După lovitura de stat de anul trecut, Erdogan a anunţat că va consulta poporul în privinţa candidaturii ţării sale la UE. Propunerea avea de ce să surprindă. Negocierile cu europenii au fost practic blocate, din pricina abuzurilor comise de autorităţile de la Ankara după eşecul puciştilor. În loc să calmeze neîncrederea, preşedintele turc anunţa că îşi va mobiliza simpatizanţii pentru a trimite la Bruxelles o cerere de divorţ.

Până la urmă, a ales o altă temă pentru referendum, întrebându-i pe turci dacă sunt de acord cu nu mai puţin de 18 modificări constituţionale. În esenţă, este vorba despre trecerea de la un regim parlamentar la unul prezidenţial. Într-o asemenea eventualitate, şeful statului ar numi cabinetul, ca şi unul sau mai mulţi vicepreşedinţi. El ar dispune de un drept de veto legislativ, pe care Parlamentul ar putea să-l anuleze cu majoritate absolută. Mandatul legiuitorilor ar spori de la patru la cinci ani, astfel încât scrutinul pentru Cameră să se ţină simultan cu cel pentru preşedinte. În acest fel, alegerea şefului statului ar determina configuraţia politică generală.

Într-un sens, Erdogan vrea să formalizeze o stare de fapt. El controlează guvernul, dar şi presa, el decide ce se face şi ce nu se face. În timpul campaniei, a promis, de altminteri, că va organiza un alt referendum despre pedeapsa cu moartea, ca şi cel despre aderarea la UE, pomenit mai sus. Opoziţia este slabă, fiind alcătuită din stânga kemalistă grupată în CHP şi din kurzi (HDP). Bipolarizarea este extremă. Erdogan a acuzat tabăra opozanţilor în termeni radicali: „cine se opune schimbării constituţionale e musai controlat de PKK sau de Gülen”, a zis el. Aliaţii săi din Partidul Mişcării Naţionaliste (MHP) sunt divizaţi în privinţa opţiunii de la referendum, deşi iniţial au sprijinit, în legislativ, propunerea de a-l ţine.

Ideea lui Erdogan n-a convins deloc în Europa. Regimul prezidenţial e cvasi-inexistent pe Vechiul continent şi, de aceea, privit cu multă suspiciune. Dar nu e vorba doar despre o dezbatere referitoare la principii politice. Nemulţumirea a devenit foarte concretă. Totul a pornit de la dorinţa preşedintelui turc de a obţine sprijinul conaţionalilor săi care trăiesc în mai multe ţări din UE. S-au opus guvernele din Germania şi Olanda, care nu au îngăduit miniştrilor trimişi de la Ankara să ţină adunări electorale. În replică, Erdogan i-a calificat pe Angela Merkel şi Mark Rutte drept „nazişti” şi a declarat că Europa se va prăbuşi.

Controversele au ajuns în medii la care nu te gândeşti îndeobşte, atunci când vine vorba despre politică. Zilele trecute, diplomaţii turci cereau socoteală oficialităţilor din Austria, după ce suplimentul pentru copii al unei gazete regionale din Vorarlberg a publicat un articol în care se vorbea despre intoleranţa lui Erdogan la opinii diferite.

Campania pentru referendum a sporit neîncrederea în regimul lui Erdogan, şi aşa foarte firavă după arestările masive, pe care le-a operat cel supranumit „sultanul”, din vara lui 2016 până azi. Pe scurt, deşi nu ştim ce rezultat va ieşi din urne – sondajele au indicat o vreme cvasi-egalitate – e sigur că un efect al referendumului este tensionarea relaţiilor Turciei cu UE.

În ochii europenilor, Erdogan a pierdut.