La adăpostul „pacifismului“ declarativ, multe nemernicii sau chiar atrocităţi s-au petrecut. În anii negri ai stalinismului, oricât de caraghios ni s-ar părea azi, în România se scanda lozinca „URSS, bastion al păcii e“. Probabil cei băgaţi în puşcării şi trimişi în lagăre aveau parte de multă pace. Despre cei care sfârşeau cu un glonţ în cap putem fi siguri că aveau pace. Pacea veşnică.

De fapt, „lupta pentru pace“ a fost o mai veche linie de propagandă, adoptată de mişcările comuniste din întreaga lume la iniţiativa Cominternului. Mulţi oameni simpli au înghiţit, cel puţin o vreme, nada, ambalată frumos într-o idee generoasă. În timpul ăsta, cu pacea în gură şi AKM-ul în mână, sovieticii au iniţiat sau alimentat conflicte în multe părţi ale lumii şi au fost întotdeauna prezenţi la băgat zâzanie peste tot pe unde s-a putut, această ipocrizie fiind şi sursă a unui cunoscut banc cu un răspuns de la Radio Erevan, care spunea că „va fi o luptă pentru pace de nu va mai rămâne piatră pe piatră“. Pentru orice om dispus să se documenteze onest, este cunoscut faptul că mişcările pacifiste şi ecologiste din Occident au fost penetrate şi alimentate de URSS pe toată durata Războiului Rece. „Imperiul Răului“, ca să folosesc formula lui Ronald Reagan, era, desigur, şi cel mai mare denunţător al „imperialismului“, care era, însă, întotdeauna şi în mod exclusiv occidental.

Aflată în relaţii mai strânse sau ceva mai reci cu URSS, în funcţie de perioadă, în plan propagandistic România comunistă a urmat fidel liniile discursive ale Moscovei. Citiţi cuvântările lui Ceauşescu şi veţi vedea că aproape nu există intervenţie a sa în care să nu fie menţionate lupta pentru pace, antifascismul şi antiimperialismul. Băgase şi „neamestecul în treburile interne“, adică să nu îndrăznească cineva din afară să tulbure armonia internă cu întrebări incomode despre respectarea drepturilor omului, cam ca bărbatul care îşi snopeşte nevasta în bătaie de se aud urletele la vecini, dar care, când vecinul sună la uşă să oprească omorul, îl acuză pe acesta că-şi bagă nasul în familia altuia. Doar ecologismul lipsea, dar asta fiindcă şi atunci, ca şi acum, acesta era un produs realizat de ruşi pentru export în Occident, nu pentru uz domestic în blocul comunist. În ţările comuniste se putea practica o industrializare până la descreierare şi orice uzină, oricât de poluantă şi ineficientă, era prezentată ca un mare succes. Interesul ruşilor era ca mişcările antirăzboi şi cele ecologiste până la fanatism să se dezvolte în Occident, întrucât erau conştienţi că regimurile democratice ţin cont de opinia publică, spre deosebire de ţările din blocul comunist. Acesta era modul URSS de a trişa cât putea în competiţia directă cu Vestul capitalist. În cursa lor spre înarmare, dezvoltare industrială şi dobândirea a cât mai multă putere la nivel mondial, competiţii pe care vedeau că le pierd, ruşii strecurau câţi bolovani propagandistici puteau în buzunarele celorlalţi concurenţi, cu speranţa că propriile populaţii îi vor împiedica pe aceştia să „alerge“, în timp ce tăcerea şi susţinerea popoarelor din ţările comuniste erau asigurate cu ajutorul organelor represive, dacă situaţia o cerea.

În cazul „idioţilor utili“ din Occident nu era nevoie de represiune. Sovieticii au adoptat tactici de guerilla, cum folosesc combatanţii mai slabi şi care nu se simt în niciun fel constrânşi de principii, morală sau onoare. Exploatarea caracteristicilor democraţiilor împotriva lor însele este o astfel de tactică, tot aşa cum şi teroriştii folosesc inclusiv drepturile fundamentale ale omului şi alte „slăbiciuni“ democratice pentru a ataca ţările occidentale din interior. Să fie clar, reiese inclusiv din documente ale KGB-ului că asta a făcut URSS în timpul Războiului Rece şi fiţi convinşi că asta face Rusia şi acum, de data asta probabil cu bani şi mai puţini, folosind Internetul, câţiva agenţi de influenţă şi o mare de „idioţi utili“.

Şi acum văd persoane care nu suflă un cuvinţel despre implicarea militară consistentă a Rusiei în Siria şi nu par deranjate nici de aceasta, nici de întregul parcurs al regimului sirian care a dus la adevăratul dezastru de acolo, dar sunt foarte scandalizate de intervenţia americană, britanică şi franceză.

Obiceiurile vechi mor greu. Şi în România, în ziua alegerilor din 20 mai 1990, ziarul „Adevărul“, pe vremea aceea un instrument de propagandă primitivă şi agresivă în slujba FSN şi care îşi schimbase doar numele din „Scânteia“, nu şi năravul, apărea cu prima pagină albă şi un singur mesaj: „Avem nevoie de linişte, oameni buni!“. În acelaşi ziar doritor de „linişte“ au apărut în acea epocă mesaje abjecte de instigare la reprimarea violentă a opoziţiei şi a celor din Piaţa Universităţii. Ion Iliescu însuşi, după ce patronase o revoluţie sângeroasă care a produs mult mai multe victime după fuga Ceauşeştilor şi preluarea puterii de către el, apoi o mineriadă de o violenţă extremă şi care înveninase în mod constant atmosfera prin înfierarea oricărei opoziţii, a candidat (şi a şi câştigat) alegerile din 1992 sub sloganul „Un preşedinte pentru liniştea noastră“. După crime, era nevoie de linişte, nu de „gălăgia“ căutării şi tragerii la răspundere a vinovaţilor. Păţiţi fiind, te-ai aştepta să fim mai puţin naivi cu mesajele pacifiste şi de linişte şi să înţelegem că nu toate sunt ceea ce par. Dar capacitatea de amăgire şi autoamăgire a oamenilor e întotdeauna surprinzătoare.         

Şi acum văd persoane care nu suflă un cuvinţel despre implicarea militară consistentă a Rusiei în Siria şi nu par deranjate nici de aceasta, nici de întregul parcurs al regimului sirian care a dus la adevăratul dezastru de acolo, dar sunt foarte scandalizate de intervenţia americană, britanică şi franceză. Să recunoaştem cinstit că uneori există situaţii în care se ajunge într-un punct în care pacea nu se poate restabili doar prin vorbe, iar jelaniile pacifiste (chiar şi cele bine intenţionate, ca să nu mai vorbim de cele interesate şi folosite ca instrument de unele dintre părţile interesate) nu ajută la nimic, ba chiar pot prelungi conflictele şi pot duce la producerea a şi mai multe victime.

Aşa că aş fi recunoscătoare tuturor celor care mă scutesc de pacifismul ăsta vădit anti-occidental, în a cărui onestitate şi efect pozitiv cred mult mai puţin decât în realistul dicton latin „Si vis pacem, para bellum“ („Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război“). În loc să ne jeluim cu poze aranjate şi preluând pe nemestecate propaganda unora interesaţi, mai bine am ridica rugi de mulţumire că avem de data asta norocul că aliaţii noştri strategici stau bine la partea cu „para bellum“, fiindcă, dacă am fi doar pe barba noastră şi a pacifiştilor de serviciu, am risca oricând o pace din aceea de nu rămâne piatră pe piatră.