Cum a reuşit şeful BCE să anihileze inamicul german în lupta pentru euro

Mario Draghi a reuşit să ţină piept presiunilor făcutte asupra Băncii Centrale Europene. FOTO: Reuters

În timp ce Mario Draghi,preşedintele Băncii Central Europene (BCE), asista la dezintegrarea pieţelor din zona euro la sfârşitul lunii iulie, a notat două fraze pe marginea unui discurs de rutină adresat  investitorilor britanici. Efectul a fost schimbarea evoluţiei crizei monedei europene, care a urmat acelaşi curs în ultimii trei ani.

„În timpul mandatului nostru, BCE este pregătită să facă orice este nevoie pentru a proteja euro”, a declarat Mario Draghi. „Şi, credeţi-mă, va fi suficient.”

BCE a refuzat mult timp să-şi folosească cele mai puternice instrumente – tiparniţa de bani – care ar salva guvernele europene în lupta cu datoriile. Bundesbank, influenta bancă centrală a Germaniei, a tras un semnal de avertizare cu privire la consecinţele pe care le-ar putea avea iniţiativa Băncii Centrale Europene. Italianul Draghi a fost avertizat că astfel ar sfida cel mai important acţionar al său.

Neîncrederea investitorilor în revenirea euro l-a convins pe oficial că nu există o altă soluţie. Creditorii întorceau spatele Spaniei şi Italiei, unde insolvenţa unui guvern putea destrăma iluzia unei Europe unite şi zgudui economia globală.

Decizia BCE de a tipări monedă pentru a acoperi datoriile ţărilor cu probleme a dat startul fazei decisive a bătăliei Europei pentru salvarea monedei unice. Dacă iniţiativa BCE de a realiza infuzia de capital eşuează în stabilizarea pieţelor şi nu va câştiga timp de redresare pentru ţările lovite de criză, atunci nimic altceva nu va reuşi, sunt de părere economiştii.

Chiar dacă ar funcţiona, BCE se va transforma într-o instituţie cu totul diferită care va fi abandonat metodele unei economii cu practici strict „ortodoxe”, profil ce i-a conturat identitatea în ultimul deceniu. O bancă centrală mult mai activă, bine-primită în majoritatea ţărilor europene, se confruntă deja cu scepticismul ferm al Germaniei unde temerile tot mai mari spun că, de fapt, sunt răspândite seminţele accelerării inflaţiei.

Nu toţi germanii cred în Dumnezeu, dar cu toţii cred în Bundesbank.

Pierderea sprijinului Germaniei în salvarea euro ar pune din nou sub semnul întrebării stabilitatea cursului valutar. Controversa generată de politica BCE alimentează tensiunile între ţările europene. În timp ce mulţi germani se tem de o preluarea a uniunii monetare de către ţările mediteraneene, europenii din sud consideră că reticenţa Germaniei prelungeşte criza.

Draghi a avut o atitudine prevăzătoare, întrucât şi-a schimbat opinia cu privire la rolul unei bănci şi a făcut presiuni asupra liderilor politici germani ca aceştia să nu intre în jocul de rezistenţă făcut de Jens Weidmann, preşedintelui Bundesbank.

Astfel, a pus bazele unei strategii de luptă împotriva crizei europene, conform unor interviuri cu mai mulţi oficiali implicaţi în evenimente şi familiari cu planul de acţiune al jucătorilor centrali.

Liniile de demarcaţie ale bătăliei au fost trasate odată cu discursul lui Mario Draghi de la 26 iulie, ţinut la Londra.

Jens Weidmann a fost luat prin surprindere de atacul curajos în timp ce stătea în biroul de la Frankfurt. La scurt timp, acesta a primit un apel din partea preşedintelui Băncii Centrale Europene, aflat încă la Londra, în urma căruia i-a explicat remarcile sale, susţinând că pieţele financiare au mizat pe disoluţia euro. Iar această opţiune era una inacceptabilă.

Weidermann nu a ezitat să contracareze lovitura, argumentând că investitorii au pariat împotriva Italiei şi a Spaniei din cauza neregulilor economice pe care numai politicienii lor le pot rezolva. Cumpărarea de eurobonduri ar tempera doar superficial agitaţia investitorilor. 

„Aceasta este o problemă politică şi, în opinia mea, are nevoie de o soluţie politică”, a răspuns Weidman preşedinelui BCE, potrivit unor surse care cunosc conversaţia.

Şeful Bundesbank consideră că BCE îşi trădează principiile pe baza cărora şi-a fundamentat statul, direcţii care au fost înrădăcinate în trecutul Bundesbank şi în lecţiile de istorie ale Europei de după Al Doilea Război Mondial. Deşi la numai 44 de ani, Weidmann se consideră un apărător al moştenirii lăsate de băncile germane, în opoziţie cu obiceiurile distructive ale unor ţări care practică strategii monetare mult prea permisive.

Fiind tânăr, la sfârşitul anilor `70 în timpul vacanţelor cu familia, preşedintele celei mai importante bănci nemţeşti a observat diferenţa între marca germană şi valutele mult mai slabe din restul Europei.

În muntoasa peninsulă italiană Gargano, situată în partea rustică de sud-est, acesta a fost uluit de obişnuiţa localnicilor de a folosi gettoni – fise – pentru a plăti apelurile telefonice. Din cauza deprecierii extrem de rapide a lirei, cabinele de telefonie nu au putut ţine pasul şi au preferat să folosească o modalitate alternativă de taxare. 

Recent, germanul a afirmat că, la sfârşitul adolescenţei, şi-a însuşit viziunea Bundesbank: băncile centrale există pentru a apăra cursul valutar de lăcomia politicienilor pentru banii câştigaţi uşor.

Obsesia Germaniei faţă de stabilitate financiară este considerată a avea rădăcinile în evenimentele din anii 1920, când hiperinflaţia din timpul Republicii Weimar a zdruncinat fundaţia solidă a ţării. Atunci, banca centrală a tipărit masiv bani pentru a finanţa proiectele de dezvoltare, iar la scurt timp marca a intrat pe o pantă descendentă, iar redresarea s-a lăsat aşteptată. 

Cu toate acestea, elita economiştilor de astăzi ai Germaniei este de părere că politica financiară a ţării îşi are sursa într-o exeperienţă mult mai recentă: succesul postbelic al Germaniei de Vest.

În memoria colectivă a Germaniei, rezistenţa Bundesbank de a îmbunătăţi viaţa politicienilor prin tipărirea de bani a fost critică. Deşi instituţia a cumpărat obligaţiuni germane pe fondul recesiunii din 1975, proiectul s-a oprit la scurt timp, iar Germania de Vest a ieşit din această perioadă cu rate mai scăzute ale inflaţiei şi şomajului, precum şi datorii mai mici decât majoritatea statelor vestice. 

„Nu toţi germanii cred în Dumnezeu, dar cu toţii cred în Bundesbank”, a declarat fostul preşedintel al Comisiei Europene, Jacques Delors.

De-a lungul turbulenţelor din anii 1970, Mario Draghi era încă doctorand la Universitatea Massachusetts şi îşi punea problema instabilităţii Italiei, care se transformase dintr-o economie în creştere continuă într-o ruină din punct de vedere financiar.

Atunci când băncile centrale cumpără pachete mari de obligaţiuni suverane, acestea plătesc cu bani recent introduşi pe piaţă. Draghi a concluzionat că obiceiul Romei de a alimenta forţat cu datorii publice banca centrală avea ca efect volatilitatea lirei.

Draghi a devenit una dintre cele mai influente personalităţi publice în anii 1990, luptând pentru „îmblânzirea” deficitului bugetar, dar şi pentru aderarea la zona euro. După o perioadă petrecută în Goldman Sachs, unul dintre cele mai mari grupuri bancare din lume, acesta a devenit şeful Băncii d`Italia, banca centrală a statului, în ianuarie 2006, la vârsta de 58 de ani.

Mamma mia, pentru italieni inflaţia este un mod de a trăi, precum sosul de tomate cu pastele!

Două săptămâni mai târziu, noul cancelar al Germaniei, Angela Merkel, l-a numit  pe Weidmann, atunci în funcţia de analist principal al Bundesbank, în poziţia de consilier-şef pe teme economice. Jansen Weidmann devenise cel mai important ajutor de-a lungul crizei financiare globale şi al furtunii agitate din zona euro.

La începutul lui 2011, Preşedintele Bundesbank de la vremea aceea, Axel Weber, si-a semnat demisia în urma opoziţiei sale faţă de proiectul BCE de a achiziţiona obligaţiuni guvernamentale emise de ţările în dificultate.

Fiind eliminat din ecuaţie Weber, italianul Mario Draghi a devenit principalul candidat la poziţia de preşedinte al instituţiei europene – înspre deznădejnea multor germani.

„Vă rog, nu acest italian”, titra tabloidul „Bild”. „Mamma mia, pentru italieni inflaţia este un mod de a trăi, precum sosul de tomate cu pastele!”, continuau jurnaliştii germani.

Cu toate acestea, acreditările lui Draghi erau foarte solide. S-a prezentat în faţa presei germane drept încrezător în politica antiinfalţionaistă a Bundesbank, numind Germania „model” pentru restul continentului. Şi se pare că a funcţionat. Merkel l-a luat sub ocrotirea sa. Publicaţia germană „Bild” l-a numit „mai degrabă german, sau chiar prusac”.

Criza lua amploare şi avea să testeze abilitatea lui Draghi de a urma regulile de joc ale Germaniei.

Pe la jumătatea anului 2011, investitorii respingeau cu înverşunare obligaţiunile italiene şi spaniole. Economişti renumiţi au propus o reevaluarea rolului BCE, argumentând că măsura care a avut efect benefic asupra mărcii germane nu poate avea neapărat acelaşi rezultat şi în cazul unei uniuni monetare internaţionale. Specialiştii au declarat că doar BCE avea puterea de a preveni ruinarea ţărilor, prin promisiunea de a le susţine bondurile, exact cum băncile centrale pot bloca băncile comerciale.

Consiliul BCE a analizat această propunere, iar mulţi lideri din cadrul Băncii Centrale Europene reacţionau pozitiv la aceasta, dar nu şi germanul Weidmann. „Este posibil ca oficialii Băncii Centrale să ştie mai bine decât investitorii care este randamentul echitabil al obligaţiunilor guvernamentale?”, a întrebat acesta. Şi un randament de 7% chiar era un dezastru sau doar neplăcut pentru miniştrii de Finanţe?

Temându-se de o eventuală reacţie negativă din partea Germaniei, BCE a achiziţiaonat bonduri italiene şi spaniole cu mult mai puţină încredere, subliniind că măsura era „temporară”. Investitorii nu au fost convinşi. Mai apoi, Italia, care promisese reforme economice, renunţase la modificări. Instituţia europeană, puternic zdruncinată de experienţă, a lăsat ca împrumuturile ţărilor problematice să crească, din nou.

Şeful BCE a rămas tăcut pe parcursul dezbaterilor. În momentul în care a preluat frâiele instituţiei în luna noiembrie 2011, acesta a spulberat speranţele unei cumpărări masive de obligaţiuni. În schimb, a lansat un program de sprijin pentru băncile ce acordau credite ieftine.

Iniţiativa adusese o periodă de acalmie pe piaţa obligaţiunilor. La începutul lunii martie, Draghi a suspendat complet programul de achiziţionare a obligaţiunilor, după ce a concluzionat că fusese ineficient. De cealaltă parte, Weidman, care urmărea activ evenimentele, crezuse că a câştigat disputa.

Posibilitatea destrămării zonei euro l-a forţat pe şeful BCE să regândească situaţia.

Economiile venite din partea de nord a Europei au fost folosite pentru acoperirea datoriilor celor din sudul continentului. În ciuda unui val de reforme politice din partea noilor lideri din Europa, costurile de împrumut ale Italiei şi ale Spaniei continuau să crească vertiginos, atingând valori nesustenabile. Pe măsură ce se măreau, acelaşi fenomen s-a repetat şi pentru costurile de împrumut ale ţărilor cu economii în curs de dezvoltare, în timp ce sperau fără sorţi de izbândă la un credit cu preţ accesibil.

Agitaţia politică din Grecia a accentuat posibilitatea ca o ţară să părăsească zona euro, ceea ce ar fi declanşat un adevărat exod al băncilor din întreaga zonă a Europei de Sud. Companiile europene şi-au luat măsuri de siguranţă în cazul unei disoluţii a monedei euro. Investitorii aşteptau să se dezlănţuie furtuna.

Draghi împreună cu aliaţi din cadrul boardului executiv al BCE, în mod special Benoit Coeuré din Franţa şi  Jörg Asmussen din Germania, au decis că este necesar un plan pentru limitarea retragerii băncilor de pe pieţele cu probleme. La sfârşitul lunii iulie, liderii BCE au început să lucreze în secret la un nou plan de achiziţionare de obligaţiuni, unul care trebuia să elimine neregulile celui anterior.

De data aceasta, BCE ar fi putut ajuta un stat doar dacă acela ar fi subscris unei politici de condiţii foarte stricte. Ulterior, banca ar fi putut interveni fără a fi oprită.

Italianul Draghi ştia că se va lovi de opoziţia puternică a Germaniei. Media, politicieni şi economişti îl vor acuza de supunerea la riscul inflaţiei, depăşirea limitelor BCE şi încălcarea tratatelor europene. Aşa că nu mai exista o altă soluţie decât aceea de a primi sprijin de la Berlin, de la cel mai înalt nivel.

După mai multe luni şi vizite discrete la cancelar, preşedintele BCE a închegat o relaţie de încredere cu Angela Merkel şi cu experimentatul ministrul de Finanţe Wolfgang Schäuble.

Atât Merkel, cât şi Schäuble au avut ezitări în a aproba programul infuziei de capital. Temerile erau legate de posibilitatea de a nu funcţiona şi de a îndepărta în felul acesta presiunea asupra Italiei şi a Spaniei de a-şi micşora deficitele bugetare şi de a nu relaxa regulile privind forţa de muncă. Cu toate acestea, erau conştienţi că guvernele din zona euro aveau fonduri de ajutorare insuficiente pentru a salva Italia şi Spania în cazul unei prăbuşiri totale a economiei. Doar BCE putea interveni rapid şi puternic.

De-a lungul a săptămâni întregi, Draghi a monitorizat evoluţia temerilor de prăbuşire a monedei euro  prin urmărirea zilnică a 30-40 de indicatori economici. La momentul sosirii în Londra, pe 24 iulie, randamentele obligaţiunilor italiene şi spaniole se îmbunătăţiseră.

Planul dezvoltat în cadrul BCE nu era gata încă. Draghi nu îi pusese în cunoştinţă de cauză pe liderii băncilor centrale naţionale. Însă, pentru a evita o vară marcată de haos, a promis în public că „va face orice va fi nevoie”.

Pieţele au reacţionat pozitiv în urma discursului din 26 iulie. Reacţia Germaniei era de aşteptat să fie, însă, una neprimitoare.

În după-amiaza acelei zile, şeful BCE l-a apelat pe Schäuble şi i-a cerut să suţină în mod public decizia BCE în faţa furiei mass-media germane ce se prefigura la orizont. Răspunsul lui Schäuble a fost unul pozitiv, întrucât acesta a arătat în cadrul guvernului german cea mai mare încredere în moneda euro şi în unitatea europeană.

Draghi a făcut apel şi la preşedintele francez, François Hollande, şi i-a cerut să promoveze o declaraţie de suport franco-germană. Cancelarul german i-a transmis lui Hollande că era de acord cu planul italianului, dar precaută la a face o declaraţie oficială. Reprezentanţii celor doi lideri au formulat  o declaraţie comună.

Dimineaţa următoare, Bundesbank a lansat răspunsul aşteptat, îndreptat împotriva discursului lui Draghi. Astfel, programul de achiziţie a bondurilor a fost calificat drept „problematic” şi nefiind „cea mai potrivită” cale de a rezolva criza.

Mai târziu în aceeaşi zi, politicianul Schäuble a emis o declaraţie prin care saluta promisiunea lui Draghi de a proteja euro. Curând după aceea, Angela Merkel şi François Hollande şi-au făcut publică hotărârea de a face „orice” pentru a ajuta euro şi au lansat un apel la adresa tuturor instituţiilor europene şi a guvernelor naţionale de a-şi îndeplini obligaţiile. 

Berlinul se separase de Bundesbank. Draghi obţinuse acoperirea de care avea nevoie.

Pe 1 august, cu o zi înainte de întrunirea Consiliului BCE pentru aprobarea planului lui Draghi, Bundesbank a publicat pe pagina on-line a instituţiei un interviu cu liderul acesteia, Weidmann. Germanul a argumentat că instituţia pe care o reprezintă merită o pondere mai mare în decizia finală a BCE. „Suntem cea mai mare şi cea mai importantă bancă centrală din Uniunea Europeană şi avem un cuvânt mai greu decât multe alte bănci centrale”, a declarat acesta.

Însă lui Weidmann îi lipseau susţinători din cadrul Consiliului Băncii Centrale.

Cu ocazia unei reuniuni a liderilor BCE la 1 august, membrii consiliului au pus bazele unui plan de cumpărare a bondurilor. Acesta prezenta o singură clauză importantă: înainte ca BCE să poată achiziţiona obligaţiunile, ţările ce primeau banii trebuiau să fie de acord cu o politică de condiţii stricte şi monitorizare intruzivă.

În cadrul consiliului de a doua zi, Weidmann i-a cerut lui Draghi să clarifice situaţia cu ocazia următoarei conferinţe de presă. În loc de aceasta, italianul a declarat că Weidmann avea rezerve în a accepta programul. Acela a fost pasul care a încălcat tradiţia BCE de a nu da numele oponenţilor proiectelor. Din acel punct, şi Weidmann a considerat că are dreptul să critice liber.

„Revolta Bundesbank”, anunţa pe prima pagină „Der Spiegel”, cel mai important săptămânal din Germania. În acest interviu, Weidmann a avertizat că BCE trebuie să se concentreze „exclusiv” pe inflaţie, aşa cum a făcut şi Bundesbank, sau riscă să repete greşelile din 1970 făcute de Banca d`Italia.

Mass-media germane s-au aliat de partea Bundesbank. Publicaţia „Bild” a atenţionat cancelarul Germaniei că va trebui să facă presiuni asupra lui Weidmann ca acesta să nu demisioneze în semn de protest. Merkel a declarat ulterior că BCE îşi exercita drepturile legale, conform mandatului.