E compatibil liberalismul cu tortura?

Cum e posibil ca nişte cetăţeni ai unor democraţii liberale să îşi tortureze semenii? Cum poate o societate „liberă” să accepte cruzimea şi sadismul împotriva altor oameni, cum pot fi utilizate tehnici barbare într-o autoproclamată lume „civilizată”? De ce este compatibilă libertatea cu brutalitatea? Răspunsul vine din însăşi esenţa capitalismului.

Acţiunile scoase la iveală de către Raportul Senatului SUA despre torturile CIA sunt halucinante. Raportul, care conţine peste 6.000 de pagini, arată cum sute de oameni au fost supuşi unor umilinţe fără limite. Deţinuţii erau ameninţaţi că mamele lor vor fi agresate sexual, erau puşi să urineze şi să defecheze unii peste alţii, adeseori era utilizată „rehidratarea rectală” şi de cele mai multe ori erau scufundaţi în apă până la sufocare (waterboarding) ori erautrehj ţinuţi treji torturapână la 180 de ore în continuu. Toate par scose din manualele penitenciarelor staliniste, iar Piteştiul dintr-o dată pare să fi fost un sat de vacanţă din care s-au inspirat specialiştii CIA.

Trebuie spus de la bun început că nu există nicio justificare a torturii, convenţiile internaţionale spun foarte clar, schingiuirea e o crimă universală, indiferent de scuzele găsite de către cei care o pun în practică. Şocant şi relevant este răspunsul liderului „lumii libere” de atunci: Am întrebat dacă e legal, şi mi s-a spus că e legal. Atunci daţi-i drumul, le zicea George Bush Jr. celor care au pus la cale aceste abuzuri criminale. Oficialii din jurul său au recunoscut că preşedintele ştia despre tehnicile utilizate, dar că a ales să autorizeze practica torturii. Simplu spus, dacă noi spunem că e legal, atunci o acţiune inumană devine justificabilă. Acest legalism letal ajunge să fie justificat prin preceptul „scopul scuză mijloacele”.

Totuşi, ce se întâmplă cu mult lăudatele „drepturi ale omului”, în virtutea cărora Occidentul a intervenit împotriva sârbilor lui Karadžić sau împotriva lui Saddam? Mâna dreptă a lui Bush Jr., Dick Cheney, care a fost intervievat de televiziunea Fox, ne oferă argumentul sinistru din spatele acestei logici criminale. El spunea: nu am nicio simpatie faţă de cei torturaţi (ei sunt nişte „bastarzi”). Pur şi simplu teroriştii au fost decretaţi ca fiind în afara regulilor Convenţiei de la Geneva şi au fost trataţi ca şi când nu ar fi fost oameni. Această dezumanizare a adversarilor, pe care am văzut-o de-a lungului istoriei recente, acuzată adeseori chiar de către liderii occidentali, se dovedeşte acum că a fost aplicată în acelaşi mod. Liderii occidentali au recurs la mecanismele sadice ale duşmanilor lor. Sinistru este modul cum se comportă aceşti lideri acum. Cheney nu are niciun fel de remuşcări. „Aş face-o încă o dată, într-o clipită”, iar această lipsă de conştiinţă a culpei morale este profund nocivă.

Dacă la toate aceste fapte adăugăm minciuna şi lipsa de transparenţă a instituţiilor care conduc cele mai puternice ţări ale lumii, vedem amploarea catastrofei în plan simbolic. De fapt ce se întâmplă cu democraţiile liberale? Aşa cum arătam în cartea 911. Ziua când a murit democraţia (Dacia, 2003), mecanismul intern al democraţiilor occidentale contemporane, prin intermediul căruia au supravieţuit în lupta împotriva comunismului, este mimetismul, capacitatea de deghizare, perfidia cu care este mereu travestit şi ascuns în spatele unor multiple măşti falase. Confruntate cu inamici puternici, societatea burgheză de factură liberală, îşi morfează caracteristicile, astfel încât, prin împrumutarea trăsăturilor duşmanilor, reuşeşte să le supravieţuiască acestora. Aşa s-a întâmpla în cazul confruntării cu sistemul comunist. Pus faţă în faţă cu o societate care promitea drepturi cetăţeneşti, prosperitate prin dreptate socială şi protecţie a celor defavorizaţi, capitalismul a integrat aceste elemente în corpul său ideatic şi a supravieţuit. Remarcabil este faptul că, de îndată ce comunismul a dispărut, capitalismul a revenit la mai vechile sale metehne, a abandonat repede masca asigurărilor sociale şi a drepturilor colective. Capitalismul este o carcasă goală, care poate înghiţi orice, atâta timp cât nu-i afectează structura externă, corpul calos ce îl acoperă, respectiv obţinerea de profit. Dorind să se prezinte pe sine drept mai „uman” decât comunismul, capitalismul a îmbrăcat haina sclipitoare a „drepturilor omului”, unde opoziţia maniheistă funcţiona perfect. Comunismul (voi) e malefic, tiranic şi brutal, capitalismul (noi) promovează binele, libertăţile şi justiţia.

Din păcate, atunci când este confruntat cu inamici siniştri, capitalismul împrumută şi trăsăturile sinistre ale adversarilor săi, se transformă în cel mai cumplit duşman – e o imagine în oglindă a ceea ce îl face să îi fie frică. Democraţia liberală îşi demonstrează încă inumanitatea şi monstruozitatea. Mitul pozitiv despre sine - noi suntem mai buni decât ei – se dovedeşte o proiecţie simbolică ce ascunde realitatea că suntem la fel ca şi ei. De fapt liberalismul contemporan îşi trăieşte în continuare liniştit schizofrenia. Pe de o parte ni se prezintă ca o societate a libertăţilor şi drepturilor, pe de altă parte se comportă ca un monstru fără limite. Mai mult, dacă ne uităm în conţinuturile media recente, observăm cum tortura şi crimele sunt sărbătorite public. Noi, spectatorii unor filme precum cele despre celebrul agent 007, suntem expuşi continuu unor comportamente inumane ca şi când acestea ar fi acceptabile. Cel mai recent film al lui Antoine Fuqua, cu Denzel Washington în rolul principal, este un foarte bun exemplu în acest sens. Equalizer (şi multe alte filme de acest gen) ne oferă varianta „demo” a torturii, ne expun unei proiecţii fantasmagorice, în care o crimă devine acceptabilă pentru că este făcută „de băieţii buni”. Numai că, atunci când o fiinţă umană (indiferent de crimele sale) este brutalizată şi torturată, lucrul acesta este un turnesol despre societăţile care fac posibile astfel de monstruozităţi.

Iar dacă e adevărat că şi în România s-au întâmplat astfel de acţiuni morbide, atunci cei care erau în funcţii de conducere, de la nivelul prezidenţiei, până la conducerea SRI şi a ministerelor care erau informate despre aceste fapte, trebuie responsabilizate. O comisie prezidenţială de anchetă ar trebui să fie o prioritate a noului preşedinte în curând instalat la Cotroceni.