EXCLUSIV ANALIZĂ Dan Dungaciu şi Petrişor Peiu. România după Turcia. Crize şi oportunităţi în 10 puncte

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Turcia a fost un actor/partener importat pentru România înainte de lovitura de stat eşuată. Devine şi mai importantă după evenimentele ale căror consecinţe nu s-au stins încă pe malurile Bosforului, se arată într-o amplă analiză semnată de Dan Dungaciu, director al Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, şi Petrişor Peiu, coordonator al Departamentului de Analize Economice a FUMN.

A devenit limpede că măsurile Ankarei devin la fel de îngrijorătoare ca şi lovitura de stat. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem de azi înainte este: „Ce urmează?”. Ce ar trebui să scrie într-o eventuală strategie de ţară după multiplele crize care macină astăzi entităţi pe care le credeam la un moment dat sacrosante şi nepieritoare: UE şi NATO? 

„Tot ce e solid se topeşte în aer, tot ce este sfânt este profanat…”, scria bătrânul Marx despre modernitatea europeană. Aceasta este şi condiţia noastră strategică de azi. Nimic din ceea ce ştiam ieri nu mai este valabil. În această lume, România euroatlantică va trebui să îşi regândească, cu luciditate, poziţia şi mizele.
 

1. Criza din Turcia e structurală, deci îndelungată

De Turcia şi crizele ei endemice nu vom scăpa curând. Pentru că în Turcia criza este structurală. Când Kemal Atatürk a decis că nu Coranul trebuie să fie cartea de căpătâi, ci un tip specific de ideologie republicană (kemalismul – fondat de un sociolog de extracţie franceză, Ziya Gökalp), a introdus în societatea turcă o tensiune / pană care nu a mai putut fi stinsă niciodată.

După abolirea brutală a Califatului, trecerea la alfabetul latin, instaurarea unui nou cod vestimentar (occidental), cu o fiică de preşedinte pilot de avion şi cu un concurs de Miss Univers (!), Turcia a trecut prin ceea ce trecuse Rusia după radicala reformă occidentalizatoare la care a supus-o Petru cel Mare. Ankara se rupe vizionar şi eshatologic de Istanbul, precum Petersburgul s-a rupt de Moscova (sau Constantinopolul de Roma!).

Tensiunea nu a fost însă ostoită niciodată. Islamul trece în catacombe, dar nu dispare, iar Gulenismul i-a devenit expresia care se insinua tenace în venele şi arterele societăţii turce, şerpuind printre loviturile de stat ale armatei vigilente şi seculare, începând cu anii 80. Aşa suna, de fapt, învăţătura carismaticului Fetullah Gulen, adeptul învăţăturii că Islamul trebuie să devină conţinutul care să umple formele occidentale.

Un soi de Maiorescu musulman, cu precizarea că, în cazul Islamului, osmoza se face incomparabil mai greu. Dacă se poate face vreodată… Guleniştii din sistem – armată, sistemul judiciar, poliţie etc. – sunt cei care în anii 2000 îl ajută pe Erdogan să aresteze primii generali şi amirali, dar, după ruptura dintre Gulen şi Erdogan, de fapt, dintre două viziuni asupra Islamului, Erdogan se trezeşte cu doi inamici în sistem: Armata şi guleniştii.

De aici şi reacţiile furioase şi epurările pe care le vedem astăzi. Sunt, de fapt, consecinţa logică a viziunii lui Erdogan. Căci trebuie să scapi concomitent de ambii inamici. Armata o arestezi, o decapitezi, la fel şi sistemul judiciar şi cel academic, unde guleniştii şi-au făcut cuib.

Cum putem înţelege enormitatea gestului? Imaginaţi-vă, de pildă, că vreunui lider politic european i-ar intra în minte că George Soros îi vrea pielea şi, pentru a se apăra, ar desfiinţa toate şcolile / fundaţiile / instituţiile construite de acesta şi ar epura din sistem toţi foştii bursieri ai Fundaţiei magnatului american. Sună ca o nebunie, dar, păstrând proporţiile, cam asta face Erdogan.

Cu ce şanse de reuşită? Evident, minime pe termen mediu şi lung. Epurările vor crea şi mai multe pene şi tensiuni în societate. Rezultatul? O criză structurală în Turcia, care nu va putea fi ostoită curând. Atatürk a instalat în societatea turcă o tensiune de proporţii între Islam şi politică. Erdogan a mai introdus una, în interiorul islamiştilor. Este reţeta perfectă a unui eşec anunţat.
 

2. Furtună perfectă în Europa şi… NATO?

Am mai vorbit în paginile acestui ziar despre „furtuna perfectă” în Europa, iar realitatea confirmă sintagma pe zi ce trece. Ultimele evoluţii la care am asistat nu fac decât să adauge straturi de criză în plus: Brexitul, Nisa, Turcia.

„Furtuna perfectă” marchează o schimbare de paradigmă şi creează o cotitură majoră în percepţia euro-atlantică: solidaritatea militaro-economico-politică a Occidentului se nuanţează şi se separă în trei dimensiuni distincte: cea militară (unde solidaritatea rămâne palpabilă, chiar în contextul vulnerabilizării armatei turce, a doua ca mărime din NATO), cea economică care începe să se manifeste tripolar (Nordul eficient, Sudul vulnerabil şi Estul emergent, totul colorat de incoerenţa care duce la întârzierea semnării Parteneriatului Transatlantic pentru Investiţii şi Comerţ –TTIP) şi cea politică (cea mai puţin coezivă, cu Estul concentrat pe pericolul rusesc, Centrul cinic care doreşte reluarea afacerilor mari cu ruşii, Sudul indiferent şi autarhic şi SUA obosite de rolul de singura putere globală).

În ceea ce priveşte NATO, aici lucrurile trebuie privite cu luciditate. După Turcia, Marea Britanie capătă o importanţă sporită (cu efecte asupra negocierilor pe Brexit), iar Marea Neagră, evident, se amână. Nu că a fost ea în prim plan vreodată – nu a fost! -, dar acum e limpede că prezumatele măsuri de la Marea Neagră rămân doar pe hârtie. 

Ce poate face? Înainte de a vorbi despre soluţii, o ultimă precizare.

3. Nu se poate crea niciun pol de putere alternativ

Declaraţiile flamboaiante ale liderului turc legate de un nou pol strategic (!) - trilaterala Rusia-Turcia-Iran - sunt mai degrabă semnul pierderii busolei strategice. O asemenea declaraţie vulnerabilizează Turcia şi o face victimă aproape sigură a oricărei apropieri a Ankarei de Rusia.

Căci asta vrea Moscova până la urmă, marele câştigător a tot ce se petrece acum în Europa. Vrea o Turcia slăbită, izolată, cu o armată debusolată şi pe care să o poată utiliza împotriva SUA sau a Europei în orice negociere. În niciun caz să se alieze cu ea pentru un conflict politic sau militar cu Occidentul. Ar fi din punct de vedere strategic o absurditate pentru Kremlin, căruia îi cresc acţiunile şi imaginea fără să facă nimic.

Ceea ce Moscova aşteaptă este să culeagă roadele crizelor din UE şi NATO, nicidecum să devină războinică. Căci avantaje pentru ea vor fi – şi strategice, şi politice şi economice. De aceea Moscova priveşte mai degrabă cu condescendenţă, decât cu entuziasm, reverenţele şi schimbările de picior strategic ale sultanului care (tocmai) şi-a cerut scuze… Ankara devine o unealtă de negociere pentru cinicele şi abilele elite de la Kremlin, în niciun caz un „partener strategic”. 

Iar în ceea ce priveşte Teheranul, aserţiunile lui Erdogan sunt complet nerealiste. Miza Iranului este acum dezvoltarea şi fructificarea inclusiv a acordului cu Washingtonul. Ar fi absurd şi de neconceput pentru sofisticatele elite de la Teheran să intre într-o confruntare făţişă cu Occidentul. Dacă cineva de la Washington va dori să anuleze acordul istoric, este altceva.

Dar, deocamdată, oferta liderului turc sunnit către marea putere şiită din Orient rămâne mai degrabă un gest de slăbiciune. În Siria, Iranul cooperează eficace cu Siria şi Hezbollach-ul şiit pentru susţinerea regimului Assad, Turcia este în altă tabără. Ce va face Turcia pentru a crea parteneriatul strategic preconizat? Va renunţa la toate mizele şi orientările ei actuale? Şi ce va mai rămâne din Turcia în acest caz?...
 

4. România dansează pe vulcan

Nu această utopică trilaterală trebuie să fie preocuparea strategică a Bucureştiului în acest moment. România are probleme generate explicit de recentele evoluţii şi asupra cărora va trebuie să se aplece urgent şi insistent.

În primul rând, lipsa unei politici răsăritene consecvente, din interiorul căreia să fie abordată şi chestiunea Mării Negre, face ca Bucureştiul să fie conjunctural, reactiv şi fără consecvenţă în acest dosar. În al doilea rând, plecarea Marii Britanii din UE slăbeşte frontul pro-atlantist şi îndulceşte poziţia europeană faţă de Federaţia Rusă, cu care România, în lipsa unei politici estice, nu are relaţii de nici un fel.

De fapt, singura relaţie cu aceasta fiind cea mediată de calitatea de membru UE. În al treilea rând, umilirea şi slăbirea armatei turce în decursul evenimentelor care se derulează începând cu 15 iulie vulnerabilizează zona NATO de la Marea Neagră, mai ales în contextul în care NATO abia de a decis la Varşovia să îşi întărească prezenţa militară în zona nord-estică (Polonia şi ţările baltice).

Lipsa unei viziuni majore de politică naţională lasă România fără un proiect major de poziţionare în economia globală şi fără un ansamblu de politici de securitate coerente 

În al patrulea rând, slăbiciunile statelor sudice ale Uniunii Europene creează pericolul unui nou tsunami economic, în contextul în care Italia şi Spania sunt parteneri comerciali importanţi, iar Turcia este primul partener economic non-UE.

În al cincilea rând, lipsa unei viziuni majore de politică naţională lasă România fără un proiect major de poziţionare în economia globală şi fără un ansamblu de politici de securitate coerente care pot conduce la izolare şi marginalizare politică, conferind unei ţări de dimensiuni mijlocii (a şasea din UE 27, fără Marea Britanie) un rol minor, de furnizor de forţă de muncă ieftină şi de actor exotic, masă de manevră pentru interesele „greilor”.

5. Parteneriatul strategic cu America: prea mic pentru o retorică aşa de mare!

sua romania

Ieşirea din această nouă provocare, prezumată fiind o înţelegere profundă a acestor noi realităţi, o reprezintă asumarea curajoasă a provocărilor şi specularea posibilităţii de a ne poziţiona corect. Piatra unghiulară a acestei poziţionări inteligente o constituie aprofundarea şi umplerea de conţinut a parteneriatului cu Statele Unite.

Mult clamat şi aşezat la începutul oricărui discurs oficial, odată scuturat de retorică nu rămâne foarte mult din el. Cineva observa, sagace, că parteneriatul Washington-Bucureşti are aerul retoric al celui dintre Bucureşti şi Chişinău. Aşa cum elitele de la Chişinău invocă de fiecare dată România şi necesitatea sprijinului românesc (chiar dacă o fac scrâşnit şi numai când nu au altă soluţie), acestea nu fac nimic concret pentru a încuraja prezenţa românească efectică, în termeni de investiţii strategice, în R. Moldova. Dimpotrivă! România este „prieten” (de la „neamurile” lui Mircea Snegur azi suntem „prietenul care se cunoaşte la nevoie”), dar investiţiile strategice merg către Rusia (de la televiziuni la aeroport).

Consecinţa: nu există nicio investiţie strategică a României în R. Moldova şi nici nu este încurajată să existe. Bucureştiul numeşte toate acestea, pompos şi ridicol -„sprijin pentru integrarea europeană a R. Moldova” (!). 

În comparaţia sugerată mai sus Bucureştiul are uneori în raport cu Washingtonul poziţia Chişinăului în raport cu România: vorbă multă, dar investiţie strategică puţină. Nu e vorba că nu există investiţii americane în România, este vorba că multe dintre cele care ar fi putut să fie nu au fost.

Şi cele care pot să fie nu sunt. În această situaţie, fără politică răsăriteană, ignorată în UE, România nu trebuie să se mire că nu există nici în dosarul R. Moldova, iar în dosarul Mării Negre este complet descoperită şi prinsă în ofsaid. În realitate, în acest moment România contează prea puţin pentru Washington. 

6. Dimensiunea politică a parteneriatului trebuie să capete consistenţă

Pentru a deveni interesantă politic, România trebuie să aibă – în primul rând - o contribuţie proprie semnificativă pe dosarele importante. De exemplu, un rol asumat şi bine jucat în Republica Moldova (măcar la nivel economic dacă nu şi politic), o expertiză greu de neglijat în problemele complicate ale Balcanilor de Vest, ale Orientului Mijlociu şi Iranului.

În al doilea rând, România trebuie să îşi asume cu responsabilitate procese politice la nivelul Uniunii Europene precum şi în cadrul politicii de vecinătate a acesteia şi trebuie în egală măsură să îşi asume şi iniţiative sau instituţii europene (şi nu doar în perspectiva lui 2019) cu mai mult curaj şi determinare.

Dacă nu vom ieşi din rolul de tocilar prostuţ şi plângăcios, băieţii cei mari (şi invariabili cinici) din fundul clasei nu ne vor băga în seamă şi se vor mulţumi să ne fure sendvişul din pacheţel. Dacă vrem să contăm cu adevărat pentru americani, trebuie să avem măcar o prezenţă consistentă comparabilă cu cea a Poloniei.

7. Crearea unei prezenţe americane importante în economie

Statele Unite trebuie, în primul rând, să aibă ce apăra în România. Şi pentru acest lucru trebuie să concepem câteva proiecte majore, plecând de la implicarea companiilor americane în domenii esenţiale precum energia, industria de apărare, cea navală, agricultură, IT&C şi piaţa de capital.

Este evident că principalul domeniu în care americanii au vocaţie, iar noi avem nevoie de capital şi know-how este energia. Pentru a aduce americani „cu greutate” în energie avem nevoie de companii mari şi de proiecte mari; esenţial ar fi să se reunească companiile energetice cu capital majoritar de stat în companii mari, cu cifre de afaceri de 5-10  miliarde de USD care să ofere „carne” pentru marii investitori de peste ocean.

Aceste mari companii trebuie să aibă în portofoliu proiecte mari , de ordinul a sute de milioane sau miliarde de USD pentru a aduce alături de ele „big boys” din SUA şi aceasta înseamnă că avem nevoie de proiecte regionale (care să facă din România un jucător regional important). Am putea începe modest măcar realizând câteva proiecte de investiţii de ordinul a sute de milioane USD măcar în Bulgaria şi/sau Republica Moldova.

Am putea continua cu proiecte ceva mai îndrăzneţe precum participarea la proiectul Tenghiz sau concesionarea de zăcăminte de petrol în Autonomia Kurdistan din Irak sau participarea la marele proiect Bandar-Abass din Iran sau chiar cumpărarea rafinăriilor şi petrochomiei scoase la vânzare de către Lukoil în Balcani (rafinăria de la Burgas, de exemplu, este cam cu o cincime mai mare decât Petromidia).

Şantierele navale precum şi infrastructura navală reprezintă iarăşi o miză în care putem atrage nume şi capitaluri americane în parteneriate pe termen lung, nemaivorbind de exploatările de hidrocarburi din bazinul Mării Negre...

8. Agricultură, IT, piaţa de capital

Agricultura noastră începe să conteze în bazinul Mării Negre, dar are nevoie de capitaluri proaspete, de pieţe globale şi de parteneri mari care pot valorifica avantajul unor ferme mari faţă de media europeană (Insula Mare a Brăilei, Balta Ialomiţei, etc), precum şi de mari operatori logistici pentru silozuri şi infrastructură portuară.

Industria IT&C este o oportunitate reală dacă vom înţelege să renunţăm la abordările lozincarde şi să facem paşi concreţi. De exemplu să creştem în mod real numărul de absolvenţi de specialitate din universităţile româneşti, dar şi să construim programe coerente de atragere a românilor din afara României care ar putea veni pe burse specializate şi ţintite în România. Miza principală trebuie să fie R. Moldova, dar şi tinerii români din Ucraina sau Serbia care pot deveni parte a acestui proiect regional. 

În fine, poate domeniul cu cel mai mare potenţial îl reprezintă cel mai puţin dezvoltat şi anume piaţa de capital, utilizarea Bursei de Valori pentru creşterea semnficaţiei economice a României şi pentru captarea capitalurilor interne şi mai ales ale marilor fonduri de investiţii; pentru aceasta ar trebui să renunţăm la paradigma păguboasă a privatizărilor cu investitori strategici şi îmbrăţişarea ideii de privatizare prin oferte publice pe bursă.

Acest lucru va duce la companii puternic capitalizate, cu acţionariat majoritar românesc, dar cu capitaluri americane şi conducere corporativă; mai mult astfel s-ar putea lista şi finanţa fonduri de investiţii de dimensiuni mijlocii spre mari (câteva sute de milioane- miliarde de USD) utile pentru a „ataca” proiecte mari de infrastructură sau energetice.

9. Un parteneriat militar aprofundat şi pe termen lung

Acest deziderat presupune mai mulţi paşi, dintre care esenţiali ni se par cei legaţi de autohtonizarea producţiei unor repere de tehnică militară de inspiraţie americană; un astfel de proiect trebuie dublat de către disponibilizarea unor fonduri suficiente pentru înzestrarea în primul rând a armatei proprii cu respectiva tehnică militară.

Un prim exemplu ar putea să fie realizarea unui joint-venture cu integratori americani pentru producerea unor vehicole de luptă 4x4 sau/şi 8x8 echipate de luptă şi Intercom care să intre în dotarea armatei române, cel puţin de ordinul sutelor. Un alt exemplu ar putea să fie colaborarea româno-americană în vederea realizării unui produs de tip baterii de rachete, unde am putea avea o valoare adăugată importantă.

Sigur că acest tip de abordare nu ar mai permite derapaje instituţionale precum demnitari români care promovează colaborări militare industriale cu parteneri din afara spaţiului NATO sau secretari de stat cu atitudini ostile intereselor americane în aceste domenii sensibile....

10. Marea Neagră, încadrată într-o politică răsăriteană coerentă şi activă

Manevre NATO la Marea Neagra FOTO AP

Pentru a fructifica Parteneriatul strategic cu SUA în Marea Neagră este nevoie de două lucruri. În primul rând, o viziune politică pe răsărit mai amplă, concretizată prin prezenţă diplomatică eficace şi capacitate de a furniza expertiză partenerului strategic.

România în acest moment este cvasi-izolată (vezi relaţia cu Rusia), fără viziune (vezi R. Moldova) sau complet stângace şi inadecvată (vezi Bulgaria). Pe lângă miza (totuşi) mică de a lupta pentru drepturile muncitorilor noştri în Marea Britanie sau Franţa, trebuie să abordăm şi teme majore pentru întregul continent şi pentru SUA, iar acest lucru nu se poate face fără a avea şi urmări o politică faţă de Federaţia Rusă.

În al doilea rând este vorba despre disponibilitatea noastră de a prelua un rol crescut, dar bine definit tehnic în politica comună de apărare la Marea Neagră care să ofere armatei şi marinei americane alternative pe termen lung.

O opţiune ar putea să fie de exemplu dezvoltarea unei flotile de avioane de vânătoare semnificativă ca număr şi putere de foc, precum şi realizarea unei infrastructuri extinse pentru aceasta; poate şi opţiunea de a ne echipa cu baterii de rachete sol-apă şi sol-aer amplasate în apropierea bazinului Mării Negre ar putea să atragă colaborări extinse.

Nu în ultimul rând infrastructura de comunicaţii critice dezvoltată în jurul coastei româneşti, dublată de dezvoltarea unor operatori de cyber-security pentru protejarea infrastructurilor energetice şi de transport, ar fi un pas decisiv pentru adâncirea colaborării militare bilaterale.

Competenţele româneşti în IT&C, atât de bine clamate de guvernanţi, ar trebui probate în domeniul cyber-security şi finanţate pe măsură măcar de către beneficiari dacă nu şi de stat.

Europa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite