Când şcolarii învaţă despre moarte

"Tata, dacă mă împuşcă un om rău la şcoală, să ştii că eu am avut o viaţă fericită". Cuvintele copilului meu, rostite cu câteva luni în urmă, pe când locuiam în SUA, îmi răsună în minte de când am aflat de masacrul comis de un descreierat la o şcoală din Connecticut.

Întâmplător, avem prieteni buni în Connecticut. Fetiţa lor e născută în aceeaşi zi cu băieţelul nostru, iar vineri stabiliserăm să luăm legătura prin Skype, să mai povestim una-alta. Am primit, în schimb, un e-mail în care Tim îmi spunea cât de zguduit se simte din cauza tragediei despre care tocmai auzise la ştiri. Stă într-o cu totul altă zonă a statului, dar nu e nevoie să locuieşti în apropiere ca să simţi durerea familiilor, prietenilor, vecinilor, colegilor.

Am locuit în SUA vreme de patru ani, până de curând, iar sistemul şcolar de acolo ne-a oferit, cel puţin în privinţa ciclului primar, numai experienţe pozitive. Copilul nostru a avut parte, în trei oraşe diferite din trei zone diferite ale Americii, de şcoli preocupate să ofere copiilor o educaţie care îmbină plăcutul cu utilul, să stimuleze creativitatea, să dezvolte spiritul, mintea şi trupul.

Cu toate acestea, ceva l-a făcut pe băieţelul nostru să ne spună, în câteva rânduri, pe când abia împlinise şase ani, că ştie că oricând e posibil să fie împuşcat. În perioada petrecută de familia noastră în SUA, din 2008 până la sfârşitul verii acestui an, în America au avut loc 12 evenimente de tip "mass shooting". În medie, trei astfel de episoade pe an.

De ajuns să-l facă pe un copil de câţiva anişori să se gândească la faptul că i se poate întâmpla ce e mai rău. De ajuns să reaprindă vechea dezbatere a regimului armelor şi muniţiilor într-o ţară clădită, cel puţin pe alocuri, cu pistolul într-o mână şi cu declaraţia de independenţă în cealaltă.

Ar fi greşit, însă, să ne închipuim o Americă îngheţată de spaimă ori cuprinsă de panică. America e cuprinsă de o imensă tristeţe şi cu siguranţă mulţi americani se gândesc acum că ceva trebuie să se schimbe.

În ciuda violenţei din filmele şi programele TV importate de peste Ocean, o mare parte a societăţii americane trăieşte în comunităţi liniştite, în care focurile de armă se aud la fel de rar ca pe Valea Prahovei. În care grădiniţele şi şcolile nu au detectoare de metale şi gratii la intrare. Iar străzile din jurul lor sunt păzite nu de dealeri de droguri şi mafioţi, ci de agenţi prietenoşi de circulaţie care au grijă ca părinţii şi copiii să traverseze strada în siguranţă la orele la care începe şi se termină şcoala.

Nu-mi dau seama dacă unele dintre aceste lucruri urmează să se schimbe. Deşi se întâmplă, totuşi, foarte rar, astfel de crime comise de lunatici lasă urme adânci în conştiinţa publică. Societatea americană învaţă şi va încerca să găsească modalităţi de protecţie şi prevenţie.

Mi s-a întâmplat odată, pe când mă îndreptam cu copilul spre casă, după ce-l culesesem de la şcoală, să mă abordeze un necunoscut. "Atenţie, pe această stradă, la numărul cutare, locuieşte un pedofil", mi-a spus el. Acasă, soţia mea i-a găsit numele şi adresa pe un site ce conţine datele tuturor persoanelor condamnate pentru pedofilie, care au obligaţia să se înregistreze la poliţie atunci când îşi schimbă domiciliul. E un sistem menit să-i descurajeze de la asemenea fapte şi să ofere populaţiei din zonă informaţii care să o ajute să se protejeze.

Desigur, e mult mai greu să te protejezi de un nenorocit cu o puşcă în mână, care şi-a propus din start să moară alături de victimele sale. Cred că americanii vor încerca să găsească soluţii care să nu le afecteze drepturile pe care le consideră naturale (dreptul la armă este prevăzut în Constituţia SUA) şi nici să nu le transforme şcolile în obiective de maximă siguranţă. Autorităţile vor pune la punct proceduri mai stricte de acces în şcoli şi, probabil, vor dezvolta programe menite să detecteze din timp indivizii cu apucături deviante.

Cât despre mine şi familia mea, pe moment e o uşurare să realizăm că singurele probleme legate de violenţă care ne preocupă în privinţa şcolii din Bucureşti a fiului meu sunt acelea că băieţii se îmbrâncesc pe culoare şi că profesoara de sport ţipă nejustificat la copii.