Angela Gheorghiu, soprană: „Vreau ca publicul să mănânce pop-corn şi să mă vadă pe ecran!“

Celebra soprană, în vârstă de 46 de ani, iubeşte tehnologia, nu se teme de viitor şi-şi doreşte ca oamenii să-i poată vedea spectacolele proiectate în cinema, de oriunde din lume.

Ştiri pe aceeaşi temă

Angela Gheorghiu stă pe-o canapea somptuoasă dintr-un apartament al Hotelului Marriott. Rochia din dantelă neagră, fără umeri, lasă la vedere decolteul. Lănţişorul auriu cu medalion care coboară până spre talie se unduie, fără să zornăie. Aşa că singurul lucru care se-aude e vocea ei.  Joasă şi fermă. Se află la Bucureşti pentru a-şi promova cel mai recent album, un omagiu adus sopranei Maria Callas, care include pe ediţia de lux şi accesul la un videoclip cu un duet care suprapune imagini reale cu imagini de arhivă (o înregistrare cu Maria Callas din 1963).

Luni va fi prezentă la Opera Naţională din Bucureşti, la proiecţia spectacolului „Tosca", de Giacomo Puccini, unde are rolul principal. E un spectacol montat la Covent Garden, pe care, tot graţie tehnologiei, publicul din România îl poate vedea pe-un ecran, fără să trebuiască s-ajungă la Londra. Angela Gheorghiu povesteşte că nu se teme de viitor.  Pe masa din faţa ei e o ceaşcă de cafea cu lapte şi-un biscuit. Îl muşcă, iar buzele rujate într-un roz strălucitor se arcuiesc. Acordă interviuri de mai bine de cinci ore, fără să-şi fi luat vreo pauză: „Toată concentrarea mea este la ceea ce am de făcut. E la fel acum, e la fel când sunt pe scenă sau când înregistrez. Nu mă gândesc la câţi oameni mă văd, la câte camere mă înregistrează. Altfel, aş înnebuni pe loc".

Sunteţi în plină promovare a unui nou album, un omagiu adus celei mai importante soprane de secol XX. Cum aţi descoperit-o pe Maria Callas?

Prima soprană pe care am descoperit-o a fost, de fapt, Virginia Zeani. S-a întâmplat la Biblioteca Centrală de Stat, unde am ascultat primul disc. Aveam 14 ani. Maria Callas a venit mult mai târziu, eram deja pe scenă. Şi i-am înţeles forţa doar ascultând-o. Deci, imaginându-mi-o. Nu ştiu de ce, dar nu există nicio o operă integral filmată cu Maria Callas.

În studio aţi înregistrat ştiind că veţi fi lângă Maria Callas cu vocea, dar fiind, în acelaşi timp acasă, în România - clipul în duet e filmat la Castel Film. Care e una dintre cele mai puternice senzaţii pe care ­le-aţi trăit la filmări?

Am fost emoţionată... A fost condiţia mea pentru cei de la EMI  ca tot ce a însemnat imagine, video, concept să fie făcut în ţară, cu oameni proaspeţi. Şi eu, la fel ca Maria Callas la vremea ei, sunt artist EMI. Dar am vrut să le demonstrez străinilor ce oameni buni sunt în România! Apoi, am vrut să fiu eu. A fi „eu" pentru mine înseamnă România. Am vrut să simt asta. Ştii cum a fost? În momentul când a-nceput filmarea şi eram acolo, în studio, îmbrăcată c-o rochie de la Cătălin Botezatu, machiată, având o echipă întreagă în jur şi fotografiile imense cu Maria Callas în spate, mi-am spus: „Doamne, ce-am făcut să merit asta?!".

Angela Gheorghiu îi aduce un omagiu  Mariei Callas cu cel mai recent disc al său  Foto: the guardian



Discul e un omagiu pe care un artist în viaţă i-l aduce unui artist care nu mai e printre noi. Are şi o altă semnificaţie, personală: importanţa ca artiştii să nu fie uitaţi?

În privinţa asta sunt sigură de un singur lucru. Cred în el şi-l spun mereu: un interpret, un artist liric rămâne în viaţă datorită camerelor de luat vederi şi-a microfonului.  Asta e singura modalitate de a lăsa o mărturie.

Totuşi, există ceva de care vă temeţi în ceea ce priveşte tehnologia?

Nu. Dimpotrivă. Mă folosesc de ea! Şi mă lupt cu puritanii. Ei nu vor microfoane. Eu zic: „Ba da, aduceţi-le pe toate aici!" (Râde)

E atipic. Multă lume spune că nimic nu poate fi egalat cu o performanţă live.

Mofturi! Şi falsitate. Cei care spun asta, în marea lor majoritate, sunt ori artiştii care nu pot face înregistrări, ori critici muzicali - foşti muzicieni care n-au reuşit să facă nimic în muzică şi-acum sunt frustraţi. Am făcut atâta amar de şcoală şi-mi dedic viaţa oamenilor pentru ca atunci când ei fac un click pe YouTube sau îşi cumpără un disc şi-l ascultă, să li se facă pielea de găină sau să lăcrimeze. Acela e momentul când mă consider o învingătoare.

E ceva ce trebuie să fie diferit pentru ca emoţia să treacă la fel din starea vie pe înregistrare şi să se transmită?

Tocmai că nu! Înregistrările mele sunt un spectacol. Atunci când sunt în faţa microfonului ştiu că trebuie să pun atât de mult de la mine încât să-l conving pe acela care nu mă vede. Sunt sinceră. Iar la repetiţii, niciodată nu glumesc. Din momentul în care scot primul sunet sunt cu totul, toată, acolo.

Trebuie că e epuizant. Ce faceţi după o astfel de zi?

Vai de capul meu... (Râde). N-am putut dormi niciodată după un spectacol. N-am închis un ochi toată noaptea. De la adrenalină. Dacă m-ai vedea... Acum sunt trează încă! Dar şi dacă n-aş fi, ce ştiu e că pot s-o iau de la capăt oricând. Nu fac parte dintre artiştii care se simt sfârşiţi după un spectacol. Eu sunt euforică. De exemplu, niciodată nu mă machiez şi nu fac vocalize în teatru. Există un ritual care mă pregăteşte pentru spectacol. Încep de dimineaţă şi termin spre seară, înainte de a intra în scenă, ca într-un crescendo. 

Pe 28 noiembrie veţi asista la proiecţia spectacolului Tosca, montat la Covent Garden şi proiectat la Opera din Bucureşti. Cum percepeţi această tendinţă a viitorului? Spectatorul nu mai trebuie să vină să vă vadă la Londra, vă poate vedea într-o sală de operă, în oraşul lui, pe un ecran.

Este o nouă modă. Deja se-ntâmplă de trei, patru ani în toate cinematografele. Iar Opera Română e cea mai frumoasă locaţie din lume pentru că există cortina care se trage dinaintea ecranului ­şi-atunci e ca şi cum ai fi acolo, în spectacol. Nu mă deranjează această tendinţă. Vreau ca publicul să intre într-o sală de cinema, să mănânce pop-corn şi s-o vadă pe Angela Gheorghiu! (Râde) Aşa cum, în urmă cu câţiva ani, spectacolele mele erau proiectate în aer liber şi oamenii se aşezau pe iarbă şi ascultau.

"Niciodată nu mă machiez şi nu fac vocalize în teatru. E un ritual care mă pregăteşte pentru spectacol. Încep de dimineaţă şi termin spre seară, înainte de a intra în scenă, ca într-un crescendo.''

"Adjudul, oraşul în care m-am născut, este între Siret şi Trotuş. Când eram copil, îmi plăceau podurile. Luam bicicleta şi mă opream pe-un pod. De-acolo priveam apusul de soare.''

„În copilărie, eram înnebunită după biciclete"

Perfecţionismul dumneavoastră e celebru. Ce sacrificii trebuie să faceţi pentru asta?

Niciunul. Ştii ce natural îmi vine? Pur şi simplu mă intereasează. (Râde) Şi nu numai ce are legătură cu mine: vreau să ştiu tot ce se petrece în lume, sunt o mare cumpărătoare de muzică, de filme... Sunt un pursânge! (Râde) De fiecare dată când primesc o propunere pun câteva întrebări care-mi vin natural: Pentru cine? De ce? În ce cadru? Adică: Vreau să ştiu! (Râde). E grav?

Mă gândeam că perfecţionismul poate fi un mod de a te păzi de eşec.

Nu văd lucrurile aşa. Pentru şcoala vieţii e important să-ţi educi curiozitatea şi să vrei să te informezi.

Sunteţi o femeie din Adjud, până la urmă care e, iată, vârful lumii.

Da, dar am plecat de la Adjud la 14 ani şi-am venit la internat la Liceul de Artă George Enescu. Eram aşa de mândră! Foc! Aveam în piept o matricolă - semăna cu o liră - cu care puteam să intru oriunde. Aveam şi uniformă personalizată, făcută de mama, ca să fie puţin mai şic. De mică eram cochetă! (Râde) Sigur, rămânea tot o uniformă, dar era croită să vină mai bine pe trup, puţin cambrată. Şi matricola... Când mă-ntreba cineva la intrare la teatru sau la film, unde, pe vremea comunismului abia se intra cu invitaţie: „Dumneata de unde eşti?" şi răspundeam: „De la Liceul de Artă George Enescu", imediat urma: „A, dar vă rog, poftiţi!" (Râde) Intram unde nu intra nici musca!

Astăzi vă mai duceţi la Adjud?

Am fost când s-a inaugurat şcoala cu numele meu. La colţul străzii, lângă casa mamei, şcoala în care am învăţat până în clasa a VIII-a se cheamă „Angela Gheorghiu".

Şi staţi la poveşti cu vecinii?

Prima reacţie când ne vedem sunt lacrimile. Aşa că mai întâi ne liniştim, aşteptăm să treacă emoţia. Apoi, devin ca o moară: nici nu ştiu ce să povestesc mai întâi.

V-aţi plimbat prin toată lumea. Aveţi un loc drag care să nu fie din New York, ci din Adjud?

În copilărie, eram înnebunită după biciclete. Adjudul este între Siret şi Trotuş. Îmi plăceau podurile. Luam bicicleta şi mă opream pe-un pod. De-acolo priveam apusul de soare.

Când v-aţi împăcat cu soţul dumneavoastră, tenorul Roberto Alagna, aţi luat decizia că nu veţi mai cânta împreună.

N-am spus nici că da, nici că nu. (Râde)

E greu când pui laolaltă casa  şi munca, mai ales într-o meserie ca a dumneavoastră?

Am cântat cu Roberto peste zece ani. Enorm! Nu e uşor nici să rămâi în vârf, nici să faci asta atâţia ani.

Deci, la un moment dat, a fost prea mult.

Aşa am considerat eu. În fiecare cuplu există suişuri şi coborâşuri, nu sunt originală cu nimic la capitolul ăsta. Acum însă totul e bine şi frumos. Se poate şi asta! (Râde)

Vă gândiţi vreodată la momentul când n-o să mai cântaţi?

E ca şi cum m-aş gândi c-o să mor. Nu vom muri cu toţii? Lucrurile vin când vin. Însă, chiar dacă nu pare, mă sperie multe dintre lucrurile ireparabile. Cu siguranţă că la un moment dat n-o să mai fiu pe lume. Dar n-am de gând să plâng în fiecare zi pentru asta!

CV            

- Angela Gheorghiu
- Data şi locul naşterii: 7 septembrie 1965, Adjud
- Starea civilă: căsătorită cu tenorul Roberto Alagna
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Conservatorul din București în anul 1990.
- Debutează în 1992 la Royal Opera House din Londra cu rolul Zerlina, în „Don Giovanni".
- În 1993 debutează la Metropolitan Opera în „Boema".
- La Royal Opera House (Covent Garden) a triumfat în „La Traviata", în 1994, spectacol pentru care BBC şi-a anulat toate programele şi l-a transmis în direct.
- Vocea ei este considerată de critica internaţională drept o combinaţie între Maria Callas și Renata Tebaldi.
- Anul trecut i-a fost acordat Ordinul „Steaua României" în grad de Comandor.
- Locuieşte în: Bucureşti.

citeste totul despre: