Războiul de la Marea Neagră - Jurnal din Crimeea. De Alina Mungiu-Pippidi

Războiul de la Marea Neagră - Jurnal din Crimeea. De Alina Mungiu-Pippidi

Soldaţi ucraineni din Crimeea - anul 2004. (Foto: Alina Mungiu-Pippidi, arhiva personală)

Zece ani au trecut de la această conversaţie a mea până la debarcarea câtorva zeci de asemenea indivizi în Rada de la Simferopol, unde oricum nu era nevoie să debarce nimeni, pentru că acolo se aştepta demult telefonul de la Moscova. Întregul loc era un teatru antrenându-se pentru o piesă încă nescrisă, cu final dinainte cunoscut. Secesiunea Crimeei. De Alina Mungiu-Pippidi

De unde stau, la marginea fără bordură a unui drum de praf văd valea cum se deschide, ca un Monet proaspăt pictat, macii sclipind in lanuri şi verdele unei plante necunoscute îmbrăţisînd câţiva meri sălbatici. Mai văd câteva cuburi de chirpici, sub înălţimea unui om, cu grămezile de cărămizi alături, care ştiu că sînt revendicări ale acestui pămînt ale proprietarilor de drept, tătarii, deportaţi de Stalin în Asia Centrală şi întorşi după 1990, care au construit cu migală, pe vechile lor locuri, aceste cereri mute, patetice, de a fi repuşi în dreptul lor. Mai văd o poartă de metal, în depărtare, pe care scrie cu caractere chirilice că nu e voie, şi arcuindu-se spre îndărăt ca nişte umeri laţi, gardul de sîrmă ghimpată dincolo de care e marea. Ştiu că e acolo, în spatele meu, la poalele colinei încete care se deşertifică pe măsură ca soarele de sud o loveşte în plin, dar la ea nu se poate ajunge. Cu Land Roverul de la ONU am încercat vreo trei intrări deja, şi toate erau păzite.
 
Pământ acum al oligarhilor 
 
Nu e armata, cum ar fi fost pe vremuri, deşi de după cotul dealului vezi deja marele port unde trăgeau pe vremuri submarinele sovietice, azi muzeu, şi bărcile de tablă vândute de pe navele din Sevastopol, cu care turiştii se duc la pescuit. Proprietarii acestui ţărm sunt ascunşi, şi oamenii din gheretele văruite care au câini şi puşti sunt armata lor privată, cazacii. Ei au ocupat terenul care ar trebui să se întoarcă la vechii proprietari, sau măcar la noul stat ucrainean, şi îl ţin bine. Sunt firme din Rusia sau proprietari privaţi din Rusia sau nomenclatură locală din Republica Autonomă Crimeea. Un fotograf de-al nostru, întreprinzător, a urcat în deltaplan şi a filmat de acolo un golf verde, aproape de Ialta, în care un oligarh şi-a construit direct pe plajă o vilă, fără gard, singură pe plajă şi cu faleza înaltă în spate. Localnicii mă duc la un cap de teren care înaintează în mare şi unde se ridică o biserică, sau mai degrabă un turn fără corp, ceva între o biserică şi un dragon care se ridică pe labele din spate. Construcţia stagnează, pentru că oligarhul finanţator, un amic de-al lui Vladimir Putin, conform legendei locale, ar fi pierdut bani la bursa din New York. Cât citesc afişele deja apare garda, cu Kalaşnikov. Toate gărzile private au kalaşnikoave în Crimeea. Întreb pentru cine e biserica? Nu e nici un sat în jur. Zona turistică cu zecile de pensiuni pe ţărm, cu canalizarea direct în Marea Neagră, a rămas la zeci de kilometri în urmă spre vest, şi aici nu e nimeni. Numai tătarii mi s-au plâns că în golf era un vechi cimitir musulman, ale cărui urme s-au găsit când s-a săpat temelia bisercii. Paza îmi explică, după ce ne vede toate actele şi se convinge că avem dreptul să întrebăm (nu avem nici un drept), că imaginea bisericii va fi pusă pe Internet şi lumea o va rezerva pentru nunţi, la care vor veni de departe. Peste drum se va face şi un restaurant, ca să existe tot ce trebuie. Va veni lumea de la Moscova: această biserică ortodoxă va fi un fel de Vegas al Mării Negre, un paradis al cununiilor.
 
Lumea vine oricum de la Moscova, vară de vară, acesta e tărâmul favorit de vacanţă al rusului încă dinainte de revoluţie, pe urmă teatrul unui sângeros război civil, apoi al unei colonizări şi rusificări treptate. Toată patologia tranziţiei ruseşti se concentrează în Crimeea, unde populaţiile vechi au fost complet distruse, vechii nomenclaturişti sunt azi democratic aleşi şi au majoritatea în Rada locală, cei noi monopolizează comerţul cu energie (unul şi-a construit un castel în Simferopol pe terenul pompei lui de benzină) iar pământul, în loc de a reveni statului sau proprietarilor de drept devine treptat al mafiei ruseşti. Cel de pe coastă, că asta e Crimeea: sudul mediterean cu vilele prezidenţiale şi palatul Voronţov şi nordul în care vântul din Siberia coboară din noiembrie şi pleacă după martie. Nordul nu-l vrea nimeni.
 
Condiţia localnicilor 
 
Soldaţii ucraineni sunt puţini, prost îmbrăcaţi şi deprimaţi. Am o fotografie cu ei, aşezaţi pe nişte găleţi întoarse cu fundul în sus, în port la Odesa. Am trimis-o lui Pavol Demes acum câţiva ani cu legenda Waiting for NATO. Tocmai se consemnase un episod din încercarea ucrainienilor portocalii de a organiza un exerciţiu comun cu NATO – un pas mic spre o integrare. Portul Feodosia, cândva măreaţa cetate genoveză  Caffa (căzută la turci în 1475), al cărei ultim turn încă se ridică, palidă amintire a ideii că Marea Neagră a fost cândva un bazin european, s-a umplut de prostestatari contra NATO. Vreo sută la număr. Şoferul meu intră în vorbă cu ei, eu nu mă apropii, sunt oameni în vârstă, agitaţi, cu pancarte. Pe drumul spre maşină şoferul scuipă cu necaz. „Au ieşit din casă doar pentru câteva ruble. Sunt cumpăraţi toţi”.
 
În clădirea sovietică a parlamentului din Simferopol oficialul cu care vorbesc nici nu se ascunde. Ei sunt cu Rusia aici. Dacă vreodată Ucraina intră în NATO, ei vor vota secesiunea şi lipirea de Rusia. De ce nu o faceţi de acum, întreb inocent. Îmi răspunde, înţepat, că nu e cazul. Rusia e un stat de drept. Rusia le-a spus să stea în banca lor. Ameninţarea cu forţa e mai bună ca forţa: Crimeea va deveni o Transnistrie când va trebui, nu mai înainte. 
 
Tătari vs cazaci 
 
În piaţa din faţa parlamentului fac greva foamei nişte tătari care au luptat pentru URSS în Afganistan şi acum îşi vor drepturile. Cui să le ceară? Preşedintele Iuşcenko le e aliat, dar în rada de la Kiev nu a reuşit să treacă o lege lămurind al cui e pământul în Crimeea. Reprezentantul lui local, un fel de prefect, nu are de fapt controlul, care e mai ales cu autorităţile alese: legea se tot schimbă în lupta asta dintre cele două părţi şi e greu să spui de partea cui e democraţia, dacă votanţii locali ruşi sau votanţii pro-occidentali de la Liov sau Kiev care au ales puterea portocalie ar trebui să facă legea aici. Primarii locali, adesea interpuşii celor care au furat totul mai au rezerve de teren public şi mai dau din când în când ca să mai detensioneze situaţia. Dar locuitorii ruşi nu sunt de acord. Ei s-au organizat în miliţii populare de „cazaci”. S-au înscris legal, au drepturi de port armă şi arme. Se şi antrenează, se antrenează pentru momentul desprinderii Crimeei. Toată lumea ştie că acest moment va veni. Aici e Rusia. Stalin a curăţat terenul deportând tătarii la finele celui de al doilea război mondial. Hruşciov a condamnat mai târziu deportările, dar deşi sute de mi de oameni au revenit după 1991 din Asia centrală şi Siberia drepturile au rămas ale ruşilor veniţi, care au cumpărat, privatizat sau căpătat într-o formă sau alta mai toată proprietatea de aici. 
 
Pot să merg să vizitez nişte cazaci? Ajungem la un fel de teren de antrenament, un gard de tablă înalt vopsit în verde închis, culori de camuflaj. Un tânăr iese să vorbească cu mine. Are chipiu militar şi armă, dar e un civil, profil de sniper. E informat de portar că scriu un raport pentru ONU. Despre ce? Despre riscuri. Păi, nu e nici un risc aici, mă asigură el, mângâind arma. Aş vrea să vizitez tabăra dvs. Nu se poate, nu e şeful, nu am ordin să vă las înauntru. Şeful dvs are grad? Nu, zice el după ce se mai gândeşte. Iar acesta e un obiectiv militar? Nici, suntem un ONG, mă asigură el, nervos. Şoferul meu e deja neliniştit şi mă trage de mânecă să mergem. ONG-ul dvs e înscris? Înscris: plătim chirie pentru terenul de antrenament. Şi ce faceţi dvs aici? Ce să facem? Ne antrenăm; tragem. Aşa fac cazacii. 
 
Cazaci din ăştia am văzut şi în Transnistria, şi în Caucazul de nord. Acesta e numele miliţiilor înarmate de serviciile secrete ruseşti să facă treaba prea murdară pe care armata oficială nu o poate face. Numărul lor rămâne o căsuţă goală în tabelul meu. Nouă sute? O mie? Mai mulţi nu sunt în toată Crimeea, mi se spune. Dar de fapt nimeni nu ştie. Sunt câţi trebuie, şi aşteaptă ziua când va fi nevoie de ei.
 
După zece ani 
 
Au aşteptat zece ani. Zece ani au trecut de la această conversaţie a mea pînă la debarcarea câtorva zeci de asemenea indivizi în Rada de la Simferopol, unde oricum nu era nevoie să debarce nimeni, pentru că acolo se aştepta demult telefonul de la Moscova. De fapt, nu se făcea nimic altceva important. Întregul loc era un teatru antrenându-se pentru o piesă încă nescrisă, cu final dinainte cunoscut. Secesiunea Crimeei, ultima carte pentru oprirea Ucrainei în drumul spre Europa.
 
Câte revoluţii portocalii mai trebuie să facem? – mă întreabă, în 2012, fata frumoasă care mă conduce la întâlnirile cu activiştii societăţii civile şi jurnalişti, oameni pasionaţi, dedicaţi, care nu mă lasă să mai plec. Oricâte, dacă sunteţi prost plasaţi! – era răspunsul pe care nu mă lăsa inima să i-l dau. Ce să facem noi în Europa? – se întreabă ţăranii din Bugeacul azi ucrainean, în 2009, în filmul meu „Unde se termină Europa”. Şi, oricum, ruşii n-or să permită, spun cei care nu vor să fie filmaţi, că poate vor avea cândva necazuri că au vorbit cu noi.
 
Suntem în 2014, la Berlin, prietenii noştri ucraineni sunt în stradă. Campania noastră a avut succes, se ridică vizele europene pentru Moldova. La Kiev s-au schimbat mai multe regimuri. E vineri, 21 februarie 2014, lansăm ratingurile pentru politica externă europeană ale European Council for Foreign Relations, în prezenţa MAE german. E dimineaţă, şi destinul Ucrainei pare hotărât. Oficialii germani sunt supăraţi, Germania ia note proaste în top. Explică – nu aveau alternative. Gata, s-a făcut un târg, să se respecte târgul. Societăţii civile ucrainene nu îi mai pasă de geopolitică, însă. Ea rămâne în stradă ca să se asigure că de data asta revoluţia se păstrează portocalie. 24 de ore mai târziu şi fără voie de la MAE german, Ianukovici e fugar.
 
Raportul meu de risc despre Crimeea a fost publicat cu zece ani în urmă, cu fotografia castelului din golf pe copertă. Riscul a fost clasificat undeva între termen mediu şi lung. Dar şi cel mai lung termen ajunge la termen. De exemplu acum.
 
Alina Mungiu-Pippidi este profesoară de politologie la Hertie School of Governance şi preşedintă fondatoare a Societăţii Academice Române (SAR).  
 
În 2004, Alina Mungiu-Pippidi a călătorit în Crimeea pentru UNDP şi la Kiev pentru USAID. Acest rânduri sunt fragmente de jurnal, care nu reprezintă decât puncte de vedere cu totul personale. Puteţi vedea filmul documentar Where Europe Ends la adresa http://www.youtube.com/watch?v=5J-0H_Trywc 
 
citeste totul despre: