De ce au ales zeci de mii de români calea străinătăţii la începutul secolului XX
0
Cei mai mulţi români care alegeau calea străinătăţii, la începutul anilor 1900, proveneau din Imperiul dualist austro-ungar. Fără îndoială obiectivele lor fireşti nu puteau fi decât un trai mai bun şi nevoia de a se simţi oameni liberi, în mijlocul unor societăţi de oameni liberi, cum erau cele din SUA şi Canada.
Una dintre sursele care ne permit să aflăm nivelul emigrărilor din Transilvania, la începutul anilor 1900, este o statistică oficială din anul 1910, citată de Ştefan Meteş în lucrarea „Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX“. Din documentul citat aflăm că, într-un singur an, au plecat din comitatele Transilvaniei spre diferite ţări ale lumii, inclusiv în cele de pe continentul american, 24.632 locuitori. Din numărul total, apoape 10.000 erau români.
Venitul anual, echivalent cu preţul călătoriei
Ştefan Meteş apreciază că emigraţia românilor din Transilvania cunoaşte o creştere numerică îndeosebi după 1894. Era anul celebrului proces politic intentat de statul maghiar fruntaşilor Partidului Naţional Român, pentru faptul că şi-au intensificat acţiunile de contracarare a politicii acestuia de maghiarizare forţare a românilor şi de sporire a asupririlor de tot felul faţă de orice acţiune românească. Istoricul citat susţine că emigraţia a fost mai puternică în comitatele în care şi presiunea politică şi social-economică era mai mare. Fruntaşe la acest capitol erau, potrivit statisticii amintite: Torontal-6414 de persoane, Timiş-3704 persoane, Sătmar-2161, Arad-1549 de persoane, Făgăraş-1097, Târnava Mare-1380, Alba de Jos-883.
.„America a constituit în acea perioadă un miraj pentru europeanul de rând, iar locuitorii din fostele provincii ale Imperiului Austro-Ungar se înscriau în acest curent de opinie. Acest lucru se datora faptului că se născuseră, crescuseră, se formaseră ca oameni şi trăiau într-un imperiu cosmopolit, unde, obligaţi de împrejurări, au învăţat limbile „stăpânirii” (germană şi maghiară).
Unii au urmat şcoli în aceste limbi sau serviseră în armata imperială, nu erau deci nişte simpli ţărani ignoranţi, ci oameni care au căutat şi prin această cale să îşi îmbunătăţească condiţiile de viaţă din patria natală, fiind chiar dispuşi să înceapă o cu totul altă viaţă în «Lumea nouă». Toate acestea erau împrejurări favorabile plecării“, scrie Bianca Karda,în studiul „Odiseea plecării unor români ardeleni din judeţul Sibiu în America(1900-1914) reflectată în presa transilvăneană a vremii“.
Potrivit studiului citat, sărăcia, datoriile, case ipotecate băncilor, lipsa pământului erau principalele cauze care îi „îndemnau“ pe ardeleni să ia drumul Americii. Venitul anual al unui ţăran român din Ardeal era de până la 300 coroane, echivalent cu preţul maxim al unei călătorii cu vaporul până în America.
”Mia şi drumul”
”Această generaţie de primi emigranţi mai este numită de istoriografia contemporană şi generaţia «mia şi drumul», după expresia pe care ei înşişi şi-au atribuit-o. Îşi propuneau să economisească o mie de dolari din ceea ce urmau să câştige acolo şi să îşi poată plăti biletul de vapor pentru întoarcere. Aici trebuie să menţionăm ce valoare avea în banii de astăzi acea mie de dolari. Raportul este de aproximativ 30 la 1, deci 1000 de dolari acum un veac este echivalentul unei sume de 30.000 de dolari în zilele noastre“.
În studiul citat este amintit un articol din 1913, apărut la Sibiu în „Foaia poporului“, în care se spune că autorităţile de la Viena au dezbătut timp de cinci săptămâni problema emigrărilor din Ardeal. Concluzia: sărăcia era cauza principală e emigrării, era un fenomen ce nu putea fi stopat.
Într-un alt articol menţionat în studiul amintit, apărut la Braşov, în Gazeta Transilvaniei, în 15 ianuarie 1907, e descrisă cu amănunte plecarea unui sătean din Ardealul natal. „Bietul om nu se îndura să plece, fiind aşteptat de familie, rude şi... un sat întreg, îşi petrecea cele de pe urmă ore dinaintea plecării în cârciuma satului, luându-şi rămas bun de la prieteni.
În vederea plecării se îmbrăcase în “straie nemţeşti”, apoi sărută pământul din grădina casei, îşi ia rămas bun de la vitele din grajd, bea apă din fântână, sărută icoanele, se închină şi se urcă în căruţa care îl aşteaptă în faţa casei împreună cu soţia, copiii şi mama, într-o altă căruţă se urcă fraţii, surorile, rude, prieteni, iar în urma căruţelor un convoi mare de oameni – o întreagă procesiune“.
Două săptămâni pe mare până în America
Odiseea plecării în America se întindea, potrivit studiului semnat de Bianca Karda, pe parcursul mai multor săptămâni. Plecarea din satul natal până în localitatea cea mai apropiată unde exista gară se făcea cu o căruţă sau pe jos.
De aici urma călătoria cu trenul până la graniţa cu Imperiului Austro-Ungar (punctul de frontieră era localitatea Katowice, aflată actualmente în sudul Poloniei, provincia Silezia, atunci tot în componenţa Imperiului Austro-Ungar). Aici, fiecare făcea un popas pentru vizarea paşapoartelor, pentru a putea călători mai departe până în oraşul-port de unde se îmbarcau spre America.
Din presa transilvăneană a vremii reiese faptul că majoritatea emigranţilor se alegeau porturile nord-germane Hamburg sau Bremen de la Marea Nordului, deoarece în acest fel îşi scurtau călătoria pe mare. Călătoria pe apă, până în portul New York, dura aproximativ două săptămâni.
Din lucrarea lui Nicolae Iorga, „America şi românii din America“ aflăm că mulţi s-au îndreptat spre prospera industrie americană din marile oraşe, în care erau cu miile. Alţii s-au aprit în Canada, ţară imensă dar slab populată, dispusă să colonizeze emigranţi. Aici ei primeau gratuit loturi de pământ pentru a-l cultiva. Unii dintre ei, mai întreprinzători, şi-au făcut ferme agricole, după modelul american.
Fost consul al României în SUA, timp de 16 ani, Andrei Popovici, aprecia în 1937, că acolo vieţuiau 150.000 de români, la care se adăugau încă 15.000 din Canada. (Sursa fotografiilor: http://digitalcollections.nypl.org) Text scris de NICU NEAG
Citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
