Adevărul despre unirea României cu Transilvania. Cât de complicat a fost de fapt procesul şi ce-i speria pe ardeleni la „moravurile orientale româneşti“

Adevărul despre unirea României cu Transilvania. Cât de complicat a fost de fapt procesul şi ce-i speria pe ardeleni la „moravurile orientale româneşti“

Românii din Transilvania şi-au dorit unirea cu România

Unirea cu Transilvania a fost un proces complex, care a ţinut şi de hazard, dar şi de negocieri serioase şi de lungă durată atât între oficialii de la Bucureşti şi cei din Transilvania, cât şi cu reprezentanţii marilor puteri. Transilvania în 1918 a avut la dispoziţie trei opţiuni.

Ştiri pe aceeaşi temă

Unirea cu Transilvania la 1 Decembrie 1918 a fost momentul culminant al constituirii României Mari. Deşi de cele mai multe ori evenimentul este prezentat ca un parcurs firesc şi facil, un marş glorios al politicii şi diplomaţiei româneşti pe parcursul anului 1918, unirea României cu Transilvania a fost de fapt o piatră grea de încercare. 
 
În primul rând a fost nevoie ca ardelenii să fie convinşi să accepte unificarea, apoi - marile puteri. De altfel realitatea vremii arată că de fapt Transilvania a avut în 1918 trei opţiuni: uniunea cu Ungaria, independenţa sau unificarea cu România. A ales-o pe cea din urmă. Iar un moment esenţial a fost o întâlnire a liderilor români cu cei maghiari într-o casă din Arad. 
 
SUA şi dreptul de autodeterminare al naţiunilor
 
În anul 1918 lua sfârşit Primul Război Mondial. Marele conflict a schimbat definitiv înfăţişarea Europei. Trei mari imperii s-au prăbuşit pe parcursul conflictelor militare sau imediat după. Este vorba despre Imperiul Austro-Ungar, Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman. Totodată pe scena politică şi miliară a lumii a fost inaugurată de facto impunerea Statelor Unite ca o mare forţă. O putere care va decide arbitrajul internaţional din acel moment. De altfel preşedintele american Woodrow Wilson va introduce un nou principiu, acela al autodeterminării naţiunilor. Acesta l-a enunţat în sesiunea comună a Congresului din 8 ianuarie 1918.  
 
Cele care aveau să beneficieze de acest principiu apărut la conferinţele de pace postbelice erau popoarele care au trăit în umbra marilor imperii. Aici este vorba inclusiv de românii din Transilvania. De altfel pe baza acestui principiu recunoscut în Europa la 28 martie 1918 avea lor la Roma Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria prin care se cerea de către fiecare naţiune componentă dreptul de a se constitui în state naţionale. 
 
Pe 11 noiembrie 1918, împăratul Austro-Ungariei Carol I al Austriei abdica, iar imperiul dualist s-a destrămat. Pe teritoriul imperiului s-au format Austria, Ungaria şi Cehoslovacia. Numeroase alte provincii smulse din alte state de-a lungul timpului s-au întors la ţările mamă. Transilvania era însă pe muchie de cuţit. Ungaria o dorea cu orice preţ, iar România îi avansa de asemenea propuneri de unificare. De altfel aceasta din urmă era şi dorinţa preponderentă a intelectualilor români din Transilvania, dar în anumite condiţii.
 
Transilvania independentă
 
Aşa cum arată istoricii, mişcarea naţională cea mai puternică în teritoriile româneşti ocupate era în Transilvania, cu intelectuali precum Iuliu Maniu, Alexandru Voievod sau Vasile Goldiş. Intrarea României în război de partea Antantei a determinat acţiuni revanşarde ale autorităţilor maghiare împotriva românilor din Transilvania.

”Intrarea României în război şi primirea entuziastă făcută de românii transilvăneni trupelor eliberatoare au determinat măsuri represive ale autorităţilor maghiare: arestarea şi internarea în lagăre a unui mare număr de români, îndeosebi intelectuali (între care istoricul Ioan Lupaş), suspendarea publicaţiilor româneşti, maghiarizarea şcolilor confesionale româneşti din zona de frontieră; au fost luate în considerare şi au cunoscut un început de aplicare planuri de colonizare maghiară în zonele româneşti”, preciza istoricul Florin Constantiniu în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român”. 
 
Politica maghiară şi până la un punct austriacă de nerecunoaştere a drepturilor românilor plus mişcare naţională românească din Transilvania bine reprezentată făcea din unificarea cu Ungaria o opţiune nulă pentru românii transilvăneni. Aceştia de altfel s-au constituit în anul 1918, după căderea Imperiului Austro-Ungar, în Consiliul Naţional Român, care reunea atât Partidul Naţional Român al lui Iuliu Maniu, cât şi democrat-socialiştii transilvăneni. După asasinarea contelui Tisza, fostul prim-ministru, un simbol al ultranaţionalismului maghiar, la putere a ajuns contele Mihâly Kărolyi, un aristrocrat cu simpatii de stânga, cunoscut ca apărător al minorităţilor oprimate. 
 
În acest context, Partidul Naţional Român l-a delegat pe Alexandru Vaida Voievod să ceară indendenţa Transilvaniei în Parlamentul maghiar pe baza dreptului de autodeterminare al naţiunilor. ”Partidul Naţional Român, al cărui Comitet Executiv îşi afirmase încă de la 12 octombrie intenţia de a asigura românilor transilvăneni statutul unei „naţiuni libere" şi de a-şi asuma conducerea Transilvaniei, ca organ de putere, a învestit pe Alexandru VaidaVoevod să prezinte în parlamentul de la Budapesta poziţia partidului şi a constituit o delegaţie permanentă — o adevărată conducere operativă — alcătuită din Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Al. Vaida-Voevod şi Aurel Vlad. La 18 octombrie, într-o cuvântare ţinută în atmosfera tensionată a parlamentului ungar”, arăta Florin Constantiniu.
 
Deşi era la un pas să fie linşat de deputaţii maghiari, care doreau cu orice preţ păstrarea Transilvaniei, Al. Vaida-Voevod şi-a ţinut cu mult curaj discursul. „Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională". Imediat, la iniţiativa socialistului Ion Flueraş, la 31 octombrie 1918 a luat naştere Consiliul Naţional Român, format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi şase ai Partidului Social Democrat.
 
”Consiliul Naţional Român, organism destinat să coordoneze eforturile celor două partide în conducerea luptei naţionale”, se arată în ”O istorie sinceră a poporului român”. Consiliul a fost creat la Budapesta, dar imediat şi-a mutat sediul la Arad şi de acolo a dat un manifest către populaţie prin care condamna politica de oprimare a guvernului maghiar dar şi dorinţa românilor de a respecta drepturile celorlalte naţionalităţi.A fost practic momentul în care Transilvania şi-a proclamat independenţa. 
 
”Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania nu urmăreşte să stăpânească asupra altor neamuri. Lipsită cu desăvârşire de orice clasă stăpânitoare istorică, naţiunea română, prin fiinţa ei însăşi, este întruparea democraţiei celei mai desăvârşite. Pe teritoriul său strămoşesc, naţiunea română este gata a asigura fiecărui popor libertatea naţională, şi organizarea sa în stat liber şi independent o va întocmi pe temeiurile democraţiei, care va asigura tuturor indivizilor aflători pe teritoriul său egalitatea condiţiunilor de viaţă, unicul mijloc al desăvârşirii omeneşti(...)Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania(...) nu mai voieşte, sub nici o conditiune, să trăiască în legătură de stat cu naţiunea maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de români statul său liber şi independent", se arăta în manifest. 
 
Promisiunile Ungariei 
 
Guvernul maghiar nu se împăca cu deslipirea Transilvaniei de Ungaria. Tocmai de aceea au început să curteze cu promisiuni pe liderii românilor din Transilvania. În special legate de drepturi etnice în cadrul Ungariei. Întâlnirea care a decis definitiv orientarea Transilvaniei a avut loc la Arad pe 13 noiembrie 1913. Aici Oskar Jaszi, ministrul maghiar al minorităţilor, s-a întâlnit cu reprezentanţii Consiliului Naţional Român. Ministrul ungur a promis bineînţeles drepturi şi recunoaşterea naţiunii române. Mulţi reprezentanţi ai românilor aveau un sentimente de incertitudine. Venirea lui Iuliu Maniu la 14 noiembrie a tranşat totul. 
 
Transilvănenii erau decişi să se unească cu România, dar mai întâi să se desprindă de Ungaria. Tocmai de aceea concluzia lui Iuliu Maniu adresată lui Jaszi a fost rezumată în două cuvinte „Separarea deplină". Iar separarea urma să fie fie proclamată în cadrul unui for naţional reprezentantiv. Totodată Transilvania a fost invitată să facă parte alături de alte foste provincii ale Imperiului Austro-Ungar dintr-o federaţie danubiană. Dar nu ca stat independent, ceea ce a uşurat mult decizia transilvănenilor.
 
Ardelenii şi teama de ”orientalismul moravurilor româneşti”
 
Unirea cu România a fost dorită de intelectualii transilvăneni încă din perioada paşoptistă. Reluată mai apoi către finele secolului al XIX lea şi păstrată până în 1918. Cei mai importanţi susţinători ai unirii cu România au fost Iuliu Maniu şi alţi reprezentanţi de seamă atât ai Partidului Naţional, cât şi ai partidului social-democrat transilvănean. Această unificare cu România ardelenii nu şi-o doreau însă chiar în orice condiţii. Cu alte cuvinte, nu-şi doreau să înlocuiască dictatura maghiară cu cea de la Bucureşti. Temere sintetizată, de altfel, în vorbele lui Panait Istrati, care spunea despre unirea Transilvaniei cu România că “cei care se ocupă de soarta ardelenilor nu fac altceva decât să schimbe stăpânii”. 
 
Tocmai de aceea Iuliu Maniu şi alţi lideri transilvăneni au dus negocieri dure la Bucureşti în special cu Ionel Brătianu. Dar asta abia după Marea Adunare de la Alba Iulia de la 1 Decembrie, atunci când delegaţii românilor şi-au manifestat deschis dorinţa de unire. Până atunci însă Transilvania era condusă ca un teritoriu independent, de un Consiliu Dirigent. Iuliu Maniu negociază în capitală începând cu 24 decembrie. Şi-a dorit în primul rând ca ardelenii să aibă un portofoliu efectiv şi nu funcţii simbolice, să poată decide. În cele din urmă transilvănenii au fost învârtiţi pe toate feţele de politicienii de la Bucureşti şi au rămas doar cu un post de ministru, dar fără portofoliu. Totodată ardelenii, venind dintr-o zonă mai civilizată şi reformată decât Vechiul Regat, au venit cu doleanţele lor privind o reformă agrară modernă şi drepturi acordate muncitorimii sau minorităţilor. Erau principii moderne, pe care transilvănenii le doreau respectate.

„Ea exprima o anumită rezervă critică faţă de rânduielile din Vechiul Regat, rezultată dintr-un amestec de repulsie faţă de orientalismul moravurilor, mizeria ţărănimii şi imaginea creată de îndelungata propagandă maghiară, ostilă României”, preciza Florin Constantiniu. A urmat apoi un lung drum al diplomaţiei la nivel internaţional.
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
citeste totul despre: