Teroriştii din Bruxelles lovesc în simbolurile noastre – inclusiv în Batman, Superman sau Tintin. Geopolitică aplicată, ep. 07

Desigur, în ochii celor constrânşi de corectitudinea politică este riscant să vorbeşti astăzi despre superioritatea Occidentului. Numai că unele lucruri merită spuse ‒ şi reamintite, dacă e nevoie. Occidentul nu e nici pe departe perfect – dar, cel puţin în unele capitole ale societăţilor sale, este mai bun decât realitatea pe care o oferă alte spaţii. Şi poate din acest motiv este şi lovit de terorişti.

În opinia mea, atentatele de la Bruxelles, de astăzi dimineaţă (ieri, 22 martie - n.r.) nu au fost o consecinţă a arestării lui Salah Abdeslam, de săptămâna trecută; cu mult mai logic este să presupunem că, mai curând, arestarea acestui tânăr franco-marocan s-a produs pe fondul unor informaţii pe care poliţia belgiană le avea referitoare la un eveniment în pregătire. Personal, sunt convins că poliţia din mai multe ţări europene are în orice moment informaţii pe care nu le face publice. Este şi normal să fie aşa, din cel puţin trei motive: i) în ţările democratice, presa nu poate fi controlată – dar fluxul informaţiilor poate fi controlat, mai ales când instituţiile de forţă ale statelor respective (poliţia, serviciile antitero etc.) sunt sursa acestor eventuale informaţii; ii) democraţia nu ne fereşte de panică, ba chiar o poate încuraja – iar panica, adică paralizarea oraşelor şi societăţilor noastre prin teamă este chiar scopul teroriştilor; a difuza, atunci când nu sunt vital necesare, informaţii generatoare de panică înseamnă, fie şi involuntar, a face jocul teroriştilor; iii) nu în ultimul rând, este de presupus că toate poliţiile europene au reţele de informatori în interiorul mediilor potenţial generatoare de terorism. Se poate discuta cât de eficiente sunt ele, dacă nu cumva trebuiau dezvoltate mai devreme ş.a.m.d. Dar, pe de altă parte, e limpede că sunt necesare şi trebuie extinse şi protejate. Nu este exclus ca aceste informaţii să fi jucat un rol important în recentele arestări, chiar dacă ele nu au putut anunţa cu precizie unde şi cum vor avea loc atentatele de astăzi.

1. Context geopolitic

Oraşul Bruxelles este inima politică a Europei. Poate plăcea sau nu acest oraş, unora sau altora (da, e mai puţin strălucitor decât Parisul, nu e la fel de cald precum Roma, nu e la fel de dinamic precum Londra şi nici la fel de curat precum Berlinul etc.), dar el este centrul Europei Unite (şi, în opinia mea, el este mult mai interesant decât pare la prima vedere, în ochii celor care mănâncă şi se fotografiază în Grand Place şi apoi au impresia că nu mai au nimic de văzut). Bruxelles nu este numai oraşul benzii desenate (personajul Tintin, creat de Hergé, vezi mai jos), al cartofilor prăjiţi, al berii şi al ciocolatei ‒ el este, înainte de toate, un oraş deschis, tolerant, multinaţional şi pluricultural a cărui siguranţă înseamnă, de fapt, siguranţa noastră, a lumii occidentale care a decis să şteargă graniţele dintre membrii familiei europene. Din acest motiv, ceea ce se întâmplă la Bruxelles este important şi pentru români, germani, portughezi sau bulgari ‒ şi lista continuă. Cine loveşte Bruxelles-ul, ne atinge pe toţi.

Faptul că tocmai în inima politică a Europei s-a dezvoltat, de ani de zile, o certă reţea teroristă purtătoare a salafismului islamic este, în acest moment, un fapt istoric. Cum s-a ajuns aici, dacă este întâmplare sau premeditare, ce greşeli am făcut noi şi ce greşeli au făcut alţii – iată subiecte de dezbatere legitime. Poate, într-una dintre săptămânile următoare, o să revin mai pe larg asupra acestui paradox (?): cum poate un oraş, acelaşi oraş, să fie şi inima Europei, dar şi nodul de reţea – prin cartierul Molenbeek, din Vestul oraşului ‒ al reţelei teroriste care ţine în şah toată lumea occidentală europeană (şi nu numai).

Deocamdată, cred că există câteva observaţii posibile:

            i) marţi, 22 martie, va rămâne ziua în care am văzut clar cum un astfel de oraş atât de important pentru Europa a putut fi practic paralizat (pentru că aceasta este realitatea) printr-o serie de atentate la aeroport şi în reţeaua de metrou. Putem găsi diverse cuvinte pentru descrierea situaţiei, puteam alege formule care să nu sporească panica etc. – dar, în momentul în care oficialii spun locuitorilor unui oraş „rămâneţi acolo unde sunteţi acum şi încercaţi să nu aglomeraţi liniile telefonice” (pentru că acestea au fost mesajele în această dimineaţă), înseamnă că o ruptură reală s-a produs în chiar centrul nervos al Europei; Bruxelles este, acum, rupt de restul Belgiei (şi de restul lumii), gările, aeroportul, magazinele, universităţile şi şcolile sunt închise, strada numită Rue de la Loi (!) este perimetru de securitate închis, spaţiile publice sunt goale[1]. Cum se cheamă un astfel de oraş? În istorie, are un nume: un oraş sub stare de asediu.

            ii) apoi, cred că definirea justă a situaţiei poate deja să evite formulele impuse de corectitudinea politică. De ani de zile, spunem că lumea occidentală, adică noi, „luptă(m) împotriva terorismului”. La prima vedere, nimic nou – Europa şi Occidentul au avut de-a face timp de decenii (de fapt, de un secol şi mai bine) cu tot felul de acte teroriste – de la anarhiştii ruşi sau croaţi şi până la nazişti sau comunişti, diverşi „revoluţionari”, palestinieni, KGB-işti, STASI-işti, securişti, extremişti basci, irlandezi, germani, italieni, turci, sârbi şi aşa mai departe, lista fiind, iarăşi, lungă. Dar, acum aproape două secole, marele gânditor care a fost Alexis de Tocqueville (a cărui lectură o recomand tuturor celor care vor să iasă din medie) spunea, în introducerea cărţii sale „Despre democraţie în America”, următoarea idee: „Il faut une science politique nouvelle à un monde tout nouveau”. Tocqueville nu se referea la terorişti, dar concluzia lui e validă: dacă noi, azi, acceptăm că am intrat într-o lume nouă, atunci trebuie să ne rafinăm în consecinţă definiţiile pentru realitate: iar adevărul este că noi nu suntem în război cu un terorism anonim, ci cu acest salafism islamic radical care ne-a declarat război, indiferent dacă noi ridicăm mănuşa sau nu.

            iii) a treia idee este că trebuie, cred, să renunţăm la această idee – aparent liniştitoare – a lupilor solitari care lovesc aici sau acolo. Se pare că aceşti lupi nu sunt deloc solitari – ei au depozite de arme, ei au legături care funcţionează din Grecia până în Germania sau Franţa via Ungaria (şi alte ţări prin care aflăm că au circulat liber, cu maşina, culegându-şi membri sau purtând paşapoarte false sau cine mai ştie ce), au indivizi specializaţi fie în recrutarea pe Internet, fie în confecţionarea de veste cu explozibil, unii care închiriază automobile şi alţii care se aruncă în aer etc. Cu alte cuvinte, există o reţea de zeci şi sute de indivizi care, galvanizaţi de aceeaşi convingere – şi de aceeaşi ură împotriva societăţii noastre ‒ trec la acţiune profitând tocmai de deschiderea şi de toleranţa lumii noastre.

Ajunşi aici, vă puteţi întreba ce rol au acei Tintin, Batman şi Superman din titlu (dincolo de apartenenţa lor la universul benzii desenate, a cărei capitală europeană tot Bruxelles-ul este) – drept care vă propun să recapitulăm pe scurt ultimele zile.    

2. Un studiu de caz pe nume Salah Abdeslam

Aşadar, junele (presupus) terorist Salah Abdeslam ‒ cel de-al 10-lea membru, se pare, al commando-ului criminal din Paris, din 13 noiembrie anul trecut ‒ a fost prins vineri 18 martie a.c., într-un cartier al Bruxelles-ului. La prima vedere – spuneam ‒, această arestare ar fi condus la atentatele din Bruxelles de azi (ieri, 22 martie - n.r.) – impresie falsă, spuneam iarăşi mai sus, pentru că e mai logic să presupunem că aceste atentate de acum nu au fost pregătite peste noapte, ci poate în ultimele săptămâni sau chiar luni. În opinia mea, prinderea respectivului Abdeslam nu a fost motivul atentatelor de la Bruxelles, ci consecinţa unor căutări ale poliţiei, care prinseseră un fir fără a şti foarte limpede spre ce va duce şi când.

Individul era, de patru luni, cel mai urmărit (presupus) criminal al Europei şi la loc fruntaş pe lista de most wanted în toată lumea. Despre el se crede că i) a fost cel care a închiriat cel puţin unele dintre automobilele folosite în actul terorist, ii) tot el pare a fi condus maşina care i-a dus pe confraţii terorişti la Stade de France în acea seară fatidică şi iii) se mai bănuia că tot el trebuia să mai comită un act terorist, pe undeva prin arondismentul 18 al Parisului. Ei bine, toate aceste informaţii, cum se va vedea ‒ şi dacă se vor adeveri ‒, nu-l vor scuti pe junele Abdeslam de rigorile şi protecţia legiilor occidentale. Ştiu că unora li se pare aberant – ce legi sunt acelea dacă ele apără pe criminali?, se poate spune ‒, dar, cum voi încerca să argumentez, eu cred că tocmai din aceste „slăbiciuni” îşi trage Occidentul forţa sa, care e mare.

În acest peisaj de ansamblu, vă rog să reţineţi un detaliu care mi se pare sugestiv: pe imaginile TV de câteva secunde în care se vedea cum poliţia belgiană îl bagă la dubă pe Salah Abdeslam, (presupus-) teroristul trece (mai bine zis, e tras) câţiva metri prin faţa unei staţii de autobuz, pe al cărei panou era o reclamă la blockbusterul care va avea premiera în chiar aceste zile: filmul Batman versus Superman. Dawn of Justice. Este, desigur, o întâmplare – dar tocmai tâlcul acesteia mă face să scriu textul de faţă.

3. Care e problema?

Cum era de aşteptat, imediat după arestare a început jocul lui Salah Abdeslam (şi al avocaţilor săi) cu justiţia belgiană şi franceză. Din proprie iniţiativă sau sfătuit, S.A. a declarat că va colabora cu justiţia belgiană, dar că refuză să fie extrădat în Franţa.

Rezultatul va fi probabil acelaşi ‒ şi, inclusiv în limbajul galeriilor de fotbal, el se cheamă tragere de timp. Chit că vrea sau că nu vrea, dl Abdeslam tot va ajunge în Franţa – dar nu în câteva zile (cum s-ar fi petrecut dacă nu făcea această cerere), ci poate în vreo trei luni, după ce vor fi consumate toate fazele procedurale pe care avocaţii săi le vor invoca. De ce are S. Abdeslam nevoie de timp? Pentru a-şi crea, cât de cât, o legendă ceva mai favorabilă. Atentatele de azi de la Bruxelles nu-l vor ajuta foarte mult în acest sens, dar asta nu-l împiedică să încerce pe mai departe. Pare greu de crezut că aşa ceva ar fi posibil ‒ dat fiind că ştim cu toţii în ce eveniment anume a fost implicat, în noiembrie trecut, la Paris ‒ dar procesul cosmetizării lui a şi început: nici nu i se închisese bine rana de la picior şi el s-a dovedit suspect de cooperant, recunoscând că, într-adevăr, era planificat ca el să se arunce în aer (şi prin aceasta, implicit, să mai omoare câţiva nevinovaţi), numai că ‒ mărturisea el ‒ nu a putut să facă lucrul acesta, dintr-o slăbiciune, putem presupune, umană. Dintr-o dată, acest tânăr coboară de pe piedestalul de cavaler al Apocalipsei pe care ni-l imaginam cocoţat şi devine, şi el, un om asemeni nouă, temător de moarte şi care, ca să-şi salveze pielea, a dat jos de pe piept vesta cu explozibil. Sau ‒ putem înţelege mai departe ‒ presupusul terorist a fost şi el o victimă: a mediului, a propagandei jihadiste, a Occidentului care îi discriminează pe unii emigranţi arabi etc.

Această umanizare şi, parţial, victimizare a lui S. Abdeslam va fi, probabil, pariul avocaţilor săi în lunile următoare. Şi ele vin după luni de zile în care – aşa cum era de aşteptat într-o societate liberă – declaraţiile de admiraţie (intelectuală) faţă de curajul teroriştilor au început să apară sub diverse forme: vezi filosoful laic, stângist, aparent ubicuu şi mereu dezamăgit de Occident care este Michel Onfray (cel mai bine vândut filosof al Franţei de azi!), care în această lună martie s-a aflat pe coperta a trei dintre cele mai importante săptămânale pariziene[2]. Într-un interviu dat italienilor de la Corriere della Sera, Michel Onfray spunea:

„Islamul dovedeşte ceea ce Nietzsche numea «o mare sănătate»: el dispune de tineri soldaţi gata să moară pentru el [...]. Ce occidental este gata să moară pentru valorile civilizaţiei noastre: pentru supermarket şi pentru vânzările on-line, pentru consumerismul trivial, narcisismul egoist, hedonismul trivial şi pentru trotineta pentru adulţi?”[3]. La prima vedere, diagnosticul lui Onfray este corect: terorismul este viril şi, bun sau rău, măcar are un ideal, pe când Occidentul este decadent şi nu mai are idealuri. Onfray nu este nici pe departe singur; mulţi europeni – inclusiv în România – cred că aşa stau lucrurile.

Oare, aşa să fie? Vă invit, deci, să privim şi cealaltă faţă a monedei.

4. Familia lor plânge la fel ca şi familia noastră

Ei bine, comportamentul lui Salah Abdeslam, imediat ce a fost prins, ne arată că el vrea cu disperare să profite de avantajele sistemului juridic occidental. Familia lui, prin mesaje TV, i-a transmis acestuia (pe când era ascuns) să se predea ‒ în ideea că e mai bine să-l viziteze la închisoare decât la cimitir. E clar că (dacă acuzaţiile vor fi dovedite) el nu va scăpa de condamnare; dar, până atunci, va trage de timp şi ne va pune în situaţia de a-i găsi tot felul de alibiuri umane – de la „idealism” şi până la „lipsa de curaj în faţa morţii” şi altele care ar putea să apară. Să recunoaştem: toate acestea sunt “păcate” pe care le au şi oamenii obişnuiţi, ca noi, care nu s-au gândit să facă masacre prin propria lor explozie. Am remarcat, în toate aceste ultime zile, tonul comentatorilor din televiziunile franceze: cu toţii s-au referit doar la presupusul terorist Abdeslam – pentru că, ei da!, chiar şi el se cuvine să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie până ce procesul nu va dovedi vina lui.

Desigur, în acest moment nu ştim adevărul. Se poate ca Abdeslam să se fi temut de moarte, după cum se poate ca el să fi fost o rotiţă într-o reţea care urma să mai lovească pe mai departe (cum s-a întâmplat la Bruxelles, pe 22 martie, şi cum se poate întâmpla în alte capitale europene).

În societatea noastră „decadentă” şi „fără idealuri”, chiar şi un complotist (presupus) criminal are dreptul la un proces transparent şi la avocaţi care să-i găsească alibiuri, reale sau imaginare.

La fel azi (ieri, 22 martie - n.r.), după atentatele de la Bruxelles, autorităţile locale au avut nevoie de mai bine de două ore până când au descris evenimentele drept „atentate sinucigaşe teroriste” (deşi era evident că despre aşa ceva este vorba) şi nu s-a făcut deloc caz de ceea ce sinucigaşii par a fi strigat înainte de moarte (după unele mărturii de la faţa locului, unele fraze în limba arabă).

Unii vor spune că acestea sunt tot o faţă a „decadenţei occidentale”. Ei bine, eu cred că este o faţă a superiorităţii Occidentului – mai bine zis, în acest caz, a sistemului juridic de tip occidental. Într-o ţară guvernată după legile pe care jihadiştii le visează, Salah Abdeslam (sau oricare, asemenea lui, care ar fi păcătuit atât de grav faţă de comunitate) ar fi fost decapitat în următoarele trei ore (timp în care ar fi fost, poate, şi mai mult sau mai puţin schingiuit...), iar femeile din familia sa ar fi fost mai întâi violate şi apoi vândute ca sclave... În societatea noastră „decadentă” şi “fără idealuri”, chiar şi un complotist (presupus) criminal are dreptul la un proces transparent şi la avocaţi care să-i găsească alibiuri, reale sau imaginare. Iar familia lui, dacă nu a făcut trăznăi teroriste, în lumea legilor noastre nu are a se teme de nimic...

5. Extremismul islamic va produce un extremism creştin

Desigur, în ochii celor constrânşi de corectitudinea politică este riscant să vorbeşti astăzi despre superioritatea Occidentului. Numai că unele lucruri merită spuse şi reamintite, la nevoie. Occidentul nu e nici pe departe perfect – dar, în unele capitole ale societăţilor sale, este mai bun decât ceea ce oferă alte spaţii. Şi poate că tocmai din acest motiv Occidentul este astăzi ţintă. Precizez că, în acest caz, Occidentul nu are numai o conotaţie geografică, ci mai ales una culturală şi societală (caz în care şi Japonia, de exemplu, este parte a lumii occidentale, chiar dacă se află mai la Răsărit decât, să zicem, Afganistanul; dar cred că nimeni de bun simţ din lume nu poate contesta că, în Japonia, statul modern, de drept, este „mai acasă” decât în Afganistan...).

Evidenţa ne obligă să acceptăm că nu numai Islamul are detracaţii săi. Nu este deloc exclus ca extremismul salafismului islamist să conducă la apariţia unui extremism creştin, care va avea pretenţia de a apăra Europa. La fel s-a întâmplat cu extremistul norvegian Anders Breivik, cel care în iulie 2011 a omorât cu mâna lui (şi cu puşca lui) 77 de tineri nevinovaţi, strânşi într-o tabără de vară. Ei bine, până şi el a avut, după arestare, un proces lung..., enervant de lung pentru unii..., dar transparent. Ba chiar, săptămâna trecută, avocaţii lui Breivik au dat în judecată statul norvegian pentru că nu-i respectă deţinutului condiţiile de detenţie (!) – ocazie cu care respectivul a intrat în sala de judecată făcând salutul nazist[4]. Apropo de acest gest: rog imaginaţi-vă ce i s-ar fi întâmplat lui Breivik dacă, într-un regim nazist, el ar fi împuşcat 77 de tineri nazişti care se aflau la o tabără nazistă de pe o insulă ‒ e de la sine înţeles, cred, că statul l-ar fi împuşcat fără să stea prea mult pe gânduri (şi aceasta ar fi fost cel mai blând deznodământ imaginabil). În lumea noastră de tip occidental, „decadentă” şi „fără idealuri”, Breivik are în închisoare un fel de apartament de trei celule: una pentru studiu, una pentru odihnă şi alta pentru mişcare fizică. Asta, ca să fiu sincer, mi se pare deja suprarealist, dar – fiind vorba despre legile unui stat democratic – nu voi comenta. Nu pot decât să regret că, în Europa, probabil peste 90% dintre studenţii din oraşele noastre nu au astfel de condiţii locative...

La fel, nu voi comenta o ştire care a parvenit la scurt timp după arestarea lui Salah Abdeslam: avocatul lui a anunţat duminică, 20 martie a.c., că ar putea depune plângere împotriva procurorului Republicii Franceze din Paris[5] pentru că acesta, pe 19 martie a.c., într-o conferinţă de presă, a spus că tânărul Abdeslam a recunoscut că urma să se arunce în aer ‒ ceea ce, spune avocatul, este o violare a secretului procesului în curs etc. Nota bene: se prea poate ca, în ideea de care vorbeam mai sus, dl Abdeslam să mai câştige timp înaintea unei eventuale extrădări în Franţa ‒ dacă această plângere (a unui presupus terorist împotriva procurorului Capitalei lovite de terorişti!) va fi într-adevăr depusă.

Repet: poate aceste lucruri vi se par şi dvs. suprarealiste ‒ dar ele ţin de respectul pe care legea lumii occidentale îl are faţă de orice acuzat, câtă vreme culpa sa nu e demonstrată (şi chiar şi după). Câte alte societăţi ‒ mai ales dintre cele care combat modelul occidental ‒ mai pot spune că au atâta respect faţă de fiinţa umană şi faţă de demnitatea ei? Unii vor spune că acesta este semn de slăbiciune; eu cred, totuşi, că este semn de putere superioară.

6. Tocmai astfel de indivizi ne arată „superioritatea Occidentului”

În opinia mea, deloc paradoxal, tocmai astfel de cazuri – precum Anders Breivik şi Salah Abdeslam ş.a. – dovedesc superioritatea Occidentului. În ciuda a ceea ce crede filosoful Michel Onfray, valoarea civilizaţiei noastre nu este dată de trotineta pentru adulţi, ci de această asumată putere a justiţiei, care trebuie să fie (şi cel mai adesea chiar este, în lumea occidentală) la fel de transparentă pentru toţi. Prinşi cu uşa, Breivik sau Abdeslam apelează tocmai la legile statului european pe care doreau să-l anihileze (!) ‒ pentru că inclusiv ei ştiu că aceste legi sunt mai sigure şi mai umane decât cele propagate de viziunile lor, politice şi/sau religioase! Iar idealul civilizaţiei occidentale există şi el, chiar dacă este atât de evident încât nu sare deloc în ochi şi uneori îl confundăm cu peisajul tulbure din jur: idealul este ca această lume a noastră să dureze pe mai departe şi, pe cât posibil, să-i contamineze – spre binele lor ‒ şi pe alţii, care o combat tocmai pentru că nu o înţeleg.

Iar aceste valori şi idealuri nu sunt date de Divinitate; ele sunt produsul minţilor şi Istoriei noastre, europene şi occidentale (în sensul larg de care vorbeam mai sus) şi trebuie, la nevoie, apărate ‒ cu legea într-o mână şi cu arma în alta, dacă e nevoie.

7. Puţină istorie nu strică nimănui...

În semn de omagiu faţă de acest oraş, Bruxelles, pe care am avut plăcerea de a-l străbate (ca şi unii dintre dvs., presupun), permiteţi-mi să termin într-o notă de istorie... culturală. Una dintre creaţiile exponenţiale ale acestui spaţiu este, spuneam, personajul de bandă desenată Tintin – creat în anul 1929. La ora la care scriu, un desen cu Tintin plângând face înconjurul reţelelor sociale – ca semn de solidaritate a întregii lumi civilizate cu oraşul Bruxelles. Simultan, „Statul Islamic” tocmai a revendicat atentatul din capitala Belgiei (dacă mai era nevoie...), dar Tintin qui pleure cu siguranţă are o circulaţie mai mare. De ce? Pentru că Tintin a depăşit demult cadrul unor foi de hârtie desenate şi a devenit o imagine iconică a culturii belgiene (valone) şi occidentale în sens larg. Bănuiesc că nu place tuturor – inclusiv acelor musulmani radicali, care au ei înşişi probleme cu imaginile (desenate sau filmate); dar nu e nimic nou pentru Tintin, pentru că el i-a enervat şi pe comuniştii stalinişti[6], şi pe naziştii germani. În decenii, albumele cu Tintin (peste 20) au strâns sute de milioane de cititori în toată lumea (poate chiar mai mult, dacă luăm în calcul şi ecranizările) şi au intrat în patrimoniul umanităţii – şi nu cred că vor ieşi de acolo prea curând.

Apoi, să revenim la acel afiş de film pe lângă care Salah Abdeslam a trecut, târât, de către poliţiştii belgieni: Batman versus Superman era titlul filmului anunţat în staţia de autobuz... Acest film, pariez, va fi vizionat în următorul an de milioane de oameni ‒ dintre care unii vor plăti bani pentru asta, alţii îl vor pirata ş.a.m.d. Cert este că biletul plătit, ca şi piratarea informatică, sunt – în bine şi în rău ‒ produse ale civilizaţiei noastre, occidentale (dar acesta este alt subiect, poate îl abordăm altădată). Ecoul acestui film cu Batman şi cu Superman (îi redau în ordine alfabetică, pentru că, altfel, preferinţa mea este inversă...) va fi mai răspândit decât toate predicile imamilor care îndeamnă la jihad ‒ ceea ce, desigur, nu este o poliţă în alb pentru ordinea mondială în care noi credem. În definitiv, în anul 1933 votanţii lui Hitler erau mai puţini decât cei care admirau genurile artistice din La Belle Époque ‒ şi ştim, totuşi, ce s-a întâmplat după. O ocazie, pentru noi, să ne reamintim că valorile în care credem trebuie apărate.

Ca şi bruxelles-ezul Tintin, cei doi eroi americani, Superman şi Batman, înainte de a fi eroi de filme blockbuster, sunt, cum se ştie, creaţii cu totul bidimensionale: adică, de bandă desenată. În paranteză fie spus, descurajez pe orice cititor al rândurilor de faţă să mai creadă (dacă a crezut vreodată) că i) banda desenată (BD) ar fi aşa, ceva, o formă de artă grafică pentru copii; sau ii) că banda desenată ar fi ruda mai săracă a desenului animat (nici pe departe aşa ceva!). Revin la prezentarea eroilor: Superman a apărut pe piaţa americană în iunie 1938, iar Batman în mai 1939. Nu trebuie să fii Ph.D. în Istorie pentru a vedea că cei doi eroi apar în acelaşi timp (oare, de ce?). Cu altă ocazie, mi-ar face plăcere să scriu despre istoria politică şi despre geopolitica benzii desenate (e un subiect mai serios decât vă imaginaţi; se pot face teze de doctorat pe acest subiect, s-au şi făcut!).

Tintin este un reporter care umblă prin toată lumea – şi, prin aceasta, el este un simbol al societăţilor deschise, în care informaţia circulă liberă, iar răufăcătorilor li se spune pe nume (răufăcători care, oricât de abili ar părea la un moment dat, tot la închisoare ajung). Pe cât este Superman de solar (de altfel, el se încarcă de la Soare!), pe atât de nocturn este Batman (care vrea să răzbune o seară anume, în care părinţii lui au fost ucişi de un răufăcător). Tintin nu are nici o latură religioasă, deşi e clar că respectă toate culturile; Superman nu are idee de Dumnezeu, nu pentru că ar concura divinitatea (deşi, pe alocuri, ar putea-o face[7]), ci pentru că în mintea lui (extraterestră!) oamenii ‒ şi nu zeităţile ‒ sunt cei mai importanţi. Batman, nici el, nu e foarte dus la biserică – nu pentru că ar avea ceva împotriva ei, ci doar pentru că nelegiuiţii cu care el are de-a face (Pinguinul, Jokerul etc.) nu sunt terorişti religioşi, ci doar psihopaţi pe care Batman, cel mai adesea, îi bagă în puşcărie sau în sanatorii (aşa cum ar merita şi teroriştii de azi...).

Dacă vreţi să duc comparaţia mai departe, Superman este Parisul – oraşul-lumină, capitala unui imperiu laic etc. ‒, iar Bruxelles este Batman: acel Bruxelles în care plouă uneori de trei ori pe zi, mai mereu umed, oraş în care toate evenimentele oficiale majore au loc seara, în interioare multinaţionale, un oraş în care mai toţi expaţii bombăne (nu are nici lumina Parisului şi nici căldura Romei etc. ‒ cum spuneam mai sus), dar pe care toţi îl iubesc.

8. Există o concluzie?

În filmul căruia Salah Abdeslam tocmai i-a făcut reclamă fără să vrea (târât din bârlog), Superman şi Batman se vor confrunta ‒ pour une fois, cum spun francezii. Adică se vor bate – mai direct fie spus ‒, cu mari efecte pirotehnice digitale, pe care ni le putem imagina. Ei bine, fără să fi văzut filmul (premiera abia urmează), vă pot asigura de un lucru: chiar dacă se vor bate o bună parte din acest film, această confruntare e doar o fază, cu totul tranzitorie, din povestea lor de ansamblu. Cei doi (ca şi europeanul Tintin) pot face greşeli, se pot înşela sau pot fi înşelaţi pe termen scurt – dar, pe termen lung, ei găsesc peticul potrivit pentru fiecare sac. Superman şi Batman sunt făcuţi să acţioneze împreună (asta au şi făcut, de decenii, şi vă asigur că o vor mai face după ce se va termina acest film), spre spaima tuturor scursurilor bidimensionale (sau de altă natură) care ar putea să apară.

Desigur, nu e rolul meu să spun dacă Salah Abdeslam este vinovat sau nu. În cazul în care nu e, nu am nici o îndoială că legea „occidentală” îi va da dreptate şi va fi liber. Iar în cazul în care, însă, se va dovedi vinovat, o va încasa ‒ şi va fi un bun prilej, pentru toţi camarazii săi de idei, să înţeleagă că ‒ până la fecioarele promise în lumea de dincolo (ceea ce, între noi fie vorba, este o perspectivă destul de misogină asupra eternităţii...) ‒justiţia din Belgia şi cea din Franţa funcţionează la fel. Le poţi fenta, le poţi amâna etc. – dar, din momentul în care te-au prins, intri în atenţia unui cod occidental care, vrei sau nu vrei, există şi se impune. Procurorul şi avocaţii pot avea perspective diferite (aceasta este, până la urmă, baza sistemului juridic occidental), dar, în final, vinovaţii tot acolo ajung: fie la puşcărie, fie la casa de nebuni... La fel se întâmplă în banda desenată, la fel şi în lumea reală.

[1] Toate aceste date sunt furnizate, chiar în timp ce scriu aceste rânduri, de postul de Radio France Info.

[2] “Faut-il brûler Michel Onfray?”, se întreabă LʼExpress din 2 martie a.c. (cu poza filosofului pe copertă); “Onfray – sa nouvelle charge”, titrează şi Le Point din 10 martie a.c. (din nou, fotografia filosofului pe copertă); iar LʼObs (fostul Le Nouvel Observateur) din 17 martie a.c. trimite, tot de pe copertă, spre o dezbatere despre ultima carte a filosofului. 

[3] LʼExpress, art. cit., 2 martie a.c., p. 37.

[4] Vezi, de ex., http://www.lefigaro.fr/international/2016/03/15/01003-20160315ARTFIG00127-breivik-fait-le-salut-nazi-a-son-arrivee-au-proces-contre-l-etat-norvegien.php.

[5] http://www.latribune.fr/economie/france/attentats-de-paris-salah-abdeslam-pourrait-porter-plainte-contre-francois-molins-558225.html

[6] Primul aventură a lui Tintin, din 1929, descria un voiaj al său “în ţara Sovietelor”...

[7] Vezi primul film modern despre Superman (1979), în care acesta, pentru a o salva de la moarte pe femeia iubită, dă timpul înapoi ‒ cum? ‒ obligând Pământul să se rotească invers... (o idee care pe Einstein l-ar fi distrat, desigur; pe de altă parte, se ştie că Einstein ‒ care era un spirit foarte tânăr şi nonconformist ‒ nu dispreţuia deloc comics-ul anilor săi, adică banda desenată americană).