Foştii olimpici internaţionali sunt oameni discreţi, care se miră sincer când cineva le acordă atenţie şi care ar prefera să nu apară la gazetă, unii fiind chiar vehemenţi în acest sens. Ne asumăm demersul de-a-i lăuda contrar voinţei lor şi de-a povesti ce mai fac tinerii care acum câţiva ani aduceau acasă medalii de aur de la olimpiadele de matematică din întreaga lume.   

Unul dintre aceştia este Andrei Neguţ (26 de ani), care a câştigat medalia de aur la Olimpiada Internaţională din 2004. Era elev la Colegiului Naţional de Informatică „Tudor Vianu" din Bucureşti. A studiat apoi la Universitatea Princeton, iar în prezent este în anul III de doctorat la Harvard. Despre el, profesorul Radu Gologan spune că este dintre cei care în viitor vor da cele mai bune rezultate.

„Când l-am cunoscut, era în clasa a X-a. Ne-am mirat că intrase în lot... cu un an înainte râdeau toţi de el, pentru că punea mereu întrebări. Era aşa un copilaş care nu se lăsa până nu se lămurea. Şi toţi ziceau: hai mă, nu ştii asta!", povesteşte Gologan.

„În primul an când am mers la Balcaniadă, am mers cu el şi ţin minte că în hol a pus o întrebare cu toată lumea de faţă. Eu i-am răspuns repede, era o chestie relativ simplă, şi a fost singurul care a înţeles-o. Culmea e că în acel an a fost singurul din toată olimpiada care a luat punctaj maxim."

O problemă deschisă

În teza de dizertaţie la Princeton, Andrei Neguţ a rezolvat o problemă deschisă din matematică, ceea ce foarte rar se întâmplă. Matematicieni de seamă l-au lăudat, spunând: „Prima voastră medalie Fields (n.r. -   cel mai prestigios premiu internaţional pentru excelenţă în cercetarea matematică, echivalentul Premiului Nobel) va fi de la Andrei Neguţ, aveţi grijă de el!"

El însă rămâne rezervat. „Am avut norocul să învăţ de la nişte matematicieni extraordinari, care mi-au acordat atenţia şi timpul lor deşi încă sunt un student/doctorand, ca alte câteva sute în cercetarea matematică din SUA", explică Andrei.

Unul dintre cei mai mari matematicieni pe care i-a întâlnit vreodată este conducătorul ştiinţific din SUA, Andrei Okounkov, însă nu-i uită nici pe profesorii lui din România: „Profesorii de la lotul de matematică, cum ar fi Radu Gologan, Dan Schwartz, Sever Moldoveanu, Călin Popescu, Mihai Bălună şi mulţi alţii, m-au ajutat enorm prin faptul că m-au ghidat prin anii olimpiadelor şi mi-au arătat cum să obţin performanţele care mi-au definit întreaga carieră".

Înainte să-şi înceapă doctoratul la Harvard, a circulat un an prin Europa, pe la diverse institute. A venit şi în România, la Institutul „Simion Stoilow", dar a fost şi-n Germania, la „Max Planck", acolo unde invitaţi sunt de obicei profesori - un caz unic.

„După ce termin doctoratul, mi-ar plăcea să petrec câţiva ani călătorind la diverse centre academice de prin lume, în primul rând m-ar atrage Japonia sau Brazilia. Nu ştiu sigur ce se va întâmpla după asta. E puţin probabil, totuşi, să mă întorc în România în următorii 5-10 ani - încă mai am multe de învăţat de la matematicienii din marile centre universitare din lume", spune Andrei.

Grecia, 2004. De la stânga : Bogdan Enescu, Barbu Berceanu,  Gabriel Kreindler, Adrian Zahariuc, Andrei Ungureanu, Andrei Ştefănescu, Radu Gologan, Andrei Neguţ, Cristian Gratie şi Mircea Becheanu

Claudiu Raicu (27 de ani) este alt matematician care s-a afirmat în State. Pe când era elev la Liceul Internaţional de Informatică din Bucureşti, a câştigat de două ori medalia de argint la Olimpiada Internaţională de Matematică, în 2002 şi în 2003, precum şi două medalii de aur şi una de argint la Balcaniadele de Matematică. A urmat cursurile Facultăţii de Matematică de la Bucureşti, iar doctoratul l-a făcut la Berkeley. În prezent are o slujbă post-doctorală la Princeton, pe o perioadă de trei ani, cu atribuţii de cercetare şi de predare.

„Micile succese în concursuri au fost o motivaţie în plus să continui să fac matematică şi mi-au facilitat accesul într-un mediu academic performant. Dezvoltarea pasiunii pentru matematică şi participarea la olimpiade s-au întâmplat în paralel în cazul meu", spune Claudiu Raicu.

„Claudiu e matematicianul prin definiţie foarte exact. Aşa cum Andrei e intuitiv şi imediat îşi creează în minte o imagine a lui, personală, despre orice fenomen matematic, Claudiu este exact. Gândeşte, scrie şi vine cu varianta cea mai exactă a rezultatului. De mare forţă şi el", spune profesorul Gologan.

După terminarea stagiului la Princeton, Claudiu va aplica pentru posturi de mai lungă durată: „în general în State, dar voi avea în vedere şi poziţii în Europa şi în particular în ţară". Ca ei mai sunt şi alţii. De pildă, Mădălina Persu, medaliată cu aur la multe competiţii internaţionale, este studentă în ultimul an la Harvard şi se pregăteşte de doctorat.

Punctaj maxim

Ciprian Manolescu este singurul din lume care a câştigat, în anii '90, trei olimpiade cu maximum de punctaj. În prezent este profesor asociat la Universitatea din California. 

Probabil cel mai vechi participant la Olimpiada Internaţională (1959 - prima organizată în România) şi cu cea mai mare vizibilitate ştiinţifică este actualul academician Viorel Barbu, de la Iaşi. Cei mici vin şi ei din urmă. România produce olimpici în fiecare an. Săptămâna trecută, şase elevi de liceu au mers în Turcia, unde au participat la Olimpiada Balcanică (un concurs între ţările balcanice, plus câteva invitate din afara zonei). În iulie vine Internaţionala.

"Micile succese în concursuri au fost o motivaţie în plus să continui să fac matematică.''
Claudiu Raicu matematician

Radu Gologan,  conducătorul delegaţiei României la Olimpiada Internaţională de matematică: „În general, Balcaniada e dominată de noi"

„Weekend Adevărul": Aţi ales lotul olimpic?

Radu Gologan: Nu încă. Sunt mai multe etape. Prima, care este oarecum subiectivă, se desfăşoară pe parcursul anului. Adică sunt vreo patru, uneori cinci concursuri la care, oarecum paralel cu concursul propriu-zis de matematică, dăm şi o probă de selecţie. Nu facem un clasament, dar avem o situaţie a celor mai buni să zicem zece. După care, la olimpiada finală se dă un prim test oficial de selecţie, în care se alege lotul pentru Olimpiada Balcanică. Un prim test de selecţie s-a dat acum şi s-a ales lotul de 6 care merge la Balcaniadă şi cel de 25 care urmează un stagiu de pregătire la Bucureşti. Urmează încă două teste de selecţie prin care se înjumătăţesc, deci rămân 12. Pe urmă, în iunie, mai dăm un test de două sau trei baraje şi se aleg cei 6 care merg la Olimpiada Internaţională. În paralel, dacă se ţine Olimpiada Balcanică de juniori, la fel se face şi cu copiii de clasele VII-VIII.

Aceştia sunt de liceu?

Sunt de liceu, dar au dat şi cei mici un test de selecţie din care s-au ales 21, care, tot aşa, se pregătesc oarecum în paralel cu ei, dar producând cei 6 copii care merg la Olimpiada Balcanică de juniori.

Cei care intră în stagiul de pregătire vin aici...

Vin aici, nu foarte mult, stagiul e cam de zece zile.

Iar în acest timp lucrează intensiv?

Nu, problema este următoarea. Aici se înţelege puţin greşit. În general, primii 10 sau 12 care au şanse evidente sau maxime să intre în lot sunt super-pregătiţi. Adică diferenţa între ei şi restul e destul de mare. Ceilalţi care vin în plus sunt în general mai mici şi prind de la ăştia mari care este modul de pregătire, cam ce trebuie să ştie. Sigur că noi îi îndrumăm, facem în principiu două lecţii pe zi dimineaţa, teoretice, şi o sesiune de probleme după-masa. Dar câştigul cel mai mare e că stau împreună.

Radu Gologan (dreapta), în 1970, pe vremea când el însuşi era olimpic  Fotografii: arhivă personală



Învaţă unii de la ceilalţi?

Da, şi toţi fac aşa, ăsta este stilul. Le dai probleme multe şi din 20 de copii, totdeauna, cel puţin unul face una şi le spune celorlalţi, iar ăsta e deja un câştig. Succesul pe care-l are de exemplu Liceul Internaţional de Informatică (n.r. - din Bucureşti), aşa-zisul liceu turcesc, nu se bazează în primul rând pe profesorii pe care-i au acolo, cei de la clasă sunt profesori buni, dar nu neapărat experţi în olimpiade. E faptul că sunt comasaţi acolo şi stau foarte mult împreună să facă matematică. 

Deci până la urmă asta contează?

Cel mai mult, asta contează. Şi copilul, cât e el de sociabil din punct de vedere al matematicii. Foarte mulţi dintre ei sunt asociabili la altceva, dar la matematică sunt foarte sociabili. Sigur, unii dintre ei devin lideri, cum a devenit Ömer Cerrahoglu, cel de la Baia Mare, care la 14 ani a luat medalia de aur. E cel mai bun în momentul de faţă. El e un lider, ce spune el e sfânt. Bine, mai sunt doi, trei tot aşa, care influenţează foarte mult... sunt câţiva copii tineri, de clasa a IX-a, care promit foarte mult.

Sunt din Bucureşti sau din ţară, de unde vin talentele?

Ei cam toţi vin din ţară. Dar sunt atraşi de atmosfera de la liceul turcesc, care îi pregăteşte, ţinându-i acolo, le oferă burse, eu personal sunt destul de supărat... şi ei sunt supăraţi pe mine...

De ce?

Pentru că eu afirm că este un lucru nedrept ceea ce fac ei, considerând că aceşti elevi sunt numai ai lor, sunt produsul lor. Or, copiii ăştia au venit în general după cinci, şase, şapte clase făcute în altă parte, cum e băieţelul acesta de la Alexandria, Ştefan Spătaru, l-au pregătit profesorii de la Alexandria, iar el acum ia premiu fiind elev la Liceul de Informatică, şi uite ce-am produs noi! Nu e deloc adevărat.

E vorba de orgolii?

Nu sunt numai orgolii, pentru că judeţul respectiv nu numai că pierde un copil bun şi profesorii respectivi un copil cu care, în fine, pot obţine salarii de merit, dar judeţul pierde, în anul următor, şi locuri la olimpiadă. Asta înseamnă că emulaţia va fi mai mică. Nu e corect.

Când se ţine Balcaniada?

E acum, la sfârşitul lunii, pe 27 aprilie. Anul acesta e în Turcia, participă zece ţări iniţiatoare sau zece membri de drept, ţări balcanice şi câteva ţări invitate. Vin italieni, vin englezi, vin ţări din Orientul Apropiat şi aşa mai departe. E o competiţie cam cu 16-17 ţări, care, în general, e dominată de noi. Cu mici excepţii, când au mai fost Bulgaria, Turcia... acuma turcii se pare că au o echipă foarte bună şi fiind şi acasă au şanse, dar şi noi avem echipă foarte bună!

E ca la fotbal, dacă joacă acasă au mai multe şanse decât în deplasare?

Sigur că sunt avantaje... Aici sunt dedesubturi pe care dacă le înţelegi reuşeşti să realizezi că ţara care organizează are un oarecare avantaj. În primul rând copiii se simt acasă, sunt în locul ăla de multă vreme şi sunt relaxaţi din punctul ăsta de vedere. La copii, o deplasare şi o ţară nouă le schimbă puţin atenţia, îi oboseşte. Şi al doilea lucru e că regula spune aşa: problemele ţării organizatoare sunt corectate nu de comisia de probleme, ci de propunătorul de probleme, care poate să fie altă ţară. Şi atunci, propunătorul, reprezentând altă ţară, e interesat să se înţeleagă bine cu cel local, pentru că ulterior şi el vine la coordonare cu localnicii. Eu zic că mici diferenţe uneori există. S-a întâmplat şi la noi. Când a fost olimpiada în România, nu pot să spun că România nu a meritat locul patru, dar parcă erai corectat mai uşor, nu erai tras în jos, ci lăsat aşa cum e corect. Corectura înseamnă aşa: tu îţi corectezi propriii tăi elevi, după care te prezinţi în faţa comisiei aşa-zise de coordonare, formată din specialişti ai ţării organizatoare, care cunosc foarte bine problema, toate chichiţele, iar tu lupţi să obţii un punctaj cât mai mare. Ei luptă să-ţi dea eventual punctajul corect, dar mai degrabă să te tragă în jos. E o chestie de luptă matematică, trebuie să ai argumente. De exemplu, un copil face jumătate din problemă - susţii tu. El te întreabă: bine, dar cum continuă mai departe? Ştii să continui? Atunci îţi dau, dacă poţi... Uneori nici copilul n-a ştiut cum să continue şi tu stai nopţi înainte să găseşti o variantă prin care să demonstrezi că soluţia aia poate fi dusă la capăt. De-aia e bine să ai mai mulţi profesori în echipă, nu doar coordonatorul. Mai mergem şi cu câte un observator, un profesor expert, ca să ne împărţim problemele, că totdeauna apar trei, patru lucrări de care depinde rezultatul general, dacă ştii să le duci la capăt. Atunci, două nopţi sunt pierdute pe aşa ceva.

„Intelectualitatea de elită din Occident are o părere foarte bună despre români"

„Weekend Adevărul":  Care judeţe sau oraşe dau cei mai mulţi olimpici?

Radu Gologan: Bucureşti, în primul rând, Iaşi, Galaţi, Râmnicu-Vâlcea, Piteşti, Bacău.

Cum se explică faptul că sunt numai câteva oraşe în care se concentrează talentul matematic?

Aici e foarte interesant de spus, că întotdeauna a fost cam aşa. Cred că e şi legat de gene şi de tradiţie. Nu vedeţi că toată partea asta estică a Europei, de care sunt influenţate şi Moldova, şi Polonia, a dat matematică foarte bună de-a lungul secolelor! Probabil că există un talent nativ, un amestec, o influenţă evreiască, în zona asta care marşează pe aşa ceva. Nu pot s-o spun, copiii ăştia nu mai sunt evrei, în Moldova puţini mai sunt, dar provin din familii în care cultura asta de nivel... stilul ăla evreiesc de a-ţi creşte copilul cu o cultură generală acasă, cu Talmudul care îţi pune probleme de logică şi aşa mai departe, probabil că a influenţat. Şi cultura rusească... În sud e isteţimea, nu? În zona Olteniei, Piteşti. La ardeleni mai puţin. Şi când sunt olimpici ardeleni, ei n-au origini din zona aia (râde), cum e Ömer, n-are nicio treabă, taică-su turc, maică-sa de undeva din Banat. Sunt, sigur, şi din Ardeal copii foarte buni, dar mai molcomi, mai înceţi. Spune statistica. Deci clar, cei mai mulţi sunt din Moldova, întotdeauna. Şi profesorii, evident. La Iaşi, de exemplu, e o emulaţie de profesori, chiar şi tineri, care produc pe bandă rulantă copii buni. Mai sunt. De exemplu, de ce au copii foarte buni de la Alexandria? Sigur, copilul este extrem de isteţ, dar există o comunitate de profesori care se ocupă de copii, chiar şi la Constanţa sunt copii.

De olimpicii care acum sunt pe la facultăţi în State sau care au ajuns deja matematicieni cunoscuţi vă mai aduceţi aminte? Andrei Neguţ, Claudiu Raicu...

Mădălina Persu, Ana Caraiani... deci ăştia sunt cam vârfurile din ultimii zece ani, de când oficial răspund de olimpiade. Poate că ar mai fi. Adrian Zahariuc, care acuma face doctoratul la Harvard. Dar ăştia sunt cei care au confirmat şi prin studii universitare, ceilalţi sunt ceva mai mici. Mai sunt unii care au pornit pe chestii inginereşti, cum e Andrei Ştefănescu.

La festivitatea de deschidere a Olimpiadei Internaţionale din Mexic, 2005, românii au arborat cel mai lung steag. Este anul în care au adus acasă patru medalii de aur



Majoritatea urmează după aceea o carieră în matematică sau nu e musai?

Da, uitaţi, e interesant. Generaţia din 2005, când a fost olimpiada-n Mexic şi am luat patru medalii de aur - ei, patru din aceşti copii au venit la Politehnică. Dintre ei, cred că doar unul mai face strict inginerie, dar şi asta pe partea de inteligenţă artificială. Restul sau au venit înapoi la matematică, deşi nu le-a plăcut în primul an - i-am avut studenţi - sau au terminat Politehnica, dar au făcut studii de master în matematică şi fac matematică. E interesant...

Ce vă mai amintiţi despre ei din timpul când se pregăteau pentru olimpiade?

Tocmai mi-a trimis unul dintre copiii ăştia un e-mail. Octavian Ganea. A făcut un master în Elveţia, în inteligenţă artificială, şi mi-a trimis un mail rugându-mă să-i dau o recomandare pentru doctorat, că vrea să facă şi un doctorat în Franţa pe o chestie mai matematică. Şi la sfârşit îmi spune: vă ataşez şi recomandarea pe care mi-aţi făcut-o acum câţiva ani, ca să vă aduceţi aminte. Recomandarea se încheie cu afirmaţia următoare, care întotdeauna mi-a rămas în minte - am spus acolo: e un tip de un caracter deosebit. La un moment dat, erau cred că în clasa a X-a sau a XI-a, iar el şi cu Andrei Ungureanu, după toate barajele, aveau acelaşi punctaj. Şi-n anul ăla hotărâsem că alegem noi. În situaţii de egalitate, spunem: tu mergi, celălalt nu. Nu mai dăm teste, pentru că nu e semnificativ, când copiii sunt în tensiune şi le dai un test, s-ar putea cel mai bun să nu facă nimic pentru că se blochează. Şi atunci mai bine te uiţi pe parcursul rezultatelor şi te uiţi şi la anumite aspecte de rezistenţă. Şi am hotărât să-l luăm pe Ungureanu că era fizic mai constant şi mai neemoţionat. Şi a trebuit să-i spun chestia asta lui Ganea. M-am dus lângă el, în fine, sigur că i-au dat lacrimile şi a încercat să spună ceva, până la urmă zice: bine, dacă dumneavoastră aşa aţi hotărât, înţeleg. Pe urmă am auzit că a plâns îngrozitor. E o chestie de caracter, n-a avut niciun fel de reacţie de tipul celei pe care o vezi la părinţi, aici e jale! Într-o astfel de situaţie, e foarte greu ca părintele să înţeleagă că nu copilul lui este ales sau că nu s-a întâmplat ceva negativ, ci tu ai fost foarte corect. Nu, nu, nu, mă duc şi reclam, mă duc şi fac...

E o tragedie!

Este o tragedie. Asta nu se întâmplă cu cei mai de vârf, părinţii în general înţeleg. Tragedia e şi mai mare în momentul în care au fost crescuţi în ideea părinţilor că sunt excepţionali, au fost îndopaţi, că-s mulţi din ăştia, şi copilul e bun, dar nu excepţional, n-are talent de performanţă în timp scurt, el devine un matematician bun, dar nu poate rezolva în timp scurt, că asta este - e o diferenţă foarte mare între matematica tip olimpiadă şi matematician - matematicianul poate să rezolve o problemă în cinci ani, dar acolo trebuie s-o faci într-o oră, cam asta e media per problemă. Şi atunci şi antrenamentul e altul, şi mintea funcţionează altfel, de-asta sunt foarte mulţi matematicieni care n-au avut treabă cu Olimpiada.

Olimpiada Internaţională de matematică de la Tokyo, 2003: Andrei Neguţ (stânga), Claudiu Raicu, Ana Caraiani, Andrei Ştefănescu, Gabriel Kraindler şi Ionuţ Manolescu



Deci nu e necesar ca un matematician să fi fost olimpic în şcoală.

Nu! De exemplu, cei mai importanţi matematicieni din generaţia mea, din anul meu de facultate, sunt doi colegi, unul este Hari Bercovici la universitatea
Bloomington şi altul este Pop Florian la Pennsylvania, care nu prea au avut-o cu olimpiada, deci nu erau în primii zece. Dar ăştia sunt pe departe cei mai recunoscuţi din generaţia lor. Altul care nu se ducea la olimpiadă e Ştefan Papadima, nici nu-i plăcea ideea. Este colegul meu la Institutul de Matematică şi în acest moment e unul dintre matematicienii cu cele mai frumoase rezultate, dintre cei care lucrează în România.  

Majoritatea celor care au rezultate foarte bune, pleacă. Ştiţi că se tot spune că ni se duce inteligenţa din ţară. Aşa este?

Nu, e un fenomen normal. Aşa pleacă şi din Franţa, şi din Germania. Se duc spre America, unde e clar că e mai bine, se plăteşte mai bine, e atmosfera, se concentrează ştiinţa. La noi problema este de fapt că de multe ori se duc în locuri proaste oameni mediocri. Şi vin înapoi cu pretenţii. Eu cunosc persoane care în şcoală n-au avut niciun fel de tragere şi nu dovedeau niciun fel de inteligenţă superioară şi care pe diverse alte considerente, de obicei cu bani, plătiţi de părinţi sau de alte organizaţii, au făcut studii în afară, nu grozave, ideea lor fiind doar să rupă gura târgului. Nu mă refer la primul-ministru (n.r. - interviul a fost făcut înainte de căderea guvernului condus de Mihai Răzvan Ungureanu), care e într-o astfel de situaţie. El a fost un elev şi un student excepţional tot timpul. Dar sunt mulţi care vin şi zic: uite, am făcut master la nu ştiu ce... sau în Guvernul cutare este cutare cu studii în afară, care s-a şi întors. Păi, s-a întors că nu-l lua nimeni, evident! (râde) Important este să-i atragem pe cei care sunt într-adevăr valoroşi. Aici sunt vreo trei categorii de idei legate de asta. În primul rând, cel mai mare lobby pentru România, după '90, l-au făcut tinerii care studiază în afară şi pentru care Statul român n-a plătit un leu. Statul român a plătit în schimb milioane de dolari pentru publicaţii gen „Eterna şi fascinanta Românie" - care a fost un dezastru, pentru frunza de tutun şi aşa mai departe. Nu au nicio valoare. Valoarea este aceea dată de tot felul de impresii pe care le-au făcut studenţii români în special la universităţi americane. Intelectualitatea de elită din Occident are o părere foarte bună despre români. De ce? Datorită acestor tineri. O dată am câştigat. Adică am pierdut să zicem o mie de copii, dar, al doilea lucru, n-avem voie ca pe aceştia să-i pierdem sufleteşte. Statul român, sistemul de organizare a învăţământului, trebuie să-i ţină-n braţe, să le arate că-i iubeşte în continuare, chiar dacă au plecat. Pentru că sunt unii care, din anumite supărări mărunte, nu mai vor să audă de România. Alţii în schimb, care au avut aici o situaţie nu bună, dar au fost ţinuţi cu căldură, ţin legătura în continuare, se întorc în România, cu drag dau ceea ce cunosc aici. În al treilea rând, matematica românească a progresat enorm nu numai prin faptul că avem matematicieni buni, ci în ultimii ani datorită colaborării cu românii din afară. Şi, pe urmă, procentul nu e chiar atât de mare, aşa cum se ţipă... Mai sunt studenţi buni şi la universităţile româneşti. Eu, de exemplu, am studenţi foarte buni la Politehnică. Unii dintre ei vor să rămână în România, orice ar fi.

Ce sfat aţi da părinţilor care au copii talentaţi la mate? Cum să procedeze cu ei ca să facă performanţă?

Cel mai bun sfat este cum încerc eu să procedez cu nepotul meu, care are 9 ani şi care probabil are ceva talent, dar nu vreau în niciun fel să-l forţez. Singurul lucru pe care îl face la sfatul meu şi al mamei mele, care e tot profesor de matematică şi care are 80 şi ceva de ani, dar se mai ocupă de el, este să mai rezolve câte o problemă din site-ul ăsta, Viitori Olimpici, unde vede un punctaj, vede că e clasat pe locul nu ştiu cât. Asta-i place. Probabil că va merge la concursuri. Dacă va fi talentat, o să încerc să-i pun în mână o carte din care să înveţe nişte tehnici, dar în niciun caz nu l-aş împinge din spate. Copilul trebuie lăsat în pace, dar în momentul în care îi descoperi un talent deosebit la ceva, găseşte căile normale de a-l face singur să se bucure. Eventual îl duci într-o colectivitate unde mai sunt şi alţii interesaţi de aşa ceva, dacă e bun pianist, îl duci la şcoala de muzică, dacă e bun la matematică, îl duci întâi într-o tabără de matematică. Să vezi dacă pe lângă talent are şi dorinţa de a se afirma. Dar ca să-i pui trei meditatori şi să-i socoteşti problemele la gazetă...

Asta poate să-i pună capac!

Şi mulţi clachează, din păcate. Şi părinţii, şi copiii. Există şi tragedii din cauza asta. Mari!

"În situaţie de egalitate [...] e foarte greu ca părintele să înţeleagă că nu copilul lui a fost ales.''
Radu Gologan matematician

Profesorii olimpicilor

Anul acesta, echipa care pregăteşte lotul olimpic este formată din profesorii Radu Gologan (coordonator), Bogdan Enescu, Mihai Bălună, Marian Andronache, Dinu Şerbănescu, Cristinel Mortici, Dan Schwartz, Călin Popescu şi câţiva profesori mai tineri: Andrei Eckstein, Cristian Lazăr şi Marius Perianu.

Palmares individual

- Andrei Neguţ: două medalii de argint (2002, 2003) şi una de aur (2004)
- Claudiu Raicu: două medalii de argint (2002, 2003)
- Ana Caraiani: o medalie de argint (2001) şi două de aur (2002, 2003)
- Mădălina Persu: două medalii de argint (2007, 2008) şi una de aur (2009)
- Adrian Zahariuc : două medalii de aur (2005, 2006) şi două de bronz (2004, 2007)
- Andrei Ungureanu : două medalii de aur (2005, 2006) şi una de argint (2004)

Cum ajungi matematician

- Pe 1 martie, profesorul Ciprian Manolescu (foto) a ţinut o conferinţă la Institutul de Matematică „Simion Stoilow" al Academiei Române. La finalul expunerii, el le-a prezentat studenţilor câţiva paşi de urmat pentru a deveni matematician:
- Mergeţi la o universitate bună!
- În primii ani nu vă bateţi capul cu cercetarea. Mai degrabă învăţaţi cât de multă matematică puteţi.
- Alegeţi-vă specializarea devreme. Despre alte domenii puteţi citi pe lângă.
- Ţelul vostru ar trebui să fie acela de a putea înţelege o lucrare de matematică actuală din domeniul vostru, publicată într-un jurnal de top.
- Nu vă bazaţi doar pe ce învăţaţi la cursuri. Citiţi mai mult în timpul liber.
- Găsiţi-vă un mentor în persoana unui profesor care face cercetare în universitatea voastră.
- La un moment dat alegeţi un proiect de cercetare.
- Fiţi pregătiţi să daţi greş, iar apoi să alegeţi alt proiect.Spre deosebire de competiţii, unde ştii că toate problemele au fost deja rezolvate, în cercetare sunteţi pe teren necunoscut.
- E normal să lucraţi timp de câţiva ani la o problemă.
- E important să fiţi în preajma altor matematicieni, să schimbaţi idei şi să mergeţi la conferinţe.

CV            

- Profesor la Automatică
- Numele: Radu Gologan
- Data şi locul naşterii: 7 iunie 1952, Braşov
- Studiile şi cariera:
- 1976: Facultatea de Matematică, Universitatea Bucureşti
- Din 1978: cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică
- Din 2000: profesor la Facultatea de Automatică şi Calculatoare, Universitatea Politehnica
- Din 2001: preşedintele comisiei naţionale a Olimpiadei de Matematică
- Din 2008: preşedintele Societăţii de Ştiinţe Matematice din România
- Locuieşte în: Bucureşti