„Duşmanul duşmanului meu îmi este prieten“. Singura constantă din politica internaţională

Ironia face ca această zicală să îşi tragă originile chiar din spaţiul geopolitic dominat de arabi. Privind în istorie, acţiuni ale liderilor mondiali care par de neînţeles la prima vedere –conform manualelor de ştiinţe politice- sunt foarte uşor explicabile prin ideea mai sus menţionată.

Lipsa unor declaraţii ferme despre lovitura de stat din Egipt din partea marilor jucători de pe scena mondială nu este cauzată de eveniment în sine, ci de o simplă problemă de PR: „avem o imagine de apărat, nişte concepte pe care le invocăm constant – democraţie, popor, minoritate, libertate de expresie – şi în spatele cărora derulăm adevaratele jocuri de putere. Cum putem expune problema de această dată?“

Iar de aici a pornit o bâlbăială universală, o lipsă evidentă a reacţiilor rapide din partea şefilor de stat şi de guvern, în timp ce planeta privea uluită la ceea ce a fost un impresionant spectacol live, regizat mai mult sau mai puţin, cert este că a avut suspans din plin şi audienţe pe măsură.

Felicitări, Armatei egiptene pentru că a pus în scenă un show excepţional, mult superior producătorilor de televiziune autohtoni! Trăim în era reality-showurilor şi acesta a fost unul cu un rating mondial.

„Dacă Hitler ar fi invadat Iadul, aş face măcar o remarcă pozitivă la adresa Diavolului în Camera Comunelor“ îşi motiva legendarul premier britanic Wiston Churchill, alianţa cu URSS-ul lui Stalin, în ciuda convingerilor sale profund anti-comuniste. Ce tangenţe aveau democraţia Majestăţii Sale cu regimul comunist de la Kremlin? Ideologic, foarte puţine, dar ceea ce a primat a fost duşmanul comun de la Berlin.

Putem observa şi acum o superbă lecţie de viaţă oferită de evenimentele politice cele mai recente: lovitura de stat din Egipt, prin care Armata l-a înlăturat din funcţie pe preşedintele Mohamed Morsi, ales democratic în urmă cu un an (desigur, au existat suspiciuni de fraudă electorală, dar până şi SUA a avut scandalurile proprii legate de alegerile prezidenţiale..). Morsi, un preşedinte cu o agendă islamică, venit direct din sânul Frăţiei Musulmane, o organizaţie islamistă controversată, ca mai toate produsele politice cu agendă radical-religioasă din Orientul Mijlociu - dacă ne-am exprima „incorect politic“.

Astăzi au început să apară timid declaraţiile, şi, aşa cum era de aşteptat dacă urmăm filosofia lui Churchill, „duşmanii“ lui Morsi şi-au sincronizat poziţiile (Siria, Liban, Iran), cei cărora le este frică că ar putea avea aceeaşi soartă au condamnat intervenţia militară (Turcia), iar alţii mai naivi din fire au aplaudat „voinţa poporului“ (UE, prin vocea sa oficială – Lady Ashton) uitând probabil conceptele democratice promovate de entitatea supra-statală pe care o reprezintă.

Iar Statele Unite este cea mai rezervată, deşi în mod normal vocifera cel mai strident în timpul altor evenimente asemănătoare: dar ce ar putea Washigtonul să spună – că generalul Sisi este antrenat în colegiile militare americane, sau că alegerile democrate sunt singurul mod în care este exprimată voinţa poporului? Ori poate că definiţia unui „dictator“ se mulează pe modificarea relaţiilor cu un anumit lider de guvern? În fond, Mubarak, Assad, Gaddafi, Putin, Erdogan, au devenit „dictatori“ după ani (sau decenii) de relaţii bilaterale cât se poate de normale.

Aştept cu mare interes ziua în care şi Arabia Saudită (o dictatură religioasă odioasă pentru secolul în care trăim, singurul stat din lume care interzice cele mai elementare drepturi femeilor),aliat de nădejde al Casei Albe, va deveni indezirabil şi oficial „nedemocratic“.

Este adevărat că strict din punct de vedere al conceptului de democraţie, ceea ce s-a întâmplat în Egipt este o contradicţie foarte interesantă de măsuri şi acţiuni, şi nu poate în niciun caz fi explicată prin legi, tratate sau şi mai pueril, prin conceptele din cărţile de politică.

Evenimentele din Egipt nu pot fi justificate decât printr-o analiză foarte complexă a intereselor geopolitice în regiune, facţiunilor din interiorul conducerii de la Cairo, entităţile religioase, problemele economice foarte presante, şi nu în ultimul rând procentul foarte mare al tinerilor de gen masculin în raport cu totalul populaţiei (studii efectuate în ultimii ani au scos la iveală că există o tendinţă la nivelul demografiei mondiale de creştere numerică a populaţiei masculine tinere, fapt ce conduce la înmulţirea revoltelor sociale violente).  

Pregătiţi-vă, piesa de abia a început...