"Dorul de casă n-are leac"

Florin Albeanu are 29 de ani şi săptămâna aceasta îşi susţine teza de doctorat în neurobiologie la Harvard După zece ani petrecuţi în State, Florin zice că îi e dor de munţi, de

Florin Albeanu are 29 de ani şi săptămâna aceasta îşi susţine teza de doctorat în neurobiologie la Harvard

După zece ani petrecuţi în State, Florin zice că îi e dor de munţi, de bisericile pictate, de pieţele cu ţărani, de dimineţile liniştite de la ţară, de umorul involuntar al scandalurilor politice...

Carte de vizită

Florin Albeanu are 29 de ani şi se pregăteşte să capete titlul de doctor în neurobiologie, la Harvard University. Vine de la Colegiul Naţional "Sfântul Sava" din Bucureşti (1993-1997), a studiat apoi un an la Facultatea de Biologie din cadrul Universităţii din Bucureşti, după care, în 1998, s-a transferat la Massachusetts Institute of Technology (MIT).

După finalizarea studiilor undergraduate, s-a mutat la universitatea vecină, Harvard, pentru un doctorat în neurobiologie, "Program in Neuroscience".

"Ca si student la doctorat, universitatea, respectiv grupul de cercetare în care lucrezi, te susţin financiar. Îţi plătesc taxele de şcolarizare (tuition) şi un salariu, suficient cât să trăieşti şi să călătoreşti un pic. Salariul e în jur de $2000". Vineri, 12 septembrie, Florin o să-şi susţină teza de doctorat în faţa comisiei.

Adevărul: Îţi aminteşti când anume ai ajuns în State?

Florin Albeanu: Am venit în Boston (Cambridge) acum 10 ani, în august 1998. Mi-aduc aminte şi ziua, 26 august. Emoţiile erau inerente, aveam 19 ani, era prima dată când trăiam pe cont propriu. A ajutat, însă, să întâlnesc în avion o familie de români care venea în Boston pentru un an: el era ziarist şi obţinuse o bursă de la Nieman Foundation pentru jurnalism. Am ţinut legătura câtă vreme au stat în Boston.

De aşteptat la aeroport, m-a aşteptat familia gazdă: la MIT există un program pentru studenţii internaţionali care sunt preluaţi de o familie de americani, de obicei foşti studenţi ai universităţii, care îi ajută pe noii-veniţi să se orienteze/adapteze. În anul în care am ajuns eu, erau, însă, mai mulţi studenţi decât familii voluntare, aşa că ei au fost drăguţi să mă aştepte la aeroport, dar mai apoi i-am văzut arareori.

Zi-mi câteva vorbe despre traseul tău...

Am fost student la Massachusetts Institute of Technology (MIT), am făcut biologie şi neurobiologie, iar apoi am început un doctorat în neurobiologie la Harvard. Acum, după destui ani de studenţie, sunt pe cale să-l termin, iar săptămâna asta, vineri, îmi susţin teza de doctorat.

Ce am făcut la doctorat e legat de cum e reprezentat în creier spaţiul olfactiv. Pentru alte simţuri cum ar fi văz, auz, simţ tactil, există în creier hărţi bazate pe unul sau mai mulţi parametri. De exemplu, pentru văz, criteriile sunt spaţiale.

În câmpul vizual, obiectele sunt orizontale, verticale, au diferite unghiuri, sunt unul lângă altul în spaţiu... Pentru auz, frecvenţele apropiate sunt reprezentate în zone adiacente.

Pentru miros, un model ar fi că diferite clase de compuşi chimici sunt procesate în diferite zone, iar membrii aceleiaşi clase sunt reprezentaţi în zone apropiate. În domeniu, asta se cheamă chemotopie. Prin varii proiecte în timpul doctoratului am testat modelul ăsta şi se pare că, de fapt, e departe de realitate.

Cum au fost primele zile pe tărâm american?

Au fost nemaipomenite. Câteva şocuri culturale şi multe lucruri noi. De exemplu, am dat peste lucruri la care nu nici mă gândisem, cum ar fi abstinenţa alcoolică (în SUA, vârsta legală pentru consum de alcool e de 21 de ani), sau cum defineşti fără echivoc "sexual harrasement", ori cât de multe culturi diferite vin în contact într-un spaţiu atât de mic precum MIT sau Harvard.

Cum anume te-ai adaptat la universitate, la o lume nouă?

Primul semestru a fost greu şi oarecum frustrant. MIT e un loc unde ai libertate absolută. Asta înseamnă că într-adevăr poţi să faci o groază de chestii, dar şi că nimeni nu stă de tine. Poate asta e o diferenţă majoră faţă de Harvard unde studenţii sunt mai ocrotiţi şi mai ghidaţi, ceea ce le oferă o viziune cât de cât uniformă asupra posibilităţilor existente şi ce implică fiecare.

La MIT, eşti într-un fel lăsat de capul tău să explorezi, cu riscurile inerente. După câteva luni pline de epifanii, am ajuns, însă, să mi se pară firesc şi să-mi placă. Mult de muncă, uneori până la epuizare, însă mi-au rămas amintiri frumoase şi amici buni.

Aici se zice "MIT is hell" (n.r. - MIT e iadul), într-atât încât pe unul din podurile peste râul Charles, care separă Boston de Cambridge, la jumătate, e scris: "half way to hell".

Lăsând gluma la o parte, atât MIT cât şi Harvard oferă posibilităţi practic nelimitate în ce priveşte tipul şi nivelul cursurilor pe care le poţi lua în orice domeniu, iar dacă chiar nu găseşti ce te interesează te poţi înrola în cursuri oferite la Harvard, fiind student la MIT şi viceversa.

Unde anume te-ai cazat?

Am stat într-un cămin în campus în care locuiau pe lângă americani, mulţi studenţi străini, îndeobşte est-europeni: bulgari, sârbi, ruşi, români etc. De altfel, în primul an, am împărţit camera cu un alt român, Bogdan Fedeleş, deşi nu ne-am propus asta dinainte. A durat ceva până să ne obişnuim unul cu altul, însă după o vreme am devenit prieteni de nedespărţit.

Cum era căminul în anul I? Ce-ţi mai aminteşti?

Toate căminele de aici sunt mai mult decât OK. Ce-i drept, camerele sunt strâmte, baia e, de obicei, pe coridor, uneori e multă gălăgie şi, după o vreme, te saturi de locuit în cămin.

Fiecare cămin are un specific aparte, o anumită cultură proprie prin care să-i atragă şi să-i identifice pe locatari, iar cel în am stat eu (Senior House) era printre cele mai serioase în privinţa asta. E cel mai vechi din campus şi, în acelaşi timp, proaspăt renovat şi, ca să fiu sincer, eu l-am ales pentru că era amplasat aproape de sălile de curs.

Studenţii din Senior House erau fie est-europeni, asta devenise cumva o tradiţie la sfârşitul anilor '90, fie rebeli fără cauză, ceea ce aducea un plus de farmec locului. De exemplu, în fiecare an la începutul verii se organizează o petrecere pe cinste, se cheamă "steer roast", presărată, pe lângă focurile de barbeque, cu lupte în noroi, multă muzică, dans, şi alte bacanale sub privirile ferme ale house masterilor şi poliţiei.

Acum, adică de vreo şapte ani, stau într-un apartament cu câţiva prieteni, în afara campusului, la jumătatea distanţei între Harvard şi MIT, un fel de "l'auberge espagnole", dacă ştii filmul lui Cedric Klapisch.

De-a lungul anilor, am avut mulţi colegi de apartament, atât români, dar şi americani, francezi sau ruşi. Deşi e un apartament cu două camere şi living, am stat cel puţin câte trei, ceea ce a contribuit la o atmosferă inedită. Cum fiecare însă avem program încărcat, rareori se întâmplă să ne întâlnim cu toţi în apartament.

Tu ai avut un job în campus? Făcea parte din înţelegerea cu universitatea?

La MIT, ca şi student internaţional, am beneficiat de "ajutor financiar", adică bursă din partea universităţii, fără de care nu mi-aş fi permis taxele de şcolarizare. Însă pentru a supravieţui cheltuielilor, am avut mai multe joburi în campus: de la aranjat cărţi într-o bibliotecă până la corector, tutor sau asistent la varii cursuri.

Ca şi doctorand, am predat seminar la câteva cursuri: atât în timpul semestrului, cât şi la cursuri de vară. Deşi ia ceva timp de la cercetare, am descoperit că e extrem de util şi cel puţin pe mine m-a ajutat să cristalizez multe idei.

Cum ai reuşit să-i găseşti pe ceilalţi români de-acolo?

Pe mulţi îi ştiam din liceu, din ţară, de la olimpiade, iar Romanian Student Association at MIT era şi este o asociaţie foarte activă. În Boston sunt mulţi studenţi români, dar şi postdoctoranzi sau profesori, sau angajaţi la multe companii din zonă.

Când am ajuns eu, grupul era ceva mai mic decât acum şi ca atare am ajuns să ne cunoaştem foarte bine. În fiecare toamnă, RSA at MIT organizează un barbeque de bun venit pentru noii studenţi.

În general, ajută enorm la început, când nu ştii pe nimeni, să ai un spaţiu de referinţă, de unde poţi afla multe informaţii, împărtăşi experienţe similare de adaptare, etc.

Dorului de casă cum i-ai făcut faţă?

Dorul de casă n-are leac. Însă MIT-ul sau Harvard, sau alte şcoli mari, sunt locuri cosmopolite. Întâlneşti oameni din toată lumea şi ai de unde alege cu cine să îţi petreci timpul. E firesc ca la început interacţiunea cu românii să domine, iar apoi depinde de tine cât de mult te amesteci cu ceilalţi, fie ei americani sau din alte ţări.

Nu există nici un fel de prejudecăţi faţă de români sau alte naţii. Mi-am făcut mulţi prieteni americani sau internaţionali (nemţi, maghiari, portughezi sau argentinieni) şi, evident, nu mai cred în nici un fel de stereotipuri, iar după zece ani de Boston am să le simt lipsa.

Cum e mâncarea în Statele Unite? Ai încercat să găseşti şi mâncare care seamănă cu cea românească?

Mâncarea e, într-adevăr, diferită, însă poţi găsi orice doreşti fie local, fie pe internet, dacă ai nevoie în particular de anumite ingrediente. Trebuie doar să cauţi cu atenţie. În Boston sunt multe restaurante cu specific etnic-tradiţional. Aşa am ajuns să descopăr bucătăria astiatică: indiană, chinezească, tailandeză, vietnameză, malaieziană, dar şi preparate spaniole/ portugheze sau mexicane, italieneşti sau chiar din Etiopia ori Afganistan.

N-aş zice, însă, că problemele culinare sunt cele mai presante când ajungi aici, sau cel puţin n-au fost pentru mine. Mai degrabă mi-aduc aminte că ma stresam ce cursuri să iau, în ce cămin să stau, încercam să-mi fac noi amici, să văd ce se poate face în Boston sau în împrejurimi.

De exemplu, mă interesa cât de aproape sunt munţii (la vreo 2-3 ore de mers cu maşină sunt Apalaşii - White Mountains) sau care sunt locurile la ocean care merită văzute, ce filme sau concerte poţi găsi în Boston.

Brânză, mărar, pătrunjel, drojdie, viţă de vie, slănină...?

Serios, poţi găsi absolut orice. Şi, în principiu, nu văd de ce nu ai găsi orice: America e plină de imigranţi. Brânză poţi găsi la câteva magazine ruseşti în Boston, iar mărarul şi patrunjelul nu cresc doar în ţara românească.

Biserici româneşti sunt?

În zona Bostonului, în suburbii, sunt câteva biserici româneşti (numărul lor e în creştere). De obicei, ne strângem mai mulţi studenţi români de la MIT, Harvard şi alte şcoli din zonă, la Înviere.

Comunităţi de români există în zona în care se află universitatea?

Sunt mulţi români în zonă veniţi înainte de '89, însă interacţiile mele cu ei sunt sporadice. De obicei, ne vedem la proiecţiile de filme româneşti de la MIT/Harvard sau la petrecerile româneşti din campus.

Ce evenimente organizează asociaţia studenţilor români de la MIT?

Cred că mulţi studenţi de aici o să-ţi vorbească despre petrecerile româneşti bianuale de la MIT şi Harvard. Sunt o pată de culoare în peisajul local, în sensul că aici o petrecere tipic americană e mai degrabă un prilej de conversaţie decât de dans.

S-ar zice că petrecerile cele româneşti sunt tocmai pe dos, dar şi un bun mijloc de a întâlni noi români veniţi în zonă. De obicei, studenţii români de la MIT şi Harvard pregătesc cu ardoare mâncăruri tradiţonale de Paşte sau de Crăciun (cei care rămân aici pe timp de iarnă). Eu sunt vegetarian, însă îşi fac milă şi de mine adesea.

Asociaţiile studenţilor români de la Harvard şi MIT organizează multe evenimente împreună, fiind mai eficient din punct de vedere financiar: de la barbeque-uri, petreceri, sau plimbări la munte şi ocean.

Deasemenea, în ultimii ani, fie la Harvard, fie la MIT, am fost onoraţi să ne viziteze personalităţi din partea societăţii civile, precum Alina Mungiu, Dinu Giurescu, Sorin Ilieşiu sau Monica Macovei. Uneori e tentant să te gândeşti că dacă am invita pe unii politicieni din România, le-am lua "one-way tickets" şi i-am ţine aici o vreme, poate s-ar mai îndrepta lucrurile acasă.

Filme româneşti, de unde? Cărţi româneşti?

Fie de pe net, de la magazine de închiriat, fie chiar de la regizori pe viu. De-a lungul anilor ne-au vizitat, fie la Harvard, fie la MIT, fie la ambele, Dan Piţa cu "Hotel de lux", Cristi Mungiu cu "Occident", Nae Caranfil cu "E periculoso sporgersi" şi "Filantropica" şi cred că lista rămâne deschisă ca şi invitaţia noastră de a veni.

Cluburile româneşti de la Harvard şi MIT, dar şi alte asociaţii studenţeşti (International Film Clubs) organizează periodic proiecţii de filme româneşti şi evident nu numai, pe gustul celor care se implică în organizarea evenimentelor respective.

Cărţi româneşti găseşti mai rar, uneori traduceri din Eliade sau Cioran. Sau găseşti cărţi de scriitori români de limbă engleză cum ar fi Andrei Codrescu sau Norman Manea. Însă de fiecare dată când ajung în ţară, librăriile sunt o ţintă favorită.

Când anume te-ai obişnuit cu stilul de viaţă al americanilor?

Stilul americanilor... nu cred că există un stil anume. Mai degrabă, sunt multe culturi amestecate, cel puţin aici în mediul destul de ocrotit în care am trăit. Cred că a început să-mi placă după o jumătate de an de stat aici, iar drumul integrării e lung şi cu dus - întors.

Acasă, cât de des te duci?

O dată sau de două ori pe an.

De ce anume ţi-e cel mai dor? Ce îţi lipseşte din România?

Îmi e dor de familie şi prieteni. De fapt, o parte dintre prieteni sunt răspândiţi şi ei prin lume, însă acasă de obicei ajungem să ne vedem în timpul verii sau de Crăciun. Îmi mai lipsesc de-acasă şi o anume poftă de viaţă, plus un oarecare dolce far niente: aici mulţi oameni, fie ca sunt în domeniul academic, fie că lucrează la varii companii, devin prea obsedaţi de muncă şi uită uneori să guste din bucuriile vieţii.

Îmi lipsesc munţii şi colinele împădurite, bisericile pictate, pieţele cu ţărani, dimineţile liniştite de la ţară, cântatul cocoşilor, umorul involuntar al scandalurilor politice din ţară şi uneori posibilitatea de a spune lucrurilor pe nume fără să te îngrijorezi dacă e "politically correct".

Ai putea să rămâi pentru totdeauna în State? Ce-ţi place, ce nu-ţi place? Te gândeşti să rămâi acolo?

Greu de spus, chiar după atâţia ani. Deocamdată, însă, gândesc pe termen mediu. În următorii cinci ani am să stau aici. După ce termin doctoratul, voi lucra la un institut în Long Island, lângă New York. Se cheamă Cold Spring Harbor Laboratory (CSHL). Din păcate, domeniul în care lucrez e unul experimental şi implică costuri mari. Dacă vreau să continuu să fac acelaşi tip de cercetare, opţiunile sunt limitate, însă e bine că sunt. Ce va fi mai apoi, voi vedea, fie în SUA, fie în Europa.

Ce-mi place? Multă onestitate, plus eficienţă în ceea ce vrei să obţii şi deschidere la idei noi, respect pentru alte culturi şi perspective de viaţă. Pe de altă parte, n-aş zice că Boston şi Cambridge sunt locurile cele mai reprezentative ale Americii.

La fel ca şi în România, există o Americă profundă care e diferită: violentă, marcată de tensiuni rasiale, îndoctrinare fie pe teme naţionaliste, fie religioase, ignoranţă şi autosuficienţă. Diferenţele sunt atât de multe încât ai putea scrie o carte, iar asemănările aşijderea.

Îmi mai lipsesc de-acasă o anume poftă de viaţă, plus un oarecare dolce far niente: în Statele Unite mulţi oameni, fie ca sunt în domeniul academic, fie că lucrează la varii companii, devin prea obsedaţi de muncă şi uită uneori să guste din bucuriile vieţii.
Florin Albeanu, Doctorand, Harvard University