ROMÂNIA ATLANTICĂ. O nouă dimensiune de identitate naţională, un nou proiect de ţară

ROMÂNIA ATLANTICĂ. O nouă dimensiune de identitate naţională, un nou proiect de ţară

Proiectul atlantic poate să funcţioneze astăzi într-un mod similar cu „deschiderea franceză” din secolul al XIX-lea, dar evident ţinând cont de realităţile secolului 21. Acest proiect ar urmări să transforme viziunea asupra lumii şi practica funcţiei publice ale decidenţilor politici români, şi, în final, ale întregii ţări. De Gabriel Elefteriu

Ştiri pe aceeaşi temă


Nota editorului

Din cauza cantităţii de activităţi pe care le presupune relansarea revistei FP România - ca publicaţie independentă - realmente abia acum putem publica remarcabilul eseu care a dat coperta primei ediţii din seria nouă.

Articolul a fost scris vara trecută şi publicat în februarie. Anul trecut, în primăvară sau acum, autorul arată ce dezbateri ar trebui să avem în societate, în politică, în media - cel puţin în FP-Ro le avem.


O IDENTITATE ATLANTICĂ PENTRU ROMÂNIA

Aşezaţi la marginea Mării Negre, românii s-au aflat vreme de secole la răscrucea a trei imperii şi culturi distincte: rusă, otomană şi habsburgică. Un puternic val de influenţă civilizaţională franceză – similar cu cel experimentat mai devreme de Rusia – s-a revărsat asupra tradiţiilor culturale şi politice din Ţările Române începând din prima jumătate a secolulului al XIX-lea, iar importul unui rege Hohenzollern în anii 1860 le-a încununat cu o legătură germană directă. Aşadar, identitatea naţională a României este puternic ancorată în, şi modelată de, o experienţă şi o viziune europeană exclusiv-continentală. Reconectarea completă cu Vestul (în special cu Franţa şi Germania), după patruzeci de ani petrecuţi în pustiul comunist, s-a întâmplat abia în anii 1990. Deschiderea substanţială către lumea anglo-americană este chiar mai recentă – în contextul politic NATO din anii 2000 – şi marcată de o viziune prezidenţială explicită pentru o „axă” Washington-Londra-Bucureşti.

Cu tot progresul rapid din ultimii ani în relaţiile româno-americane, acestea rămân puternic dominate de chestiuni de apărare şi securitate. „Parteneriatul stategic” este îngust ca arie de acoperire şi este profund utilitarian, cu factorul de utilitate mult – şi inevitabil – aplecat în favoarea Americii. Se poate chiar spune că această stare de fapt se traduce, în termeni de securitate, într-un „protectorat” american asupra României. (Pe care l-am argumentat în ediţia FPR nr. 48, octombrie/ noiembrie 2015.) Dar aceasta este deocamdată o adiţie artificială, externă, la perspectiva euro-centrică tradiţională a ţării – şi nu o reorientare completă, naturală şi structurală, nu o nouă dimensiune în identitatea strategică naţională. Încă nu s-a produs – la nivel politic şi social-economic – o îmbrăţişare mai largă a parteneriatului atlantic, iar potenţialul său ca rampă de lansare pentru o relaţie mult mai comprehensivă cu America şi Marea Britanie nu pare să fie recunoscut prea mult la Bucureşti.

Factorul de atracţie

Calculul politic şi de securitate fundamental al României este în continuare dominat aproape exclusiv de factori europeni. Bucureştiul continuă să joace acelaşi joc dintotdeauna, încercând să balanseze între marile forţe europene şi să se strecoare printre provocările de securitate din Europa răsăriteană cu grijă să nu „deranjeze” prea mult pe nimeni – în afară, se pare, de ruşi. Pariul României este în prezent pe marele proiect euro-federalist al Bruxelles-ului, şi, în consecinţă, pe binomul călăuzitor franco-german – în special după Brexit. Dar problema – exceptând, deocamdată, criza refugiaţilor, care s-ar putea să revină – este interesul Parisului (explicit) şi al Berlinului (latent) într-o reconciliere cu Moscova, cu impact direct asupra securităţii naţionale a României, ca şi a Poloniei. Dincolo de asta, o nouă linie de fractură politică în cadrul UE a devenit din ce în ce mai evidentă, între „vechiul Vest” şi „noul Est,” sau aşa-zisa „noua Europă.”

Oricât de inconfortabil este să o admitem, am mai văzut acest tip de dinamici europene şi înainte – cel mai recent în „preliminariile” celui de-al Doilea Război Mondial. Ne-am întors, pentru o perioadă de timp nedefinită, la jocul european clasic de politici de putere – ceea ce nu este o veste bună pentru ţări slabe ca România, localizate pe falii geopolitice. Dar acum există un element nou în acest joc vechi: o alianţă directă şi o prezenţă concretă americană în Europa de Est. Întrebarea este: cum poate fi folosit acest fapt pentru a ne asigura că istoria nu se va repeta în această parte a lumii.

Există o singură cale: ancorarea fermă a Americii în regiune. O prezenţă americană militar-politică solidă şi consistentă va ajuta România să îşi limiteze expunerea la riscurile geopolitice rezultate din manevrele de putere ale marilor state europene. Într-un astfel de context, viitoare tentative europene de a lansa iniţiative majore în relaţie (favorabilă) cu Rusia, prin spatele României sau chiar împotriva intereselor ei, vor fi (mult) mai dificil de realizat. În mod similar, o susţinere americană mai puternică va ajuta Bucureştiul să joace un rol mai important în diplomaţia est-europeană.

Condiţia pentru ca aceste lucruri să devină posibile este ca Statele Unite să fie mult mai adânc „investite” în România – nu doar într-un sens material, dar, crucial, într-un sens politic şi moral. Calculul strategic bazat pe factori obiectivi este extrem de important, dar deciziile politice şi mai ales orientările de politică externă pe termen lung sunt de asemenea – sau chiar şi mai mult – influenţate de factori subiectivi: percepţii, înţelegerea aprofundată a situaţiei şi a dinamicilor locale, relaţii personale, noţiuni de responsabilitate morală şi aşa mai departe. Foarte puţin din toate acestea se poate dezvolta doar în perimetrul relaţiilor oficiale şi al contactelor instituţionale, şi cu atât mai puţin atunci când nu există nicio viziune adevărată, dintru început, pentru extinderea relaţiei dincolo de parametrii ei funcţionali din prezent.

E drept că aceasta ar fi o iniţiativă fără precedent pentru politica României: această ţară a gândit foarte rar, strategic vorbind, în afara cutiei sale est-europene, şi niciodată dincolo de Paris şi Berlin. Dezvoltarea unei astfel de relaţii apropiate – cu mult dincolo de prezentul „parteneriat” – cu o Americă (şi o Mare Britanie) aflată în afara continentului european nu ar fi doar o ruptură în tradiţia românească, ci şi un salt major de imaginaţie. Este vorba despre adăugarea unei întregi noi dimensiuni atlantice la identitatea strategică a României – o schimbare structurală, o nouă paradigmă.

Dar fără acest pas, alianţa americană va rămâne mereu o construcţie ne-naturală, bazată doar pe obligaţii formale, care întotdeauna – indiferent despre cine e vorba – lasă mult loc de manevră în detrimentul actorilor regionali, dacă acesta ar fi în interesul Washingtonului. Istoria ultimilor ani a probat deja acest lucru, când Statele Unite, sub Barack Obama, au revizuit – adică au redus – planurile iniţiale pentru partea poloneză a sistemului anti-balistic, în contextul „reset”-ului cu Rusia de după 2009. Marile puteri îşi vor prioritiza întotdeauna propriile interese atunci când se ajunge la o situaţie critică sau o mare negociere, dar acel calcul poate fi alterat în mod real şi substanţial, în timp, de natura relaţiei pe care ajung să o aibă cu aliaţii locali. Este crucial pentru România să nu cadă din nou în capcana de a se crede cu „sacii” aliaţi şi de securitate „în căruţă,” mai ales în condiţiile în care forţele armate române sunt în continuare atât de extraordinar de slabe.

(...) versiunea completă a articolului poate fi consultată online, aici

Un proiect cultural

Acesta ar trebui să fie mai mult decât un simplu nou concept strategic: trebuie să fie un proiect cultural şi de transfer de cunoştinţe. Poate fi înţeles cel mai bine ca un efort mai larg de injectare de valori şi modele anglo-americane în societatea şi cultura politică românească, similar cu marile importuri culturale franceze din secolul al XIX-lea. Atunci, un „sistem” local cvasi-bizantin cu inflexiuni otomane şi slave – să nu uităm că alfabetul chirilic a fost în uz oficial până în anii 1850 – a făcut saltul către instituţii naţionale de tip vestic într-o singură generaţie. Chiar dacă foarte multe „specificităţi” estice, tradiţionale, nu au fost niciodată eradicate, viaţa politică românească a devenit recognoscibil europeană – şi toată această transformare a fost propulsată în primul rând de „relaţia specială” care s-a dezvoltat cu Franţa prin miriade de canale, relaţii personale şi transferuri culturale. Acest proces a dus în mod natural la apariţia unor legături puternice, aproape „frăţeşti,” între nou-francofona Românie şi statul francez, care s-au tradus într-un sprijin militar şi diplomatic special şi crucial pentru România în cea mai neagră oră a sa din Primul Război Mondial, iar mai apoi de-a lungul perioadei interbelice.

Proiectul atlantic poate să funcţioneze astăzi într-un mod similar cu „deschiderea franceză” din secolul al XIX-lea, dar evident ţinând cont de realităţile secolului 21. Acest proiect ar urmări să transforme viziunea asupra lumii şi practica funcţiei publice ale decidenţilor politici români, şi, în final, ale întregii ţări. Societatea românească în general şi comunitatea politică în special (politicieni, funcţionari din aparatul de stat, dar şi mulţi profesionişti din zona politicilor publice) suferă din cauza unei mentalităţi rigide, îndreptate spre interior şi timorate în faţa perspectivei contactului cu exteriorul – totul fiind legat, probabil, de obiceiuri vechi moştenite din era comunistă. Această mentalitate suprimă inovaţia şi răsplăteşte prudenţa extremă – până la forme retrograde de „osificare” –, perpetuând disfuncţionalitatea internă a întregului aparat naţional de decizie în materie de politici publice. Opac, cu responsabilităţi difuze şi ne-tras la răspundere, acesta din urmă se târăşte înainte din inerţie, fără nici un scop clar, sau cel mult blocat în „target”-uri sterile. În plus, cu foarte puţini experţi independenţi de calibru, şi fără nici un think-tank sau grup de presiune independent şi cu influenţă politică reală, care să ofere idei alternative şi să forţeze serios pentru schimbări în politicile publice, nici nu e de mirare că se realizează doar foarte puţine lucruri pozitive notabile.

Nimic din tot acest peisaj nu s-a îmbunătăţit cu adevărat semnificativ timp de un sfert de secol de „din ce în ce mai strânsă” re-conectare la cultura şi valorile europene în noul context post-comunist marcat de aşa-zisă libertate şi democraţie. Aşteptata „europenizare” a României nu s-a întâmplat cu adevărat decât în zone de nişă – cum ar fi părţi din sectorul corporatist sau cel de antreprenoriat – şi doar în moduri superficiale. Modelele de dezvoltare şi factorul inspiraţional ataşate de, şi aşteptate de la UE, s-ar putea să se fi cam consumat. Cu o democraţie şi un stat de drept în regres, cu o incompetenţă crasă şi un amatorism în formă continuată la toate nivelurile, şi cu un peisaj socio-cultural în involuţie accentuată, nu este clar în ce măsură „Europa” mai este soluţia-miracol pentru redresarea automată a ţării. Asta nu înseamnă că drumul european este acum greşit sau inutil – nici pe departe! –, dar indică faptul că probabil nu mai este îndeajuns. România are nevoie să-şi extindă orizonturile dincolo de Europa şi să abordeze şi lumea anglo-americană pentru noi modele, idei şi perspective care să fie aplicate acasă. Pentru România, „Atlantic”-ul secolului 21 poate fi „Franţa” din secolul al XIX-lea.

(,,,) versiunea completă a articolului poate fi consultată online, aici

Dar ce înseamnă toate astea, mai concret?

Din nou, cea mai bună paralelă este (re)modelarea societăţii şi instituţiilor României moderne după imaginea Franţei. Acela nu a fost un proces organizat, planificat, cu o „strategie naţională” în spate, ci a fost împins înainte de oameni cu o viziune clară asupra nevoii Principatelor de a se moderniza, şi cu o voinţă puternică de a călăuzi ţara în acea direcţie. În mod similar, astăzi, construcţia unei identităţi atlantice pentru România necesită în primul rând trasarea unei viziuni despre ce înseamnă asta de fapt, precum şi eforturi pentru adoptarea în practică a caracteristicilor sale.

Această construcţie are la bază, la o primă citire, trei categorii de elemente: (1) etică şi valori; (2) modele instituţionale; (3) standarde şi bune practici. Este mult de învăţat din experienţa anglo-americană în aceste trei arii – dincolo de ceea ce ne poate învăţa Europa continentală –, ţinând seama că aceste două ţări şi-au dezvoltat două dintre cele mai de succes modele de societate din istorie. Într-adevăr, căderea comunismului şi eliberarea ţărilor ca România s-a datorat în primul rând succesului acestor două ţări sub Ronald Reagan şi Margaret Thatcher.

Etici şi valori

În zona eticii şi a valorilor, de multe ori desconsiderate într-o Europă de Est atât de presată de probleme materiale, proiectul atlantic poate ajuta la accentuarea – sau măcar la o mai bună înţelegere – a celor două principii cu rol-cheie în societăţile britanică şi, respectiv, americană. Primul principiu este cel al „corectitudinii”, în sens de „fair-play” sau „fairness”, în general. Asta stă la baza unei culturi a compromisului şi a moderaţiei, care respinge vederi şi comportamente extreme şi răsplăteşte dialogul şi dezbaterea deschisă.

Al doilea principiu este „individualismul”, ceea ce la prima vedere este în antiteză cu mentalitatea tradiţionalistă, colectivistă, prevalentă în ţările est-europene. Pentru români, individualismul de tip american e asociat cu o nepăsare cruntă faţă de semeni, amoralitate şi o goană după profit material fără de niciun Dumnezeu, într-un fel de vid spiritual. Într-adevăr, individualismul este una din principalele trăsături americane pe care românii le găsesc respingătoare – dar aceasta, în mare parte tocmai din cauza lipsei din spaţiul public românesc a argumentului intelectual în favoarea individualismului.

Individualismul american – şi cel care există în continuare în Partidul Conservator britanic – se trage din ideile Iluminismului legate de raţiune, responsabilitate şi liber arbitru (opţiunea individuală), care la rândul lor erau o reacţie la dogma religioasă, absolutismul politic şi superstiţiile populare din perioada modernă timpurie. Dar conceptul unificator era libertatea – libertatea individului de a decide, de a raţiona, de a fi diferit, de a nu fi oprimat sau abuzat în diverse feluri etc. Astăzi există noi forme de dogme (ideologii la „modă,” gen egalitarism şi politici identitare), de absolutism (sisteme statale opace, „securistizate” şi corupte), de superstiţii (prejudecăţi, stereotipuri, mituri urbane) care împiedică expresia ideii autentice de libertate în spaţiul românesc (şi nu numai). Problema fundamentală a ţării este una de moral şi mentalitate, iar soluţia are de-a face în măsură covârşitoare cu noţiunea de libertate individuală.

Este o dezbatere importantă de avut, aşadar, despre cum unele dintre aceste perspective pot fi adoptate într-un context românesc. Dacă priveşti îndeaproape, realizezi că societatea românească cere o schimbare exact în acest sens. Mulţi români se plâng de lipsa responsabilităţii individuale ca una dintre valorile societăţii, şi, în contrapartidă, de practica – în special a celor aflaţi în funcţii publice – ascunderii în spatele ideii de responsabilitate colectivă, anonimă. Acesta este doar un alt fel de a formula o cerinţă pentru un mai mare grad de responsabilitate individuală, care este un element de bază în pachetul de valori sociale anglo-americane.

Apoi, se poate vorbi de cultura „ajutorului de la stat”, care oferă ceva în schimbul a nimic, şi pe care mulţi o recunosc în România ca o problemă cronică de mentalitate moştenită din comunism. Iarăşi, acesta este doar un alt fel al societăţii româneşti – sau cel puţin al unei părţi importante a ei – de a cere mai multe oportunităţi individuale şi de a aspira către etica meritului individual şi a muncii intensive. Dar acesta nu este decât un ecou al unui adânc instinct al celor două mari state anglofone de pe malurile Atlanticului: se uită des, în contextul tiradelor anti-americane sau anti-britanice din România, că, în contextul anglo-american, cultura individualismului este inseparabilă de cea a muncii.

În plus, cultura „micii înţelegeri” şi a corupţiei, a standardelor slabe şi a lui „merge şi-aşa” este pe bună dreptate văzută ca una dintre problemele debilitante ale României. Însă există un singur antidot verificat împotriva ei: competiţia liberă – inseparabilă de etica individualistă – în care cei mai buni prosperă, iar cei mediocri pierd dacă nu încearcă serios să-şi îmbunătăţească serviciile, produsul, comportamentul.

În final, individualismul „amoral” de origine anglo-americană, cu accentul pe care-l pune pe drepturile individuale – spre deosebire de drepturile de grup sau colective – este antiteza absolută a multiculturalismului, a mişcărilor neo-marxiste de drepturi ale minorităţilor şi a doctrinei corectitudinii politice care, toate, sunt concepute în mod expres pentru a limita libertatea individuală în favoarea „drepturilor” – mai precis, beneficiilor (entitlements) – de grup. Acestea nu sunt idei anglo-americane, ci ideologii europene continentale provenite din gândirea franceză, italiană şi germană – vezi şcoala de la Frankfurt –, care, între timp, mai ales din anii ‘60-‘70, s-au răspândit în tot Vestul. Chiar şi numai acest lucru ar trebui să dea de gândit în România atunci când vine vorba despre ce este percepţie şi ce este realitate în privinţa comparaţiei între Europa şi America.

(...) versiunea completă a articolului poate fi consultată online, aici


ROMÂNIA ATLANTICĂ: URMĂTORII PAŞI

Cum se pot realiza toate acestea?

O Românie cu o identitate atlantică este o viziune nouă, neconvenţională, şi cu un orizont larg, care, inevitabil, va provoca multe critici şi scepticism – şi pe bună dreptate. Se plasează împotriva unor tradiţii politice şi culturale bine înrădăcinate. Nu are un sprijin natural, o facţiune favorabilă, în cadrul establishment-ului politic românesc. Mulţi nu vor percepe nevoia de aşa ceva, iar alţii o vor interpreta ca pe un proiect anti-UE (deşi este complementar cu UE). În plus, deoarece nu poate fi transpusă într-un plan cu obiective clare şi cuantificabile, „România Atlantică” va fi respinsă de mulţi ca o fantezie. Dar aceste reacţii ar arăta că nu se înţelege ceea ce se propune aici.

Aceasta este o viziune care poate furniza fundaţia pentru celebrul „nou proiect de ţară” căutat cu atâta anxietate de către societatea românească care, potrivit interpretării larg acceptate, şi-a pierdut „direcţia” după îndeplinirea marilor obiective post-comuniste de aderare la NATO şi UE. O „strategie atlantică” precisă şi pe puncte nu poate – şi nu ar trebui – să fie articulată, dar o „foaie de parcurs” mai generală este mai uşor de desenat.

Un lobby pro-anglo-american

În primul rând, ideea identităţii atlantice trebuie să obţină sprijin şi tracţiune din partea liderilor politici de la Bucureşti precum şi din partea formatorilor de opinie din spaţiul public, şi trebuie constituit un lobby specific pro-anglo-american. Proiectul atlantic trebuie argumentat inteligent şi convingător acasă, dar cât mai mult în afara structurilor instituţionale româneşti. Acesta nu trebuie să ajungă să fie văzut ca un fel de proiect guvernamental – ceea ce i-ar afecta credibilitatea –, deşi guvernul este binevenit să ofere sprijin pe parcurs. Instituţiile de stat vor ajunge inevitabil să joace un rol mai mare în această poveste în timp, cu cât legăturile informale cu Atlanticul se vor dezvolta până la punctul când devin transformabile în noi relaţii şi aranjamente formale, inter-guvernamentale, pe diverse subiecte. Dar întregul proces trebuie ţinut departe de mâinile guvernului român, în special la început, pentru că altfel va dezvolta o dependenţă nesănătoasă faţă de ceea ce este, până la urmă, un sistem politic imprevizibil.

(...) versiunea completă a articolului poate fi consultată online, aici

În al patrulea rând, atmosfera unor legături atlanto-române din ce în ce mai strânse şi al unei încrederi reciproce din ce în ce mai ridicate va permite lansarea unor proiecte din ce în ce mai substanţiale în zona economică, politică şi militară. Acestea pot fi de la investiţii private, finanţări şi transfer de tehnologie în industrii-cheie, până la cooperare militar-industrială avansată – prin programe de înzestrare în formulă offset – şi coordonare politică şi diplomatică mai apropriată.

Dar cerinţa principală în toate acestea este promovarea permanentă în spaţiul politic românesc a elementului „etică şi valori” al viziunii atlantice. Acest lucru va încep
e să mişte mentalităţile tradiţionaliste, să pună în discuţie ideile învechite, şi să creeze o atmosferă intelectuală favorabilă unei noi mari deschideri către lumea atlantică. Atunci când s-au eliberat de comunism, românii s-au îndreptat imediat spre „Europa”, îmbrăţişând-o cu speranţa aproape disperată că le va da tot ceea ce socialismul nu a făcut-o, şi mult mai mult. Dar există o lume şi dincolo de Europa.

Gabriel Elefteriu este National Security Research Fellow la un think tank din Londra. A studiat la Department of War Studies, King’s College London – şi a mai lucrat în zona informaţiilor de business şi în cea a analizei de apărare. Opiniile exprimate în acest articol sunt strict personale.


Un echilibru fragil

La finalul lecturii, FP-Ro a cerut autorului câteva precizări suplimentare. „În sens mai larg, România ar putea juca rolul unui <<consilier>> de încredere pentru Departamentul american de Stat, care să permită construirea unei relaţii NATO-Rusia stabile şi mai puţin tensionate, dar fără compromisuri în balanţa generală de securitate” – a mai explicat Gabriel Elefteriu.

FP-Ro: Eseul dvs. spune că „în Est istoria s-ar putea repeta”? Cum? Ce ar mai putea impune Rusia României – sau Poloniei? O finlandizare nu mai este posibilă. Pe de altă parte, Rusia este consistent prezentă în economia României – adesea cu efecte care intrigă.

Gabriel Elefteriu:
O repetare a istoriei ar însemna, aşa cum am sugerat, o nouă „acomodare” între Franţa şi/sau Germania şi Rusia – în contra intereselor statelor-tampon care compun „flancul de est” al NATO, inclusiv România. Rezultatul ar putea foarte uşor să fie o schimbare a balanţei de forţe în plan politic, în regiune – adică o ascensiune a influenţei Rusiei în toată această zonă. Efectul net – care oricum nu va fi instantaneu, ci se va vedea în timp – este greu de calculat. În cel mai limitat scenariu, am vedea o erodare (extrem de) rapidă a forţelor politice pro-euro-atlantiste din ţările de pe flancul de est în faţa a ceea ce ar fi clar perceput ca un succes geopolitic rusesc. Rezultatul: practic, o anulare a unei bune părţi a progresului făcut în aceste ţări în ultimii 20 de ani. Iar marile schimbări de dinamică politică antrenează întotdeauna forţe mai largi din zona economică şi aşa mai departe. În cel mai grav scenariu, o asemenea „acomodare” ar prezenta Rusiei o oportunitate majoră de a intensifica subminarea coeziunii euro-atlantice; ceea ce pentru Paris şi Berlin ar părea acum un pas „logic” (un fel de „alegere” a cooperării în locul confruntării) ar fi, de fapt, deschiderea unei cutii a Pandorei, şi iniţierea unui complex de evenimente şi decizii politice imprevizibile. Ar fi, practic, o pierdere – voluntară – a unui echilibru politic la nivel euro-atlantic, care oricum deja este fragil. Dincolo de acest punct, viitorul este deschis oricărei posibilităţi, inclusiv în privinţa integrităţii NATO şi UE. Cât timp NATO şi UE există (şi aceştia sunt parametrii în care discutăm), evident că nu poate fi vorba de noi pacturi Molotov-Ribbentrop sau finlandizări; dar trebuie să reţinem că aceste înţelegeri istorice au fost doar expresii efect ale unor dinamici politice cauze.

În acelaşi timp, aşa cum am mai spus, sunt de acord că este nevoie de o detensionare (détente) a relaţiilor cu Rusia. În prezent ambele părţi (şi NATO, şi Rusia) sunt prinse într-o spirală a ameninţărilor şi a insecurităţii – un drum cu o singură destinaţie, şi care trebuie oprit. Dar o détente nu este acelaşi lucru cu o „acomodare”, care reprezintă o decizie unilaterală. Détente, în sensul folosit de Nixon şi Kissinger, înseamnă un proces structurat de negociere balansată a ieşirii dintr-o situaţie tensionată, un proces în care interesele de bază ale fiecărei părţi sunt asigurate. Este o formulă pentru management-ul confruntării, nu pentru o ieşire subită din ea. Aici este, în opinia mea, eroarea franco-germană: iluzia că ar putea exista vreodată, cu adevărat şi permanent, o eliminare totală a confruntării cu Rusia. Calea optimă este o relaţie matură, bazată pe recunoaşterea realităţilor şi a intereselor esenţiale reciproce, care să permită o coexistenţă paşnică.

În acest context, nu văd o problemă de fond în faptul că există mari investiţii ruseşti în sectoare importante din industria românească; interesul, de ambele părţi, este ca aceste investiţii să fie profitabile, cu controalele adecvate conform legislaţiei şi mecanismelor de piaţă româneşti. Dimpotrivă, legăturile economice pot juca un rol pozitiv într-o agendă pozitivă şi realistă – pe model détente – cu Rusia.

Dacă România, mizând pe prezenţa locală a SUA, se opune unor iniţiative conciliatorii ale Franţei şi Germaniei faţă de Rusia, cât ar fi afectată astfel poziţia României în UE?

România nu este în prezent în situaţia de a se opune nimănui şi la nimic. Prezenţa locală a SUA este doar
fundaţia pe care trebuie construită o relaţie politică special cu Washingtonul şi Londra. Odată ce România va fi ferm angajată pe acest drum, greutatea sa politică va creşte inevitabil, ceea ce îi va da un spaţiu de manevră mai mare, şi mai multe opţiuni politice, în cadrul UE. Nu trebuie să uităm că „UE” nu este o comunitate izolată de restul lumii, ci doar o construcţie politică formată din state cu interese şi îngrijorări multiple, care sunt afectate de forţe geopolitice dincolo de perimetrul Bruxelles. În plus, aşa cum am argumentat recent în altă parte (vezi „Sindromul Mării Negre”), România are şi şansa de a contribui la formarea unui „bloc estic” coerent, în cadrul UE – care, în combinaţie cu sprijinul americano-britanic, ar putea nu numai proteja Bucureştiul de orice efecte adverse la nivel UE, ci l-ar putea chiar plasa – pentru prima dată – într-o poziţie de forţă.

Ce rol mai pregnant spuneţi că ar putea avea România, cu sprijin american, în diplomaţia est-europeană? Ce interese ar avea de promovat/ susţinut regional?

În articolul meu de pe adevarul.ro din 8 august 2016, Trebuie depăşit „Sindromul Mării Negre”. E nevoie de un concept strategic nou, arăt că interesul României este consolidarea flancului estic, prin cuplarea la „grupul nordic” al flancului (ţările baltice plus grupul Vişegrad). Pentru asta este absolut necesară creşterea urgentă a capacităţii militare autohtone, cu accent pe aviaţie şi forţele terestre – iar aici un sprijin american consistent, negociat eficient, ar fi inestimabil. În sens mai larg, România ar putea juca rolul unui „consilier” de încredere pentru Departamentul american de Stat – dacă acea relaţie politică specială între România şi SUA devine realitate –, care să permită construirea unei relaţii NATO-Rusia stabile şi mai puţin tensionate, dar fără compromisuri în balanţa generală de securitate.

Revenind la România Atlantică, cu ce să începem construirea identităţii atlantice?

Cu formarea unui lobby pro-anglo-american (deci, atenţie, nu vorbim de euro-atlantism, ci de atlantism) la Bucureşti, secondat de „sateliţi” în Londra şi Washington. Identitatea atlantică este doar o viziune, nu o strategie. Primul pas este, aşadar, identificarea acelor persoane care pot împărtăşi această viziune. Apoi, împreună, vor găsi şi calea cea mai potrivită de a o pune în practică. – PM

citeste totul despre: