Esticii au intrat într-un cerc vicios

Nigel Farage spunea deunăzi că România nu trebuia primită în UE, întrucât tranziţia la democraţie nu s-a încheiat nici până acum. Cu câteva zile mai devreme, un lider al socialiştilor belgieni, Paul Magnette, afirmase că ar fi bine ca, după Marea Britanie, şi ţări precum Bulgaria, Polonia, România sau Ungaria să iasă din UE.

Cele două voci sunt foarte diferite. Farage, artizanul Brexit, ar vrea ca Europa să fie alcătuită din naţiuni care-şi trăiesc fiecare viaţa proprie. Magnette, dimpotrivă, e federalist şi doreşte o Uniune în care să nu existe „regimuri neguvernabile”, care riscă să o slăbească sau chiar s-o ducă la dezintegrare. Dacă primul speră ca UE să dispară, al doilea doreşte s-o întărească, prin ieşirea esticilor, dar şi a unor state nordice.

Euroscepticismul s-a răspândit în toate taberele politice. Liberalul Guy Verhofstadt a iniţiat în Parlamentul de la Strasbourg un raport în care cerea ca statele din zona euro şi cele din afara acesteia să aibă parte de o reprezentare politică diferită. Dreptul de vot al ţărilor care nu au adoptat moneda comună ar trebui să fie consultativ atât în Consiliu, cât şi în Parlamentul European. Comisia ar urma să-şi diminueze efectivele: s-ar renunţa la principiul „câte un comisar pentru fiecare ţară”. Şi grupul PPE, şi cel socialist au susţinut aceste idei. S-au opus deputaţi din statele noi, care se tem că ar pierde mult din influenţă, oricum mai redusă decât cea a fondatorilor.

În spaţiul public european, începe să se înrădăcineze ideea că extinderea masivă a UE la Est a fost o eroare. Au afirmat aşa ceva mai întâi extremiştii, dar discursul e preluat acum şi de unele dintre partidele de guvernare, care cred că, în acest fel, ar putea bloca accesul la putere al forţelor anti-sistem.

Adevărul e că, în ultimii ani, crizele politic-constituţionale din Ungaria, Polonia sau România au creat sentimentul că, indiferent de culoarea politică a guvernelor, esticii nu reuşesc să stabilizeze statul de drept, (re)inventat după căderea comunismului. Aşa au ajuns un fel de „ţap ispăşitor” pentru toate relele politice imaginabile.

Criza imigranţilor a acutizat această percepţie, după ce criza euro stigmatizase ţările din Sudul Europei. Să observăm, pe de altă parte, că în Grecia, Italia şi Spania, tulburările create de deriva monedei comune au condus la naşterea unor partide noi, precum Syriza, 5 Stelle sau Podemos. În Est, punerea în dificultate a statului de drept a sporit polarizarea politică şi a împins guvernele către o critică a instituţiilor europene. Orban, Kaczyński sau Dragnea ar vrea ca Bruxelles-ul să nu-i mai bată toată ziua la cap.

Esticii au intrat într-un cerc vicios, întrucât le spun celor care vor să-i excludă sau să le diminueze din influenţă că nu vor să lucreze cu ei. E nevoie de curaj politic pentru a ieşi din această fundătură.