În primul rând, pare greu de presupus că o asemenea acţiune ar fi fost luat fără consultarea celor care conduc Federaţia Rusă. Desprinderea de Republica Moldova reprezintă o pierdere semnificativă de influenţă a Rusiei în al doilea stat românesc, iar acest demers produce consecinţe ce sunt uşor de previzionat.

Decizia nu reprezintă decât un gest firesc prin care Federaţia Rusă se conformează realităţilor existente şi care fac ca şi iminentă Unirea României cu Republica Moldova cel târziu în anul de graţie 2018.

În discuţiile cu reprezentanţii românilor de dincolo de Nistru soluţia corectă ce a fost identificată pentru salvarea românilor dintre Prut şi Nistru este tocmai desprinderea regiunii transnistrene de Republica Moldova, ca prim pas important pentru Unirea Republicii Moldova cu România. Extinderea graniţelor României până la Nistru reprezintă cheia îmbunătăţirii condiţiilor de trai şi conservare a identităţii româneşti a românilor de la Tiraspol. Republica Moldova nu are puterea de a-i ajuta pe românii de acolo, România însă are.

Decizia reprezintă o recunoaştere din partea Federaţiei Ruse a dreptului României asupra Republicii Moldova (Basarabiei). În lipsa existenţei la Bucureşti a unei clase politice capabile să nască un dialog pe această temă, pare că cei doi actori ce domină politica mondială împing spre soluţionarea situaţiei prin deschiderea dezbaterii publice la nivel internaţional.

În acelaşi context am putea pune şi reacţia ambasadorului SUA din Republica Moldova, ce pare mai degrabă a testa reacţia societăţii civile şi a clasei politice pe acest subiect de maxim interes pentru românii de pe cele două maluri de Prut.

România, prin vocea reprezentanţilor politici, trebuie să ia act de noile realităţi politice internaţionale şi să acţioneze în consecinţă. Dacă preşedintele se dovedeşte incapabil să facă acest lucru, cel puţin la nivel diplomatic trebuie stabilit prin ministerul de externe o direcţie de acţiune în vederea informării partenerilor asupra necesităţii soluţionării problematicii instabilităţii din Estul Europei prin Unirea Republicii Moldova cu România. Acest lucru va da şi un nou suflu politicii de coeziune europeană, în care există prea multe forţe centrifuge. România şi Republica Moldova pot deveni un model al unităţii folosit politic de celelalte state confruntate cu tendinţe de secesiune.

De asemenea, trebuie să renunţăm la politica deficitară de evitare a contactelor cu cei care conduc şi reprezintă Federaţia Rusă. Aceasta din urmă reprezintă principalul actor al regiunii şi nu putem să menţinem starea de necomunicare politică existentă în acest moment, cu atât mai mult că într-o societate normală comunicarea reprezintă cheia soluţionării problemelor.

Unirea regiunii transnistrene cu Federaţia Rusă reprezintă un act de recunoaştere a dreptului României asupra Republicii Moldova, în timp ce ruşii revendică ceea ce oricum de drept şi de facto le aparţine.

Spre că nu ajungem la situaţia penibilă ca dialogul oficial să fie deschis neoficial... de societatea civilă, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul partenerilor euro-atlantici.

Între timp, la Chişinău se fac paşi rapizi pentru reducerea decalajului informaţional. În acest sens, pentru prima oară de la declararea independenţei, va începe în aceste zile emisia primei televiziuni cu adevărat naţionale, în spatele căreia nu se vor ascunde interese politice: UnireaTv. Acest lucru a fost posibil prin donaţii particulare ale românilor din cele două state româneşti şi cu sprijinul nemijlocit al diasporei (inclusiv de dincolo de ocean).

În paralele cu acest lucru mai multe televiziuni româneşti vor începe să emită în al doilea stat românesc, o consecinţă a efortului depus de societatea civilă de unificare a mediului informaţional.