform căreia aceasta a fost întemeiată cu ocazia intrării titiilor în comunitate, pentru păstrarea ritualului sabin particular.”, preciza Theodor Mommsen.
”Oamenii pădurilor”
Dacă pentru unii numele de Roma, este un cuvânt de origine etruscă, iar mulţi specialişti sunt convinşi de faptul că etruscii sunt cei care au transformat de fapt Roma într-un oraş veritabil, pentru alţii latinii sunt cei care au dat numele cetăţii. Mai precis cei din triburile ramnes care pentru Theodor Mommsen ar însemna ”oameni ai pădurilor” sau ” oameni ai desişurilor”. Au existat şi alte păreri precum cea a lui Jean Jeaques Rousseau care credea că de fapt ”Roma” vin din limba greacă şi înseamnă ”vigoare”.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
