Dan Dungaciu: Războiul fără învingători de la Chişinău

Când, pe 10 august 2015, secretarul general al Consiliului Europei, Thorbjorn Jagland, sugera în New York Times că Republica Moldova este la un pas de prăpastie, punea cel mai dur şi mai realist diagnostic pentru mica republică din estul spaţului euroatlantic. Concluzia mesajului său anti-corupţie era că „statul capturat trebuie returnat cetăţenilor”.

Marea manifestare de protest din 6 septembrie, organizată de Platforma civică DA şi desfăşurată în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău (PMAN), a vrut exact asta: să elimine corupţia/corupţii şi „să redea ţara înapoi cetăţenilor”. Din perspectiva diagnosticului de la 10 august al Secretarului general al Consiliului Europei, R. Moldova, aflată la marginea prăpastiei, a făcut pe 6 septembrie un pas înainte...

Ironia este, şi nu este, întâmplătoare. Ce se întâmplă, de fapt, acolo? O întoarcere cu (aproape) 180 de grade. Pe scurt, pe 6 septembrie 2015 am asistat la o amplă mişcare de protest împotriva Alianţei pentru Integrare Europeană (AIE3) de la Chişinău. Este vorba despre aceeaşi coaliţie sprijinită şi votată de populaţie împotriva Partidului Comuniştilor a lui Vladimir Voronin după protestul din 7 aprilie 2009! O aproape radicală schimbare de atitudine.

 Spunem „aproape”, pentru că vectorul a rămas acelaşi: protestul din PMAN a fost sub o egidă pro-europeană, doar că miza lui majoră a fost bătălia împotriva corupţiei, examen la care cele trei partide de la guvernare („doi oligarhi şi jumătate” – cum spun liderii Pieţii) au căzut lamentabil. Bătălia la care asistăm acum la Chişinău este dintre populaţia prădată, sărăcită şi exasperată şi o coaliţie de guvernare declarat pro-europeană şi constituită democratic în iulie 2015. Tradare versus legitimitate. 

O stare de spirit care nu poate fi satisfăctă doar prin declaraţii politice. Starea de spirit din republică a fost exprimată limpede de prezenţa din Piaţă. În pofida unei campanii de presă împotriva prezumaţilor susţinători din umbră ai evenimentelor şi ai Platformei DA, numărul celor prezenţi la al treilea protest al Platformei din acest an  a depăşit cu mult aşteptările.

Chiar dacă cifra anunţată de organizatori nu a fost cea exactă – niciodată nu e! -, zeci de mii de oameni au venit, totuşi, în Piaţă, ceea ce a depăşit cu mult aşteptările, în primul rând ale guvernanţilor. Gafele de comunicare făcute de cei care se opuneau protestelor - de genul dublării manifestării cu un concert ad-hoc menit să deturneze prezenţa publicului - nu au făcut decât să stârnească manifestanţii şi să încendieze facebook-ul. Este clar că guvernarea a fost complet depăşită de situaţie, iar prezenţa peste aşteptări este un semnal cert şi incontestabil. Populaţia republicii este exasperată de corupţie şi eşec - şi protestează. E perfect legitim şi democratic.

„Capul lui Moţoc vrem!” Erorile strategice ale Alianţei de guvernare sunt inexplicabile şi de neiertat. În ciuda tuturor avertismentelor primite, a presiunii publice (pe care avea instrumente să o evalueze), nu s-a întâmplat, practic, nimic pentru a satisface o populaţie adusă la disperare.

Punctul culminant a fost gestionarea lamentablă a miliardului furat de către guvernanţi: anunţul că cele trei bănci cu probleme vor fi lichidate, iar miliardul va trece, de fapt, la datoria publică. Nici procurorul general, nici guvernatorul Băncii Naţionale, nici şeful CNA, nici chiar Ilan Shor, actualmente primar de Orhei şi principal suspect în furtul miliardului – nici unul dintre aceia nu au fost atinşi nici măcar cu o floare.

 După care, la fel de cinic, populaţiei i se cer sacrificii. Altminteri spus, noi l-am furat, nimeni nu va fi pedepsit, iar voi... plătiţi! O reţetă sinucigaşă perfectă pentru orice guvernare, exprimată chiar de către unul dintre liderii AIE, preşedintele PL, Mihai Ghimpu, într-un interviu exasperat de la Radio Europa Liberă:

„Mafie în toate domeniile şi la toate colţurile... Sistemul raider m-a obosit, lucrează de sus până jos”. Mai mult. Lipsa de viziune a AIE şi momentul pierdut i-a legat astăzi guvernării mâinile la spate. Orice acţiune împotriva corupţiei după manifestarea din 6 septembrie – arestare de persoane, demiteri, eliberări din funcţii etc. – va fi inutilă pentru atenuarea spiritelor.

Va fi percepută de Piaţă ca „o cedare” şi ca o consecinţă directă a protestelor zecilor de mii de oameni, prin urmare nu va avea darul să stopeze protestele. Dimpotrivă! Lumea va înţelege că protestele sunt soluţia şi va merge până la capăt. Guvernarea este în acest moment aproape blocată.

Amestec de planuri şi de interese geopolitice. Protestele nu sunt, ca de obicei, inocente. De fiecare dată apar impurităţi, mai ales în acest spaţiu. Confuzia de la Chişinău este alimentată de diversitatea protestelor. Concomitent cu manifestările din Piaţa, aşa numita mişcare „Antifa” (un soi de fascism antifascist!) condusă de fostul comunist Grigore Petreco (comunist, pro-rus, candiat pe listele lui Renato Usatâi etc.) a protestat în faţa Procuraturii RM, încercând, dotată cu lanţuri şi lacăte, să forţeze intrarea în instituţie.

Ulterior, agresorii au fost arestaţi, iar Poliţia a iniţiat şapte dosare penale. Confuzia dintre cele două proteste a fost copios folosită de adversarii politici şi mediatici ai Pieţii, care au confundat deliberat planurile, încercând să discrediteze acţiunile acesteia.

Adevărul este că nici liderii Pieţii sau canalele mediatice care şi-au asumat protestul nu au fost capabili să se delimiteze definitiv de Grigore Petreco şi acţiunile destabilizatoare ale echipei sale de la Procuratura Generală: unul dintre liderii Pieţii a fost fotografiat cu câteva zile înainte la o întrevedere în doi cu liderul Antifa, iar una dintre vorbitoarele active la protestele de la Procuratură a venit, nestingherită, pe scena manifestării din PMAN defilând cu tricoul alb „Demnitate şi adevăr”, semnul distinctiv al organizatorilor Pieţii. O confuzie care vulnerabilizează şi alimentează suspiciunile de ordin geopolitic. 
 

Protestul are lideri, dar nu are Lider. Pentru cine a urmărit manifestările din Piaţă, dar şi evenimentele anterioare acesteia, este evident că asistăm astăzi la naşterea unei noi formaţiuni politice care se doreşte legitimată şi susţinută de către protestele din 6 septembrie (de fapt, de către toate trei protestele din acest an ale Platformei DA).

Problema principală este însă lipsa flagrantă a unui lider. Piaţa nu are Lider, chiar dacă are lideri şi are o listă interminablă de comisii şi comitete de conducere, reprezentare, mediere etc. Invocarea aproape religioasă a fostului ministru al Educaţiei, Maia Sandu, este o probă în acest sens. Mai mult, faptul că s-a citit în Piaţă un mesaj al domniei sale postat cu o zi înainte pe Facebook - şi nu trimis special manifestării – sau că a fost aleasă în lipsă membru al unui comitet al Pieţii este o dovadă peremptorie în acest sens.

Piaţa, ea însăşi, simte că nu are Lider, căci organizatorii şi vorbitorii de la tribună sunt prea eterogeni, prea diferiţi în viziuni, strategii de acţiune, istorii personale şi adeziuni anterioare. Un protest fără Lider, care năzuieşte, orice ar spune organizatorii, să devină partid, are un handicat profund. Deocamdată, este principala problemă internă a Platformei DA. Căci, din cauza eterogenităţiii acesteia, orice lider din interiorul Platformei, care va fi numit Liderul eventualei construcţii politice, riscă să nu întrunească adeziunea totală a colegilor.
 

Prea puţini tineri în Piaţă. O altă problemă este numărul mic de tineri aflaţi în Piaţă. Este marca profundă a diferenţei între ceea ce s-a petrecut pe 6 septembrie şi alte proteste civice de la Chişinău: revoltele studenţilor din 1995, Orăşelul Libertăţii din 2002, protestele anti-comuniste din 2003 sau 7 aprilie 2009.

Organizatorii au încercat să compenseze asta prin aducerea pe scenă a unor interpreţi tineri, dar a fost mult prea puţin. Media de vârstă a protestatarilor a fost ridicată, lipsa studenţilor sau a unor voci tinere din spaţiu public care fac agendă a fost stridentă. De ce se întâmplă asta, nu e deocamdată limpede.

Să fie vorba despre faptul că tineretul basarabean, exasperat şi sceptic, nu mai acceptă astăzi soluţii paleative de tipul „alt partid, cinstit, de data asta, chiar dacă cu oameni vechi?”. Sau că, mai nerăbdători şi informaţi fiind, ştiu că singura soluţie realistă pentru lupta împotriva corupţiei sau europenizarea R. Moldova este doar reunificarea cu România, aşa cum sugerau bloggerii de la Chişinău? Deocamdată, este de consemnat această absenţă notabilă din Piaţă.
 

Totul sau nimic. Radicalismul Pieţii nu lasă loc de dialog. Revendicările Pieţii sunt radicale, fără nuanţe şi fără rest: demisia Preşedintelui, demisia politicienilor „Vladimir Voronin, Vladimir Plahotniuc, Vladimir Filat, Marian Lupu, Igor Dodon, Mihai Ghimpu”, instituirea unui guvern al „Încrederii naţionale”, alegeri anticipate până în martie 2016, alegerea preşedintelui prin vot direct, demisia tuturor şefilor de instituţii cu atribuţii în combaterea corupţiei (cu nume şi prenume), arestarea tuturor corupţiilor, recuperarea milionului etc.

Piaţa este decisă să meargă până la capăt, iar presiunea pe anticipate indică limpede încotro se îndreaptă Platforma DA. Deliberat sau nu, a intrat în zodia lui „totul sau nimic” şi nu mai poate ceda decât cu preţul pulverizării ei. Ştacheta este aşa de sus, încât nu mai există „a treia cale”.

Piaţa merge până la capăt cu protestul sau se sinucide înainte de a se naşte politic. Situaţia este, din această perspectivă, aproape imposibilă. În orice caz, explozivă. Un duel perfect dintr-un film western american, când doar unul dintre cei doi poate rămâne în picioare. Sau o ruletă rusească...

România a fost din nou expulzată din PMAN. Probabil că cel mai şocant lucru în timpul manifestărilor de protest a fost obstinaţia cu care România şi orice referinţă la ea a fost expulzată din Piaţă. Câteva steaguri unioniste nu trebuie să înşele pe nimeni mai ales că, după relatările participanţilor, acelea au fost fraudulos introduse acolo, iar purtătorii lor apostrofaţi de către organizatori.

Primul semn a „de-românizării” PMAN a fost dat pe 3 noiembrie 2013, când două partide pro-europene, PLDM şi PDM au organizat înainte de Summitul de la Vilnius o amplă manifestare în PMAN în numele Europei şi al integrării. Semnificativ a fost că, atunci, în pofida acceptării discursurilor în limba rusă, România -  „principalul partener în procesul de integrare europeană”, nu-i aşa? - a fost pur şi simplu absentă ca şi referinţă din orice discurs sau adresare politică. Pe 6 septembrie 2015, am asistat la un spectacol identic din acest punct de vedere, inestetic şi chiar mai ostentativ pe alocuri.

Orice referinţă la „România”, „români”, „fraţi” – ca să nu mai pomenim de Unire – a fost exclusă din repertoriul vorbitorilor. Mai mult, unul dintre organizatori vorbea nonşalant de prezenţa în Piaţă a „moldovenilor şi românilor” (!), iar toate referinţe la „neam”, „ţară” etc. erau exclusiv la „Moldova” sau „neamul moldovenesc/moldav”.

Melodiile/imnul Pieţii nu au mai fost cele „pariotice româneşti”, căci „patriotismul moldovensc” a dominat totul. Nu e niciun reproş, e o constatare care trebuie luată ca atare. Din această perspectivă, orice referire la Marea Adunare Naţională de la 27 august 1989 si simbolistica acesteia este, însă, frauduloasă. 
 

Ce urmează? Câştigătorii bătăliei nu sunt deocamdată în teren. Situaţia de la Chişinu este cu „terţul exclus”. Confruntarea, de aici înainte, va fi dură şi fără prizonieri. Nu se poate altfel, pentru că radicalizarea este maximă. În ce măsură aceasta va căpăta dimensiuni geopolitice pregnante, este de urmărit.
 

În al doilea rând, situaţia socio-economică a R. Moldova în acest moment este catastrofală. FMI şi-a anunţat vizita în septembrie, asta înseamnă că banii vor veni – dacă vor veni – abia la anul (şi în condiţiile unei stabilităţi politice predictibile).

Rezerva Băncii Naţionale este aproape epuizată din cauza lichidări băncilor fraudate, iar la sfârşitul lunii noiembrie sau începutul lunii decembrie, R. Moldova riscă să intre în incapacitate de plată. Soluţiile sunt două, indiferent de culoarea guvernării: fie reducerea salariilor populaţiei cu 70-80% (soluţia adoptată de Evgheni Sevciuk în Transnistria) fie obţinerea unui ajutor financiar extern.

Vor recunoşte public sau nu liderii AIE, place sau nu place asta liderilor Platformei DA, singurul ajutor care poate veni este din România. Nu din Rusia, nici chiar din UE, ci din România. Singurele probleme sunt două: în ce condiţii politice va veni acest ajutor (România fiind până acum în situaţia paradoxală de a oferi bani R. Moldova fără să aibă nicio investiţie semnificativă acolo) şi, doi, dacă cetăţenii R. Moldova vor afla sau nu asta. În condiţiile în care România nu are, practic, mijloace de comunicare de masă în RM, totul rămâne la latitudinea mass-mediei locale.
 

În al treilea rând, confruntare de tip „totul sau nimic” dintre Piaţă şi guvernare riscă să compromită toate taberele, adică să le neutralizeze pe ambele. Confruntarea, însă, nu (mai) poate fi evitată. Care va fi preţul şi care vor fi consecinţele, e de urmărit, atât la nivel intern, cât şi regional.

Un lucru însă trebuie avut în vedere: câştigătorul confruntării la care asistăm după 6 septembrie în R. Moldova s-ar putea să nu se afle în niciuna dintre taberele aflate acum pe scenă.

„Chestiunea Basarabiei” este departe de se închide.