Ce preşedinte american ar trebui să îşi dorească europenii? Şi ce europeni îşi va dori noul preşedinte american

Ce preşedinte american ar trebui să îşi dorească europenii? Şi ce europeni îşi va dori noul preşedinte american

Alegători californieni, printre primii la vot. California este mai conectată economic cu Asia decât cu Europa (Foto: EPA)

Alegeri prezidenţiale americane sunt tot atât de mult legate de viitorul Americii cât şi de viitorul Europei. America este dispusă să împartă povara, numai dacă Europa face acelaşi lucru. De Florin Niţă

Ştiri pe aceeaşi temă

În mai 2015, după absolvirea unui curs de o lună în Statele Unite, în calitate de Mashall Memorial Fellow, în cadrul German Marshall Fund, experienţă care mi-a schimbat viaţa, am scris câteva gânduri pe care le găsesc relevante şi astăzi pentru a înţelege jocul aşteptărilor politice asociate cu alegerea unui nou preşedinte american. Le împărtăşesc acum, cu o uşoară actualizare a faptelor narate pentru a lua în considerare şi evoluţiile politice din ultimul an.

Alegerile prezidenţiale americane sunt tot atât de mult legate de viitorul Americii cât şi de viitorul Europei.
Când privesc peste Atlantic, spre politica prezidenţială americană, europenii dezbat patru aspecte-cheie referitoare la preşedintele american.

Ar trebui să fie Democrat sau Republican?

Va încuraja Europa să îşi asume mai mult leadership, să cheltuiască mai mult în domeniul apărării şi al securităţii şi să angajeze mai mult din capacităţile sale diplomatice, de realizare şi de menţinere a păcii, în abordarea provocărilor emergente sau existente în apropierea sa imediată sau în vecinătatea graniţelor sale?
Va continua NSA activitatea de culegere a informaţiilor şi/sau va determina Europa să sacrifice mai mult din libertatea şi viaţa privată a cetăţenilor săi în numele securităţii?

În final, va continua Europa să ocupe o poziţie importantă pe agenda noului preşedinte american, mai ales în contextul rezultatului referendumului cu privire la Brexit?

„Pivotul american în Asia” din timpul mandatului lui Barack Obama a declanşat deja în multe capitale europene un sentiment de panică geopolitică referitoare la relevanţa Europei şi a relaţiilor transatlantice la nivel global: acest statut va persista sau va fi diminuat şi încadrat în serioasa şi dificila problemă de securitate din Siria, Irak şi vecinătăţile lor?

Cel mai îngrijorător lucru în toate aceste privinţe este însăşi natura acestor ipoteze asupra dinamicilor viitoarelor relaţii transatlantice.

Prima ipoteză e legată de nivelul de continuitate şi bipartizanat al politicii externe şi de securitate americane. Europa ar trebui să ştie deja că, indiferent dacă preşedintele va fi democrat sau republican, politica externă şi de securitate a Washingtonului are o istorie a continuităţii în reprezentarea intereselor şi valorilor americane în lume.

Angajamentul militar internaţional, cu sau fără o rezoluţie ONU, poate fi găsit în ambele administraţii Bill Clinton şi în cea a lui George W. Bush, în Kosovo şi în Irak, iar administraţiile Bush şi Obama au militat pentru resetarea relaţiilor cu Rusia, în pofida invaziei Georgiei. Mai mult, în ciuda câtorva nuanţe, se poate regăsi (deşi nu recent) sprijin pentru TTIP în ambele tabere ale Congresului american. Indiferent de culoarea politică a viitorului preşedinte, Europa ar trebui să conteze pe nivelul ridicat de continuitate a modului în care America îşi promovează interesele.

A doua ipoteză este că Europa poate continua să mizeze pe leadershipul politic, diplomatic şi militar american fără să îşi crească nivelul de ambiţie şi capacitate politică şi diplomatică, şi fără să-şi amplifice cheltuielile legate de aspectele militare sau de integrare a politicii de apărare. Ultimii ani, care au cunoscut crize din Libia, Siria, Irak până în Rusia şi Iran, au demonstrat cât de greşită poate fi această presupunere. Abordarea tip “conducere din umbră” nu este limitată la Administraţia Obama; există pentru a rămâne şi a fost evidenţiată clar prin angajarea militară selectivă americană din ultimii ani. Asta însemnă că SUA nu sunt dispuse să abordeze o criză decât dacă îi afectează în mod direct prosperitatea şi securitatea. Acest tip de leadership tinde să promoveze interesele americane atât timp şi atât de departe cât se poate; şi nu doar pentru că SUA nu şi-ar dori, ci pentru că există şansa să nu îşi mai permită din punct de vedere politic şi financiar. Doctrina “America pe primul loc” presupune consolidarea Americii pe plan intern pentru a putea fi puternică şi pe plan extern. Asta caută americanii în prezent.

În pofida angajamentului clar luat de SUA faţă de Articolul 5 al Tratatului Transatlantic în lumina politicii externe şi de securitate ferme a Rusiei, puterea articolului nu se poate baza pe un singur aliat. Ţările europene trebuie să fie pregătite să îşi asume mai mult leadership în cadrul NATO şi UE pentru a-şi apăra şi promova interesele şi valorile. În acest context, recenta adoptare a “Strategiei globale pentru politica externă şi de securitate a Uniunii Europene” reprezintă un pas politic în direcţia potrivită, iar implementarea sub-sectorială în următorii ani trebuie să urmărească şi să susţină ideea unei adevărate “uniuni de securitate”, păstrată într-un echilibru inteligent şi complementar cu un NATO puternic, cu scopul de a acţiona cu adevărat pentru a-şi apăra membrii şi aliaţii. Avem nevoie de un angajament european clar şi de măsuri de creştere a cheltuielilor militare, de integrarea pieţelor de apărare şi de specializare. America este dispusă să împartă povara, numai dacă Europa face acelaşi lucru.

America preţuieşte asumarea riscurilor, proprietatea, acţiunea, succesul şi leadershipul. Dacă vrea să însemne ceva pentru America, Europa va trebui să dovedească faptul că internalizează şi trăieşte după aceste valori-cheie.

A treia ipoteză este că Europa ar putea continua să-şi protejeze teritoriul împotriva ameninţărilor teoriste fără practicile intruzive americane de intelligence şi fără reînoirea sentimentului de echilibru european între libertate şi securitate. Dacă Europa vrea să-şi  asigure securitatea împotriva ameninţării teroriste este nevoie să acţioneze responsabil sau să înceteze cu plângerile şi să accepte Big Brother-ul american. Europa nu poate continua să folosească supremaţia americană în intelligence fără a-şi recalibra cu succes spaţiul de securitate, viaţă privată şi libertate a cetăţenilor săi. Trebuie să conducă un dialog deschis cu aceştia şi să decidă, fără întârziere, calea de urmat. Nu este uşor, dar nu îşi permite să mai aştepte.

A patra şi ultima ipoteză se referă la relevanţa Europei în relaţiile globale. Datele disponibile arată că PIB-ul şi populaţia europeană se află într-un continuu declin. Uniunea Europeană nu poate continua să se sprijine doar pe piaţa sa de 508 milioane de consumatori şi pe tradiţionalul parteneriat cu Statele Unite şi, în acelaşi timp, să aştepte să primească acelaşi nivel de atenţie din punct de vedere politic şi economic de la instituţiile americane politice şi economice. Când am vizitat ultima oară Los Angeles, ca GMF Marshall Memorial Fellow, am fost martorul a cât de departe se află Europa de mintea politicienilor şi a oamenilor de afaceri din California. Portul oraşului e responsabil de peste 45% din importurile Statelor Unite, dar comerţul Californiei cu Europa este de patru ori mai mic decât cel cu China. În timp ce delegaţiile chineze vizitează Camera de Comerţ din California de trei ori pe săptămână, din Europa există maximum trei delegaţii pe an, care fac lobby mai degrabă pentru interesul naţional decât pentru cel general-european.

Mai precis, Uniunea Europeană va trebui să treacă de la o atitudine fragmentată, pasiv-agresivă, la cea de încredere în sine, capabilă să capitalizeze beneficiile economice şi politice ale tuturor statelor sale membre.

Statele Unite se adaptează la noile realităţi economice şi sunt nerăbdătoare să culeagă toate potenţialele beneficii. Statele Unite şi Europa sunt parteneri economici, dar concurează, totodată, pentru pieţe. Dacă Europa vrea să devină mai mult decât „un spaţiu de reglementare şi de vacanţă”, va trebui să stimuleze cultura de inovare. Pentru a pune bazele unor companii precum Google sau Facebook, Europa va trebui să fie pragmatică, activă şi pregătită să-şi asume riscuri. TTIP, în pofida prezentului blocaj politic, poate fi esenţial, dar nu poate oferi unicul răspuns în ceea ce priveşte menţinerea relevanţei Europei în afacerile economice globale.

Toate întrebările şi ipotezele ridicate mai sus reflectă nevoia ca europenii să-şi ajusteze înţelegerea cu privire la ce presupune independenţa şi de a-şi câştiga respectul şi încrederea americanilor. America preţuieşte asumarea riscurilor, proprietatea, acţiunea, succesul şi leadershipul. Dacă vrea să însemne ceva pentru America, Europa va trebui să dovedească faptul că internalizează şi trăieşte după aceste valori-cheie. Mai precis, Uniunea Europeană va trebui să treacă de la o atitudine fragmentată, pasiv-agresivă, la cea de încredere în sine, capabilă să capitalizeze beneficiile economice şi politice ale tuturor statelor sale membre.

În pofida tuturor discuţiilor pe marginea diminuării influenţei americane şi vestice în chestiunile globale, SUA şi viitorul lor preşedinte contează mult pentru europeni. Încă mai au puterea de a le contura aşteptările şi soluţiile politice. Dar europenii ar trebui să meargă dincolo de acest orizont de aşteptări şi să nu vadă doar ceea ce pot Statele Unite face pentru Europa, ci mai degrabă ce poate face Europa pentru Statele Unite. Numai împreună îşi pot creşte şansele (dacă acestea există) de a face lumea mai sigură, mai prosperă, mai integrată, mai liberală, mai inovativă şi mai verde.

Europenii dispun de tot ceea ce le trebuie pentru a-şi contura viitorul transatlantic sau global. Trebuie doar să ştie să acţioneze ca un întreg.

Florin Niţă este coordonator pentru Zona Economică Europeană în cadrul Serviciului European pentru Acţiune Externă.

Traducere de Laura-Elena Ilisii

citeste totul despre: