REPORTAJ EXCLUSIV În prima linie cu trupele speciale loiale Moscovei, la graniţa Crimeei

Armyanks, un orăşel la circa două ore nord de capitala Crimeei, Simferopol. Patrule şi filtre de control împânzesc oraşul aflat la graniţa dintre peninsulă şi Ucraina continentală. În drumul spre această localitate am putut observa mai multe elicoptere militare ce zburau la altitudine foarte joasă, survolând drumurile de legătură între principalele oraşe.

Filtrul de control la care ajung prima dată nu e cel unde am fost reţinut acum câteva zile. Soldatul îmi face semn să opresc maşina şi pare la fel de mirat ca şi mine de întâlnirea noastră. Îi arăt un bilet scris în rusă ce explică cine sunt, că îl caut pe Rost, unul din colegii lui ce vorbeşte română. A-l căuta pe acest individ într-o zonă de conflict e ca şi cum ai căuta acul în carul cu... gloanţe.

Într-o româno-ruso-engleză înţeleg că filtrul pe care îl caut eu e undeva nord-vest de Armyanks, pe autostrada M17 ce leagă Simferopol de Odessa. Sar în maşină şi mă îndrept cu viteză spre acel punct. În câţiva kilometri zăresc peisaje familiare. Nu cu mult timp în urmă am trecut pe aici. E drept, mai năucit şi speriat de orele petrecute în clădirea forţelor paramilitare ruse.

Acum sunt puţin mai calm şi ceva mai hotărât să dau de acest individ ce vorbeşte română. E ceva în privirea şi gesturile lui ce mă intrigă şi mă împing să cunosc mai mult despre motivele pentru care e aici, în aceste vremuri tulburi.

La coada lungă ce se formează înainte de filtru am timp să trag câteva cadre din maşină. Le salvez repede pe un card de memorie ce-l ascund în talpa bocancului. Şterg imaginile fix înainte ca soldatul mascat şi înarmat până în dinţi să se apropie de maşină. “Passport!” , latră din spatele cagulei. Îi arăt toate documentele şi nu-mi pot ascunde nervozitatea şi frustrarea că mi se întâmplă din nou acelaşi lucru ca acum cateva zile. Însă, de data aceasta biletul scris mă salvează. „Aaa, Rost! Da, da, pajalusta!”, şi îmi face semn să trag maşina pe dreapta. Nu sunt sigur că am trecut, dar cu siguranţă e un semn bun. Mă dau jos şi îl urmez. În tumultul momentului soldatul a uitat să mă percheziţioneze, aşa cum o fac de obicei în aceste zone. Trage o înjuratură şi începe să-mi cotrobăie prin buzunare şi geantă. Îmi reţine paşaportul şi telefonul. Cheile mi le returnează.

Sunt escorat în acelaşi sediu unde mulţi alţi jurnalişti au fost reţinuţi şi întorşi din drum. Aştept câteva minute bune, timp în care un soldat cu puşca la umăr nu-şi ia ochii de la mine. Nu după mult timp apare un individ la vreo 50 de ani, îmbrăcat în uniformă cu steagul Rusiei pe braţ şi medalii în piept. E clar unul din cei cu putere de decizie. Soldatul ia poziţie de drepţi şi îl salută. Nu pot să mă abţin şi mă ridic în picioare. Îmi spune să mă aşez. Cu ajutorul unui translator îi spun de ce am revenit. Îi arăt şi acreditarea, pe care am promis că o voi obţine odată ajuns la Simferopol. Încerc să-i explic că e rândul lor să-mi arate un semn de bunăvoinţă şi să mă lase să vorbesc cu Rost, în limba română. „Ai curaj că te-ai întors. Şi eşti om de cuvânt. Eu respect asta.” Se ridică şi părăseşte încăperea înecată în fum gros de ţigară ca să se întoarcă, după câteva clipe, cu Rost.

Ne salutăm în română şi îi complimentez uniforma nouă. Îmi spune că e mult mai călduroasă decăt cea pe care o avea acum câteva zile. E nervos şi preocupat în permanenţă să traducă tot ce vorbim superiorului său. Pare genul de om care nu zăboveşte la vorbă aşa că profit să-i spun motivul pentru care am venit. „Acum nu se poate de vorbit. Nu spune la nimeni că ştii asta de la mine, dar la dimineaţă s-ar putea să fie foarte «cald» aici.” Realizez despre ce fel de căldură e vorba şi îl conving realtiv uşor să mă lase să revin în zorii zilei ca să documentez eventualul atac. Îl asigur că o fac pe proprie răspundere şi, în caz de pericol, o să stau în permanenţă în spatele lui.

Înregistrarea audio completă aici.

Îmi petrec noaptea în maşină, în apropierea filtrului. Dimineaţa revin, spre surpinderea şi amuzamentul soldaţilor. Insistenţa mea nu pare să-i deranjeze foarte mult. Doar faptul că trebuie să mă controleze, de fiecare dată amănunţit, îi face să ofteze adânc.

Rost mă aşteaptă nerăbdător. După căteva cuvinte formale, schimbate în graba, în agitaţia dimineţii - e o zi aglomerată la acest punct după coada lungă de maşini - individul începe să-mi arate împrejurimile. Îl întreb ce s-a întâmplat cu „căldura” de care îmi spunea aseară. „Nimic. De la Kiev au primit ordin să nu reziste”, râde ironic. Se simte clar o atitudine superioară în vocea fiecărui soldat din această unitate. Sunt conştienţi că sunt mult mai bine dotaţi şi pregătiţi decât soldaţii ucraineni. Au şi susţinerea fermă a Moscovei care, spre deosebire de Europa şi SUA, au trimis un mesaj destul de clar cu privire la situaţia din Crimeea.

Intrăm în infirmerie prima dată. Îmi pregătesc aparatul şi îmi ajustez setările. Lumina e difuză şi printre rafturi de medicamente zăresc paturile mobile cu bolnavi. Nimeni nu e rănit grav dar sunt cazuri de pneumonie de la frigul neaşteptat din ultimele zile.

Mai departe, la popotă, în jurul cazanelor mobile, mai multe femei gătesc de zor. “Cine sunt?”, îl întreb pe Rost. „Localnice. Ne ajută cum pot.”, mărturiseşte acesta. „Şi de unde bani pentru toate astea?” Nu-mi răspunde, dar îmi aruncă o privire sugestivă. Am forţat limita şi o ştim amândoi. Ne îndreptăm cu paşi reprezi spre corturile unde sunt dormitoarele. Acolo soldaţii se deschid relativ repede. Sunt nerăbdători să-mi arate poze cu familiile lor şi locurile de unde vin. Majoritatea sunt din Crimeea, dar sunt şi câţiva din alte zone, în special din Rusia. Aceştia din urmă sunt în mare parte ofiţeri superiori.

Realizez cât de uşor e pentru Putin să spună un adevăr parţial despre prezenţa miltară de aici. Într-adevăr, soldaţii de la filtrele de control sunt din Crimeea. Însă, din cele observate,  ofiţerii superiori, fondurile şi logistica îşi au originea în Moscova.

O peninsulă unde majoritatea câştigă sub 300 de euro pe lună nu poate finanţa o armată şi o prezenţă militară atât de solidă. Toate aceste detalii cât şi mărturia personală a unui soldat, ce mi-a confirmat bănuielile cu privire la originea trupelor şi ofiţerilor, mă fac să cred că această poveste e mult mai complicată decât aparenţele şi atitudinea relaxată din oraşe şi, în mare parte, în toată Crimeea.

În câteva clipe, cu un uşor iz orchestrat, un soldat începe să cânte la chitară, iar afară se încinge o miuţă. Dacă nu am fi la graniţa dintre un teritoriu ocupat şi o Ucraină în plină dezmembrare, ai putea crede că suntem într-o tabără de vară la Sovata. 

Sunt oameni buni, sinceri şi patrioţi aceşti soldaţi. Cu nimic diferiţi faţă de soldaţii americani sau români ce i-am întâlnit în trecut. Îşi iubesc familiile, ţara (oricare ar fi aceasta momentan), spun glume porcoase, sunt sinceri şi neînfricaţi. Dar refuză, ca mulţi alţii, să-şi pună întrebări mai adânci despre această situaţie. Mulţi poartă uniformele Berkut (forţele speciale ale Ministerului de Interne ucrainean, dizolvate recent de Kiev). Câţiva dintre ei au fost în capitala Ucrainei în cele mai sângeroase zile. Au păreri diferite despre evenimentele de acolo. „Fasciştii!”, e cuvântul de ordine pentru fiecare propoziţie cănd vorbesc despre Maidan.

Rost îmi face semn că e timpul să plecăm. Îl întreb dacă pot merge în patrulă cu ei. „Nici nu se pune problema. Asta faptă trebuie aprobată de la Moscova.” Ne luăm rămas-bun, a treia oară în ultimele zile şi îi mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine. Înţeleg că nu i-a fost uşor să bage un jurnalist într-un filtru de control militarizat şi apreciez asta.

În timp ce mă pregăteam să plec, oarecum mulţumit de materialul obţinut, lângă mine frânează o maşinuţă ce arată a cărucior de golf mai degrabă decât automobil militar. Din ea, doi soldaţi îmi fac semn să sar repede. Nu ezit. Abia apuc să-mi iau aparatul şi geanta că demarăm în trombă. Îmi zâmbesc complice. Mergem în patrulă. Pornesc camera şi mă ridic în picioare. Filmez continuu ca şi cum aş încerca să cuprind toată această nebunie şi, prin intermediul imaginilor, să-i dau un sens. În drum spre poziţiile avansate mai luăm un autostopist. E un militar ce merge să schimbe pe cineva. Patul puştii sale se bate enervant de piciorul meu în viteza si hurducăielile automobilului. Nu-l deranjează prea tare gropile sau vântul. Spre deosebire de mine, aceşti soldaţi sunt obişnuiţi cu vremea şi condiţiile de aici chiar dacă, momentan, merg mai repede şi prin locurile cele mai rele doar ca să mă impresioneze.

EXCLUSIV Mircea Barbu, corespondent „Adevărul” în prima linie cu trupele speciale loiale Moscovei, la graniţa Crimeei

Trecem pe lângă diferite posturi avansate şi zăresc, printre tancuri, Marea Neagră. Mă gândesc cât de aproape e malul românesc de aici şi cât de uşor ar fi să vedem aceleaşi imagini şi la noi dacă lucruile iau o întorsătură spre rău.

În faţa noastră, o maşină civilă. Soldaţii îşi încarcă puştile şi devin serioşi. Cel de la volan se dă jos, cu pistolul în mână, indexul lipit ferm de armă şi privirea aţintită spre maşină. Celălalt soldat îl acoperă de la distanţă. Din maşina civilă se dau jos câţiva tineri. După o scurtă verificare, militarii îşi dau seama că sunt localnici, curioşi şi ei de ce se întâmplă. Sunt întorşi din drum şi expediaţi din zonă fără explicaţii.

Cu localnicii plecaţi, cei doi soldaţi pregătesc o adevărată demonstraţie de tragere la ţintă. Adună sticle şi îmi fac semn să-mi pregătesc camera. Sunetul şi rafalele mitralierei mă asurzesc. Gloanţele nimeresc sticlele când şi când şi agită apa. Filmez şi fotografiez fără să pun întrebări. Sunt invitat să încerc ambele arme la ţintă. Deşi o parte din mine e curioasă de puterea unei astfel de maşinării, decid că e mai bine să rămân imparţial şi să nu mă amestec în povestea asta. „Pacifist?”, mă întreabă unul din ei. Tac. În ultima vreme nici eu nu mai ştiu răspunsul la această întrebare.

Plec spre Simferopol în viteză, grăbindu-mă să procesez materialele foto şi video şi să scriu articolul. E o grabă în care încerc să-mi amintesc fiecare detaliu, să nu uit niciun amănunt. Las în spatele meu filtrul de control, cu soldaţii şi tancurile sale, cu poveştile de viaţă ale tinerilor şi controversata lor prezenţă în zonă, cu infirmeria, popota şi camera de anchetă. Cu bune şi rele plec dintr-o lume în care prea puţin are sens.