Amantul de la serviciu, între minune şi pacoste

Niciun team-building nu e mai persuasiv decât complicitatea erotică FOTO Shutterstock

După ce, în firma unde lucrezi, utilul s-a culcat cu plăcutul, avem o oportunitate profesională, precum şi începutul unei frumoase şi trainice aventuri erotico-dezastruoase.

Mi-a fost dintotdeauna lene să-mi caut fericirea. Cu atât mai mult mi-a fost lene să scurm după sufletul-pereche. Prin urmare, n-aveam de ales, mă îndrăgosteam conştiincioasă de colegii de serviciu – chiar şi de şefi, în cazurile acute – fiindcă îmi erau la îndemână. Totul mergea minunat, cu singura, micuţa problemă că soţiile lor stăteau în calea fericirii noastre.

Am încercat să le explic distinselor doamne care se măritaseră cu iubiţii mei înaintea mea cum că eu nu sunt vinovată întru totul de această situaţie plină de câlţi. În majoritatea cazurilor, subiecţii pasiunii mele minţiseră prin omisiune, în sensul că aflasem de statusul lor civil abia când le propusesem să mă mai duc şi eu la ei, nu numai ei la mine. În astfel de situaţii lămuritoare, mă simţeam foarte frustrată că n-aveam şi eu forţă în braţe, antrebraţe şi carpiene, ca să fi trântit uşa de la biroul lor ceva mai convingător decât am făcut-o. Vinovăţia că nu ştiam să adulmec mincinoşii mi-a mai trecut abia când am început să aflu zeci de alte poveşti de-ale prietenilor mei şi de-ale prietenilor lor. Sunt întâmplări adevărate din aceeaşi categorie de cârpeli sentimentale: coşi mult, rezistă puţin.

Adina mi-a fost colegă patru ani, pe vremea când presa scrisă avea hoarde întregi de angajaţi mai atenţi la angajate decât la remanieri şi spânzuraţi. Divorţată, găsindu-se la vârsta aceea ingrată când unii îi spun domnişoară şi alţii doamnă, Adina a vrut să ştie totuşi care apelativ ar caracteriza-o mai bine, iar asta se putea afla într-un singur fel: acceptând în sfârşit propunerea lui Toni (şefuleţul uneia dintre cele o mie de secţii) de a extinde investigaţia jurnalistică la birtul conspirativ din Herăstrău, aflat la o distanţă strategică şi convenabilă de Casa Presei cam prea Libere.

Mi-o amintesc şi acum pe Adina rujându-se înaintea escapadelor din bar, avea un bot ca o ridiche. Înainte să iasă din birou, simţea nevoia să precizeze că are treabă la Arhivele Statului, deşi n-o întreba nimeni unde pleacă. Se întorcea după ce se documenta riguros, citea nişte beri din scoarţă-n scoarţă şi efectul lor era din ce în ce mai afrodiziac. Într-o zi, munca de cercetare s-a prelungit cu vreo patru ore, probabil arhivăreasa a avut nevoie de mult timp ca să-i găsească hârţoagele atât de necesare unui reportaj incendiar. Adina s-a întors cu cinci minute înainte să plecăm acasă. Toni s-a ivit la un minut după ea, vorbind ne-ntrebat: ”Mamă, ce pizza bună fac ăştia în Piaţa Rosetti!”. ”Da?”, şi-a gogonat Adina ochii smăcuiţi, cu un cabotinism care ne făcea pe toţi să ne fie jenă de jena ei. ”Daaa...”, a continuat el circul, bătând darabana cu mâna pe burtă. Era s-o întreb pe Adina dacă nu cumva au servit-o şi pe ea cu pizza ăia de la Arhivă, că îi dispăruse tot rujul de pe buze şi aş putea să jur că o parte din el fusese cărat, de către forţe misterioase, pe lobul urechii lui Toni.

După vreo lună, pipota Adinei n-a mai răbdat tirania secretului şi ne-a prevenit că, în curând, ne va dezvălui un adevăr superb din viaţa ei. Dar nevasta lui Toni i-a luat-o înainte, ni l-a dezvăluit ea. Doamna a ciocănit a doua zi la uşa biroului, a intrat băţoasă şi a pus periscopul pe noi. Ne scana riguros, încercând pesemne să deducă, într-un minut, care dintre noi era genul lui bărbatu-său. ”Aş dori să am o discuţie cu Adina Cutare”, a comandat ea pe tonul pe care ar cere un şniţel la cârciumă. Adina Cutare plecase deja la arhiva ei cu baldachin. Auzind acestea, doamna cu tocă de nutrie a dorit să ştie unde e soţul dumneaei, Toni Cutăreanu. ”Nu ştiam că Toni e însurat!”, mi s-a descărcat mie laringele accidental, slobozind glontele otrăvit către urechea de sub tocă. ”Păi dacă tot aţi aflat, să-i transmiteţi asta şi lui doamna Adina, poate renunţă să se mai culce cu soţul meu. Şi dacă apare Toni, să-i spuneţi că îl aşteaptă copilaşii acasă, să lase porcăriile!”. Şi buf!... uşa. Mă şi vedeam spunându-i unui şef că şefa lui de-acasă ştie de subalterna lui de la serviciu.

Epilogul e sfâşietor. Toni şi-a dat demisia – nu aia de onoare, ci a plecat pentru că, aşa cum li se întâmplă celor bătuţi de soartă şi de neveste, a obţinut o bursă pentru un masterat în America. Doamna Cutăreanu a fost încântată – deci, ca prin minune, acum pe el nu-l mai aşteptau copilaşii acasă. Adina a căzut într-o cumplită depresie din care a ieşit abia un sfert de oră mai târziu, când s-a dus să spele cana din care credeam că urma să bea ceiuţ de mătrăgună. Pe hol s-a întâlnit cu un coleg fără verighetă şi l-a invitat spontan la Arhivele Statului, în filiala unde costă doar 11 lei suta (de pagini, normal).

Mai am vreo şansă, domnule doctor?

Dragoş terminase Medicina. O terminase de tot, în sensul că nu practicase nicio zi, adio. După ce şi-a luat diploma, şi-a dat seama deodată că el, de fapt, nu suportă să vadă durere şi toate bandajele şi horcăielile ce rezultă din aceasta. Mami şi tati ai lui au fost devastaţi, şi-au văzut visele spulberate şi îşi doreau din tot sufletul să-l poată spulbera şi pe fiul lor, fără să-i bage careva la puşcărie. Când credeau că nimic mai rău de-atât nu se putea întâmpla, odrasla i-a anunţat că are deja un plan B: se face ziarist. Că doar se ştie, ăştia sunt absolvenţi de orice, numai de Jurnalism nu. Cum exista deja un precedent – aveam în redacţie patru medici – Drăgoşel a fost angajat la secţia, nu-i aşa, Sănătate. În foarte scurt timp, departamentul lui a început o colaborare intensă cu secţia Viaţă Mondenă, unde lucra Cati, colega noastră de 28 de ani, care se păstra pentru bărbatul visurilor. Nu se păstra virgină, se păstra necăsătorită, fiindcă se jurase că nu se mărită decât cu un doctor – dar nu dentist, nu proctolog şi nu legist. Ce-i drept, spunea că, după 40 de ani, va lua în considerare şi aceste specializări de nişă.

Nu ştim nici acum ce-a fost în capul ei, ce discuta ea cu Dragoş când trăgeau limonadă prin pai, în timpul orelor de program. Cert este că ea a aflat abia peste două săptămâni că el nu practica medicina, fiindcă îl demoraliza suferinţa semenilor. Păi nu de-asta te-ai făcut doctor, ca să le-o alini? – a scos ea un cucurigu indignat. El i-a explicat că în facultate totul pare ca-n Anatomia lui Grey, însă p-afară dai de sânge adevărat şi ace care intră-n cărniţă, nu în burţi trucate, de cauciuc. Şi că el leşină şi acum, deşi după şase ani de căzături pe gresia din sala de disecţii, ai fi zis că s-a mai obişnuit. Ultima dată leşinase când şi-a susţinut lucrarea de licenţă, care era despre efectele secundare ale vitaminelor asupra prostatei.

Cati l-a părăsit, iar Dragoş a făcut atac de panică şi a chemat ambulanţa. Culmea potrivelii de comedie proastă, paramedicul din dubă fusese coleg de facultate cu el. ”Ce-ai, mă, pitici pă creier?”, l-a consultat el cu seriozitate. ”Mă sss... mă sssufoc!”, hârâia părăsitul nostru. Ăla i-a căscat gura, i-a băgat o lanternă până-n omuşor, după care i-a prezentat concluziile lui de profesionist experimentat în traume fizice şi urgenţe: ”N-ai nimica, dă-te dracului, te-ai prostit de tot în presa asta!”. Adevărata suferinţă a lui Drăgoşică a început abia când a realizat că dădea nas în nas cu duduia Cati în fiecare zi. Şi asta n-ar fi fost nimic, dar în acest tablou era veşnic şi nasul noului ei iubit, un doctor care lucra la secţia Economic a ziarului, dar avea seara o juma’ de normă la o clinică privată de homeopatie şi acupunctură. Cati ar fi preferat un neurochirurg, dar din motive încă neelucidate, aceştia nu se angajau niciodată şi în presă, în paralel.

Cu cântec şi circ înainteee... marş!

Unii adoră relaţiile sexu... ăsta, sentimentale cu colegii de serviciu. Niciun team-building nu e mai persuasiv decât complicitatea erotică. De când o ştiu eu pe Anca, a avut legături amoroase numai cu colegii de birou. Cea mai neagră perioadă a vieţii ei a fost când era economistă la Filatura de Lână Pieptănată din Buzău. Acolo, lucrau 350 de femei şi cam patru bărbaţi (doi şoferi care nu prea stăteau în fabrică, deoarece cărau acrili şi bumbaci toată ziua de colo-colo, un instalator căruia nimeni nu-i văzuse vreodată faţa, fiindcă era veşnic băgat sub o chiuvetă sau aplecat pe câte-un wc, şi un director care era om serios, nu-şi înşela niciodată amanta de la Contabilitate - poate şi pentru că era singura femeie din firmă care avea sub 80 de kilograme).

Bun, deci Anca nu a rezistat în aceste condiţii inumane decât trei luni, apoi s-a mutat în Bucureşti, în compania visurilor ei – mai exact, într-o companie a unui batalion. Ea, angajat civil la birou, privea pe fereastră cum mărşăluiau graţios sutele de posibili viitori soţi. După ce-a mai învăţat să recunoască gradele pe umerii lor falnici, Anca a efectuat un casting din ochi, apoi a redus lista la ofiţerii frumoşi, înalţi, supli şi duri (dar delicaţi, cum ne plac nouă bărbaţii – cu antagonisme stupide). Dacă reducea lista şi la bărbaţi neînsuraţi, poate o ducea mai bine. Ideea i-a venit prea târziu, abia când doamnele ofiţerese – care, se ştie, de obicei nu lucrează (să mă ierte excepţiile) şi le trebuie un hobby, bunăoară răfuiala cu amantele – au venit la unitate şi au făcut reclamaţii fumigene. ”Mi-a luat bărbatul!”, a fulgerat o nevastă arătând spre Anca şi asmuţind toată haita de colonei asupra stricatei. Nu ştiu cum împiedicata mea amică a fost în stare să-l ia în cârcă pe ditamai maiorul şi să fugă cu el, dar asta se înţelegea din reclamaţia înşelatei doamne.

Sătulă de extreme, Anca s-a transferat iar. A ajuns într-o bancă, între un birou plin de femei şi un coridor plin de bărbaţi. Nicicând viaţa ei n-a fost mai echilibrată. Pasiunile erau la fel de orbitoare ca vitriolul pe care era să şi-l ia în ochi de câteva ori – rivalele simţeau nevoia să-i facă astfel de dedicaţii speciale. Însuraţii erau în aceeaşi cantitate cu neînsuraţii, deci aveau şanse egale, asta dacă nu furau startul, cum a făcut Gino, de la Credite. Îl chema Scarlat, însă îşi ura prenumele şi implicit părinţii, aşa că se autoporeclea. Se potriveau de minune, şi ea îşi ura părinţii, pentru că o botezaseră cacofonic: Anca-Catinca. Ancăi îi plăcea totul la Gino, mai ales faptul că, la scurt timp după ce a realizat că viaţa lui (sexuală) n-are rost fără ea, a cerut-o de nevastă. Abia la cununia civilă a realizat Anca în ce se băgase. După ce a consimţit să ia în căsătorie pe cetăţeanul Scarlat Catană, şi-a dat seama că pe ea o va chema, romantic şi cacacatastrofal, Anca Catinca Catană.