Marea manifestaţie, permanenta nefericire

FOTO AFP

La ora la care scriu aceste rânduri se anunţă pentru marţi în Franţa cea mai mare manifestaţie sindicală, corolar al seriei de greve din ultimele săptămâni. Principalele sindicate vor să-i transporte pe manifestanţi spre Paris în cel puţin 450 de autobuze, dar patronii întreprinderilor de transport nu prea vor să-i servească.

Cum se va proceda cu afluxul spre celelalte mari oraşe de asemenea nu se ştie. Iar ambiţia liderilor sindicali de a depăşi cifra de un milion şi jumătate de participanţi trebuie luată şi ea în vârful pensetei, dacă ne gândim că nu doar indignarea dar şi o imensă oboseală par să se fi instalat cam peste tot în aceste zile. S-a văzut acest lucru în momentul în care jandarmii nu au schiţat niciun gest să intervină între cetele de huligani ruşi şi britanici care  se băteau la Marsilia înaintea meciului. Au intervenit ulterior şi huliganii autohtoni, mari amatori să spargă vitrinele şi să ia ce apucă. Dar nici asta nu i-a mai emoţionat pe oamenii ordinii. Iată aşadar că greva, deşi parţială, a trenurilor riscă să împotmolească iniţiativa manifestaţiilor în propriile ei efecte. Iar acesta nici nu ar fi singurul paradox care blochează de o bună bucată de vreme societatea franceză.

Un fel de permanentă nefericire paralizează Franţa, mai cu seamă clasele de la baza sistemului productiv sunt înspăimântate de orice iniţiativă legislativă care vrea să se atingă de legislaţia muncii. Chiar dacă, probabil, unele proiecte de lege ar fi benefice, ar reuşi să dinamizeze productivitate, competitivitatea sau chiar creşterea economiei franceze, marele sector bolnav, de aproape un deceniu. Fiindcă omul de rînd nu mai crede în iniţiativele oamenilor politici, nici în cele ale patronilor sau ale băncilor, fără să fi devenit nici militat de stânga, nici anarhist, nici măcar sindicalist! In Senat încep să fie discutate tocmai articolele acestei legi considerată „de dreapta”, propusă de un guvern „de stânga” - de unde şi sentimentul muncitorului de la bază, că este trădat de toată lumea. Discordia sporeşte în jurul faimosului articol 2 din noul proiect legislativ, care le permite întreprinderilor (particulare) să negocieze contracte colective globale cu salariaţii. Or, sindicatele vor numai contracte pe categorii profesionale, care să respecte flexibilitatea şi caracteristicile specifice unor meserii sau prestaţii profesionale, chiar dacă asta nu le convine patronilor.

Faptul că nici ameninţările teroriste, nici evenimentul fotbalistic internaţional pe care îl găzduiesc nu-i fac pe francezi să renunţe la această mare manifestaţie (care ar putea să fie urmată de altele, căci in hexagon cetăţenii ştiu să se mobilizeze), vorbeşte de la sine.

Chiar dacă am intra în detalii, tot nu s-ar înţelege mult mai bine de unde această teamă instinctivă a sindicatelor, că în spatele textelor de legi se ascund intenţii ticăloase, care ar afecta şi statutul funcţionarilor publici, în principiu exceptaţi de la rigorile respectivului articol. La capitolul paradoxurilor, mai trebuie pomenit unul. Guvernul de stânga al premierului Valls forţează adoptarea noii legislaţii, atât de nepopulară tocmai în sânul electoratului de stânga, asumându-şi responsabilitatea de a adopta legea chiar fără vot. Premierul, la rândul său, crede că Senatul, majoritar de dreapta, ar vrea să dea o tentă şi mai liberală proiectului, făcând posibilă eliminarea faimoasei săptămâni de lucru de 35 de ore - care pare să fi devenit ultima baricadă a rezistenţei la reforme. Că va fi sabordată la dreapta, sau că o va sabota stânga, respectiva lege a săptămânii reduse de lucru, din Franţa, adoptată tot sub un guvern socialist, pare să fie principala explicaţie a sufocării economiei franceze. In timp ce alte regimuuri liberale, prin Marea Britanie, prin Germania, ca să nu mai vorbim de SUA, se complică mult mai puţin cu drepturile salariaţilor, iar patronii dau afară şi angajează cu destulă dezinvoltură, în Franţa niciodată acest lucru nu prea a fost acceptat. Evident că în situaţia mondializării economiei, când marile uzine productive s-au deplasat prin ţări ce nici nu cunosc viaţă sindicală (ca în China, unde te culci, te scoli, lucrezi şi te înmulţeşti la locul de producţie, fericit că ai  mai mult decât trei pumni de orez), pretenţiile „tradiţionale” ale sindicatelor franceze par fantome dintr-o altă vreme. Şi, evident, toate aceste greve reclamă sporuri de salarii, pe lângă menţinerea vechilor privilegii, între ele şi „privilegiul” de a considera că e suficient dacă munceşti 35 de ore într-o săptămână, chiar dacă în felul acesta investitorii nu-şi triplează repede veniturile, ca prin alte părţi.

Numai că nici sindicatele, nici opinia publică din Franţa, deşi aceasta e nemulţumită de inconfortul produs de grevele repetate, fie că e vorba de gunoieri, sau de  cei din rafinării, de pe aeroporturi, nu par să se resemneze acceptând afectele sociale ale mondializării. S-a ajuns la o situaţie de blocaj. S-ar putea să fie chiar semnalul unei turnante, al unui moment  de cotitură în mentalitatea „productivă” a Occidentului. Franţa a mai dat şi in trecut exemple de revolte care s-au generalizat, iar faimoasa ei Revoluţie a cam pârjolit indistinct şi instituţii, şi biserici, şi palate.

Faptul că nici ameninţările teroriste, nici evenimentul fotbalistic internaţional pe care îl găzduiesc nu-i fac pe francezi să renunţe la această mare manifestaţie (care ar putea să fie urmată de altele, căci in hexagon cetăţenii ştiu să se mobilizeze), vorbeşte de la sine. Este multă nefericire acum în Franţa, multă revoltă moncnită, multă confuzie, de asemeni. Iar acolo nu funcţionează ideea că trebuie inventat cultul „omului puternic”, liderul maxim  care poate rezolva toate problemele prin forţă şi autoritate. Concepţie ce se instalează, vai, din păcate,  din nou, în unele ţări, unde tot felul de indivizi ambiţioşi încurajează mitul carismei naţionale, sau religioase, sau bezna puterii iraţionale, cu noi raişi, sultani, împăraţi, ţari şi alţi despoţi.