Erele Ucrainei. Cei care, acţionând la unison, au pus umărul la o nouă statalitate după înlăturarea lui Vicktor Ianukovici

FOTO SHUTTERSTOCK

Tranzitând de la un stat client al Rusiei la o naţiune aspirantă la aderarea la UE, Ucraina şi-a descoperit o nouă putere după ce liberalii şi naţionaliştii au început să lupte pentru o cauză comună, arată o analiză The Observer.

30 de ani reprezintă suficient de  mult timp pentru ca ţările să se transforme - în bine sau în rău - şi să aibă ere. La momentul invaziei, la finele lui februarie, Ucraina se afla în era europeană, după ce Putin s-a opus unei prime ere a Ucrainei independente post-sovietice. Putin a refuzat Ucrainei dreptul de a intra într-o primă eră şi apoi n-a putut recunoaşte că în Ucraina a început o a doua eră.

Kremlinul are preconcepţii - dar o mare dintre ele sunt împărtăşite şi de Occident, în măsura în care acesta deosebeşte între o Ucraina de vest „naţionalistă, vorbitoare de ucraineană” şi una de sud şi est „prietenoasă faţă de Rusia, vorbitoare de rusă”. Acest mod de a privi este un clişeu.

Or, lucrurile nu erau atât de simple nici măcar în Ucraina post-sovietică.

Era europeană a Ucrainei a început în 2014, când Ucraina şi-a răsturnat propriile baze politice. Pusă în faţa unei lupte de natură existenţială contra unui vecin puternic şi nemilos, unde naţionalismul slujeşte autocraţiei, o clasă emergentă de liberali ucraineni au făcut front comun cu naţionaliştii ucraineni - o alianţă incomodă, dar care a păstrat unitatea în ţară.

„Ucraina europeană” nu reprezintă o stare de lucruri realizată, ci o condiţie în care Ucraina nutreşte o speranţă - de a deveni membră a UE. Până să fie atacată, acest deziderat avea mai mult sens pentru Ucraina decât aderarea la NATO.

Există o latură materială a acestei speranţe - granturi, locuri de muncă, comerţ. De la „revoluţia demnităţii” sau a Maidanului, mai bine de un milion de ucraineni au mers la muncă în UE.

Dar, dincolo de asta, există perspectiva mai puţin tangibilă dar şi mai atrăgătoare a unei „forme alternative de statalitate”, arată analiza The Observer. În locul unor mistificări arhaice şi romantice ale vechiului naţionalism ucrainean sau a vizunii neoimperialiste a lui Putin despre o Ucraina pulverizată şi reconstruită ca un stat-marionetă al Rusiei apare o Ucraina liberă ce năzuieşte să devină membru egal al asociaţiei de ţări autodeterminate din UE.

Din punctul de vedere al Ucrainei, frumuseţea modelului UE  este capacitatea sa de cuprindere în aşa fel încât în cadrul lui să-şi găsească locul atât liberalii, cât şi naţionaliştii.

În interiorul unui spectru al naţionalismului, la un capăt se situează cei având scopuri cumva similare şi apropiate, de pildă partidului Naţional scoţian - şi anume de a folosi puterea economică a UE în avantajul celei proprii şi de a accepta reguli multinaţionale pentru a-şi găsi propria autodeterminare. La celălalt capăt, cei cu viziuni conservatoare socotesc mai atrăgătoare modelele Poloniei şi Ungariei - patriotism ţipător, subordonarea mass-mediei, sistemului judiciar şi educaţiei idealurilor naţionaliste şi conservatorismului social, în timp ce se bucură de subvenţii europene şi liber schimb pe piaţa comună.

Preludiul erei europene a Ucrainei a început în 2013, când preşedintele ucrainean Viktor Ianukovici, un aliat destul de loial al Kremlinului şi concepţiei sale despre Ucraina post-sovietică drept un stat-client al Rusiei, a susţinut acordul de asociere cu UE.

S-a răzgândit în ultima clipă - indiferent de motivul său , autentic sau doar oportunist pentru a obţine mai multe de la Moscova care privea un astfel de parteneriat cu UE drept trădare- Ianukovici a sfârşit prin a lua un credit important de la Putin, întorcând spatele UE.

Drept urmare, în noiembrie, ucrainenii au început să iasă în stradă şi să-i ceară demisia. Au urmat reprimarea brutală a protestelor şi legislaţia represivă. În 2014, protestele au luat şi mai mare amploare în timp ce participanţii la ele s-au diversificat. Opoziţia faţă de Ianukovici a evoluat şi riposta a cuprins întregul sistem corupt - guvernamental şi oligarhic.

Tineretului  intelectual liberal i s-au alăturat grupuri naţionaliste radicale, mici antreprenori şi muncitori în fabrică. Parlamentarii din opoziţie s-au aliniat protestatarilor. În preajma pieţei centrale din Kiev „Maidan Nezalejnosti”, încleştările şi-au sporit violenţa, s-au ridicat baricade, în timp ce pietrele şi bâtele au fost înlocuite cu cocktailuri Molotov, grenade, gloanţe de cauciuc şi, în cele din urmă, gloanţe reale. Mai bine de 100 de manifestanţi au fost ucişi.

Regimul s-a prăbuşit în a treia săptămână din februarie - din  raţiuni ce rămân un mister - posibil după ce forţele de securitate n-au mai fost de partea preşedintelui. Capitalele europene au mediat un acord de pace cu Ianukovici - mulţimea n-a fost mulţumită, astfel că acesta a fugit din ţară. Parlamentul a votat un guvern interimar şi s-au făcut pregătiri pentru noi alegeri.

Nici nu s-au obişnuit bine cu victoria, că Rusia a anexat Crimeea în cadrul unei lovituri de stat aproape fără vărsare de sânge. În regiunea de graniţă Donbas, locul de baştină a fostului preşedinte ucrainean, o parte dintre localnici s-au răsculat şi au preluat controlul asupra unor clădiri administrative. Repede înăbuşiţi, în locul lor a venit un nou val de rebeli sprjiniţi de data asta de voluntari din Rusia. Încleştările au lăsat loc unui adevărat război ce a culminat cu incursiunile forţelor regulate ale Rusiei. Mii oameni au pierit, ca în 2015  linia frontului să se stabilizeze; odată ce o porţiune din Donbas a intrat sub control comun rebel şi rus, luptele s-au diminuat. Cu pace în restul Ucrainei, în 2017 a intrat în vigoare acordul de asociere între Ucraina şi UE.

Însă avertismente cu privire la ceea ce era de aşteptat pe termen lung au apărut înainte de declanşarea războiului din Donbas. Într-un interviu pentru un ziar ucrainean din martie 2014, un fost consilier al lui Putin, Andrei Illarionov, avea să prevadă cu o uluitoare acurateţe invazia rusă. Rusia a pus la cale ani de zile „un plan de ataca Ucraina. Are mai multe elemente: Crimeea, sud-estul şi desigur o schimbare de putere la Kiev”, în afara unor obiective precum scrierea unei noi constituţii ucrainene, dezarmare, „lichidare a Maidanului”.

Acesta din urmă nu este decât un alt termen pentru ceea ce azi Moscova numeşte „denazificare”, se arată în analiza The Observer.

În contextul actual, discuţia cu privire la abstracţiuni precum „liberalism” şi „naţionalism” ar putea părea banală şi în orice caz lipsită de urgenţă - totuşi, în absenţa acestor forţe acţionând solidar în ultimii şapte ani de semi-pace, ar fi putut oare Ucraina să reziste atât de mult? arată The Observer.

Autorul analizei, James Meek, îşi aduce aminte de o vizită la Kiev în februarie 2014 şi atmosfera care domnea printre naţionalişti şi liberali, ambele grupuri având în vedere şi fiind preocupate în egală măsură de viitorul european al ţării.

„Right Sector”, un grup naţionalist dintre cele mai radicale, dădea exemplul Poloniei pe care îl privea drept un model pentru Ucraina.

Revoluţia „Maidan” era una localizată - corturi strânse unele în altele unde aveau locuinţa temporară protestatari epuizaţi de luptă şi frig, în timp ce nu departe de ele restaurante scumpe serveau meniuri de lux.

Naţionaliştii au fost în fruntea luptei şi au avut un rol crucial, recunoaşte o femei de afaceri care, presupune autorul, în alte circumstanţe nu ar tolera să audă viziunea lor şovinistă şi conservatoare.

„Pentru mine ‘naţional’ e ceea ce îmi permite să apăr Ucraina drept o naţiune independentă şi suverană”, spunea în 2018 filosoful ucrainean Evhen Bistritski, într-o perioadă de deziluzie ce a urmat eşecurilor post-Maidan de a lupta cu corupţia.

„Sunt un liberal ce apără independenţa Ucrainei. O parte a societăţii ucrainene susţine valorile conservatoare, legându-le de securitate. Dacă  avem de gând să predicăm doar despre valurile liberale clasice, universale....atunci promovăm discordia în ţară”, observa acesta.

Scriitorul ucrainean Artem Chekh, autorul unei cărţi de memorii despre perioada când a slujit în armata ucraineană pe frontul din Donbas, în 2015, a pus din nou mâinile pe o armă, de data asta ca să apere Kievul de invadatori. În acea carte, „Absolute Zero”, a descris cum s-a simţit în calitate de intelectual şi liberal să lupte alături de muncitori şi fermieri nutrind un simţ patriot brut şi trăit în termeni absoluţi.

În prezent, camarazii săi sunt „un producător muzical, proprietarul unui magazin de detergenţi, un profesor, un artist, un funcţionar bancar, un fost anchetator, un doctor”.