Republica Moldova nu e pregătită pentru a intra în Uniunea Europeană. José Manuel Barroso, preşedintele Comisiei Europene, a fost, săptămâna trecută, la Chişinău şi i-a mângâiat pe cap pe moldoveni. „Perspectiva europeană nu este tabu“ şi „mai importantă decât viteza este substanţa progreselor“, a spus Barroso. Printre rânduri, Europa e prin preajmă, dar e totuşi departe.

Moldovenii ştiu asta. O ştiu de mai bine de 20 de ani, de când Moldova poartă în ea un corp străin: Transnistria. Nu poţi intra în Europa când te numeşti republică parlamentară şi totuşi ai două guverne, doi preşedinţi, două curţi de justiţie, două armate şi două steaguri.

Aşadar, Transnistria: fâşia de pământ de la stânga Nistrului, aflată pe teritoriul Republicii Moldova, dar controlată de Moscova. După războiul de acum 20 de ani, populaţia vorbitoare de limbă română a trecut printr-un aspru proces de rusificare. Cel mai grăitor exemplu este soarta şcolilor cu predare în limba română. Acolo unde în urmă cu mai bine de un deceniu învăţau peste 5.000 de elevi, azi au mai rămas 1.900.

Şicanele guvernului transnistrean au mers de la ameninţări, geamuri sparte şi telefoane la miezul nopţii, până la bătăi şi arestări. În 2004 s-a încercat închiderea forţată a şcolilor româneşti. Câţiva profesori, elevi şi părinţi au ales să nu cedeze şi s-au luptat pentru şcolile lor. Au dat Rusia în judecată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). După un proces de opt ani, CEDO a soluţionat cazul în favoarea petenţilor, iar Rusia ar trebui să le plătească acestora despăgubiri totale de peste un milion de euro. Rusia, şi nu Transnistria. Pentru că cea din urmă n-ar fi existat fără cea dintâi.


UNIUNEA STATELOR-FANTOMĂ

Lăsând în urmă aceste lucruri, vedem Transnistria încremenită în timp. O vedem în documentarele televiziunilor străine care caută o dictatură de tip nord-coreean la porţile UE. Tiraspol, capitala Transnistriei, e la 200 de kilometri de Huşi. Iar Huşi e în Uniunea Europeană. Vedem imagini din Tiraspol filmate pe ascuns, din goana maşinii (ca în filmele despre Phenian), statuile lui Lenin şi Stalin râd în soare pământii.

În Transnistria nu poţi intra oricum. Poţi primi viză pentru două, trei, sau, dacă pari de încredere, poate chiar pentru zece ore. E ciudat, nimeni nu ar trebui să-ţi ceară viză, din moment ce nu există nicio graniţă. Transnistria nu există pe hărţi. Ea începe însă acolo unde se vede gardul de sârmă ghimpată pe şosea. E un stat militarizat, creat prin război, aflat în relaţii internaţionale doar cu Rusia, Ucraina, Abhazia şi Osetia de Sud (ultimele două, ele însele, state-fantomă).

O viaţa întreagă comuniştii ne-au învăţat aşa: «Capitaliştii sunt nişte caricaturi». În Transnistria mulţi au rămas cu asta. Când aud de NATO parcă aud de dracu’. E ceva straşnic
(Tatiana Andrieş profesoară de limba şi literatura română la Liceul "Lucian Blaga" din Tiraspol)

Republica Moldovenească Nistreană, aşa cum s-a autoproclamat în 1990, a fost condusă cu mână de fier, până anul trecut, de Igor Smirnov. De la începutul lui 2012, Transnistria are un nou preşedinte: Evgheni Şevciuk, care nu a ascuns, într-o postare recentă pe Facebook (!), că nu-i place deloc democraţia din Moldova. Pe teritoriul autoproclamatei republici nistrene se află şi acum trupele armatei ruse.

 Evgheni Şevciuk, noul preşedinte al Transnistriei. Votează dar nu prea îi place democraţia

În Transnistria mai sunt astăzi opt instituţii cu predare în limba română. Asta înseamnă 1.859 de elevi şi 235 de profesori. Ministrul Educaţiei de la Chişinău pune la dispoziţie manualele, iar profesorii merg şi le aduc în ţara lor. De multe ori, de teama vameşilor, le ascund ca pe droguri, prin tot felul de compartimente ale maşinilor. Sau pe sub haine. Sălile de clasă au fost încropite prin foste grădiniţe sau creşe. „Noi vrem doar să fim egali cu şcolile unde se predă în rusă şi ucraineană. Nu vrem să fim izgoniţi ca nişte câini turbaţi, atâta tot“, spune Eleonora Cercavschi, preşedinta asociaţiei „Lumina“ a pedagogilor transnistreni.

TERORISMUL SE PREDĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ

În 2004, Liceul „Lucian Blaga“ din Tiraspol a fost devastat, într-un război pe faţă împotriva învăţământului în limba română. Autorităţile au arestat câţiva profesori şi au sechestrat clădirea. Timp de o jumătate de an, copiii de la „Blaga“ au trecut graniţa în satele administrate de Chişinău, pentru a-şi continua studiile acolo.

Ion Iovcev, directorul Liceului „Lucian Blaga“, nu uită că un elev de-al său zace şi acum într-un spital de boli psihice pentru că (poate sună ciudat) a fost prins la mijloc într-un război geopolitic. Elevul Alexandru Bejan s-a născut pe fâşia de la stânga Nistrului, care desparte zona de influenţă occidentală de Rusia rozalie - cum apare ea pe hărţile şcolare. Elevul Bejan s-a transferat de la un liceul rusesc la unul românesc. Nu a trecut mult şi a fost acuzat de terorism.

„Agenţii Securităţii de Stat l-au furat din curtea şcolii şi l-au reţinut. Chipurile – ar fi scris o scrisoare poliţiei transnistrene cum că ar urma să împrăştie mercur în grădiniţele din oraş. A fost ameninţat că va sta în puşcărie 25 de ani. S-a speriat şi a recunoscut tot. Azi e internat într-un spital de boli psihice. Autorităţile vor să-l dea exemplu tinerilor care nu acceptă să înveţe la şcolile ruseşti“, spune Iovcev.

Când văd pe stradă un tânăr vorbind româneşte, transnistrenii obişnuiesc să spună: „Priveşte, un moldovan!“. Cuvântul „moldovan“ a devenit expresia dispreţului. De altfel se ştie că şcolile româneşti formează terorişti. Da, aşa se vorbeşte la Tiraspol, pe la colţuri, în limba rusă.

DEZNĂDEJDEA

 

DESPĂGUBIRI

Pe 19 octombrie 2012, CEDO a dat dreptate celor 170 de profesori, elevi şi părinţi care au formulat, în 2004, o plângere cu privire la încălcarea drepturilor de a folosi grafia latină. Un milion de euro ar trebui să plătească Rusia petenţilor. Eleonora Cercavschi (foto) ar trebui să primească 6.000 de euro până la finalul lunii viitoare.

 

LIMBA CARE NE UNEŞTE

"Vă mulţumesc pentru primirea călduroasă“, a spus Barroso, în limba română, la începutul discursului oficial ţinut la Palatul Naţional din Chişinău. „Faptul că am spus asta într-o limbă latină, iar voi aţi înţeles, înseamnă că ceva ne uneşte“, a continuat el în aplauzele publicului din Moldova.


Guvernul transnistrean alocă mulţi bani pentru rusificarea ultimelor enclave de vorbitori de limbă română. De pe băncile şcolii, tinerii sunt momiţi cu postere cu Che Guevara şi cu promisiunea unei vieţi decente.
Gândeşte în chirilice şi vei avea un loc la facultate, un loc de muncă în oraşul tău, lângă familia ta, o casă, preţuri mici la gaze şi electricitate! Încăpăţânează-te să urmezi un liceu românesc şi îţi va fi greu să intri la facultate, vei pleca din Transnistria, nu-ţi vei mai vedea părinţii, vei deveni fugar, căci odată întors vor pune mâna pe tine şi te vor înrola forţat în armată! Şi acolo, în acel an şi jumătate de armată transnistreană, vei învăţa care-i treaba cu demnitatea şi cu „limba noastră-i o comoară în adâncuri înfundată“.

De unde are Transnistria bani să ţină în funcţiune un aparat de stat? Cum supravieţuieşte fără relaţii comerciale? Cu aceste întrebări intrăm pe un tărâm exploziv. Publicaţia britanică „The Sunday Times“ a scris despre vânzările de arme radioactive din Transnistria folosind reporteri incognito. O ţară care nu există produce arme adevărate, pentru ţări care există şi care chiar le folosesc: Irak, Iran, ţări din Africa. OSCE raporta că în Colbasna, la graniţa Transnistriei cu Ucraina, mai există încă un fost depozit de muniţie al Armatei a 14-a Sovietice. 22.000 de tone de muniţie ar fi stocate acolo. O putere de explozie de două ori mai mare decât „Hiroshima“. Iar de 20 de ani, tot dispar muniţie şi armament de la Colbasna.

Devine, aşadar, limpede că Transnistria este o zonă mai mult decât sensibilă pe harta Europei. Occidentul îi mângâie pe cap pe moldoveni, dar mai mult de atât ce ar putea face? Să desfiinţeze brutal republica separatistă transnistreană şi să aducă totul sub umbrela Chişinăului? Nu se poate. Asta ar face ca rozalia Rusie să devină neagră de furie. Nimeni nu-şi doreşte asta, nu-i aşa? Şi, astfel, chestiunea transnistreană se dilată în timp.

Timpul trece.Şi în câţiva ani – spune Eugenia Halus, directoarea Liceului Evrika din orăşelul Râbniţa – „dacă nu se schimbă nimic, nu vom mai avea elevi pe care să-i instruim în limba română. Azi mai sunt 1.900 de elevi, dar în curând nu va mai fi niciunul. Se simte aşa, o fărâmă de deznădejde, între noi, cei care mai vorbim româneşte“. Nădejdea şi deznădejdea sunt şi ele cuvinte ruseşti.

30% din populaţia Transnistriei este vorbitoare de limba română. Totuşi, numărul elevilor din şcolile româneşti scade de la an la an. Părinţii aleg să-şi dea copiii la şcoli ruseşti pentru avantaje financiare

Ciocnirea civilizaţiilor la Bruxelles

I-am întâlnit pe profesorii de la liceele din Transnistria nu în cancelariile lor, ci la Bruxelles, Belgia. Au fost 16. Erau invitaţi de europarlamentarul Monica Macovei la o conferinţă pe tema educaţiei din Transnistria. Au cuvântat în Parlamentul European şi au povestit ce necazuri au. „Să vezi ce dosare de securitate ne fac când ne întoarcem acasă“, spuneau ei în glumă, deşi nu glumeau.

La intrarea în Parlamentul European sunt steagurile tuturor ţărilor membre. Profesorii se uită la ele şi unul dintre ei spune: „Moldova are să fie ultima ţară cu steag aici“. Privindu-i, poţi vedea mici detalii care amintesc de românii anilor ’90: resemnarea cu care merg pe aeroport spre ghişeul de vamă al cetăţenilor non-EU. Apoi, teama de a intra prin uşile rotative (gândul că uşile astea te vor lovi peste călcâie), uimirea sinceră cu care se uită la coffee-snobii belgieni aşezaţi la mese prin cafenele, sentimentul de inadecvare în lifturile care nu ştii când coboară, când urcă, când se opresc; sentimentul de inadecvare în Grand Place din Bruxelles, printre hipsterii care şi-au uitat limbile naţionale şi vorbesc cu toţii o singură limbă: acea engleză a cuvintelor la modă – criminal pleasure, hazy, lame, stoned, crush on you.  

CAZUL DIN PIAŢA MARTIRILOR

„Ce vă place cel mai mult în Bruxelles?“, l-am întrebat pe Ion Iovcev, directorul celui mai mare liceu românesc din Transnistria. „Că nu e poliţie pe străzi. Uite, de când am venit, am văzut o singură maşină de poliţie“. „Şi asta e bine?“. „Păi, sigur că da. E foarte bine“.

Iovcev vorbeşte în felul acesta pentru că în Tiraspol nu ai loc de poliţişti pe stradă. Cu Kalaşnikov, nu cu spray paralizant ca în Europa Occidentală. Lângă cine te simţi mai în siguranţă? Cum e mai bine? Binele devine atât de relativ când se întâlnesc oameni din lumi diferite.

Iată, pentru profesorii noştri din Transnistria e bine că lăptarii din Belgia şi din Franţa s-au adunat chiar în această zi de sfârşit de noiembrie în faţa Parlamentului European şi stropesc clădirea cu jeturi de lapte în semn de protest faţă de politicile agricole ale UE. E bine pentru că lăptarii au libertatea de a face asta. Drepturile omului de a stropi cu lapte. În Transnistria nu pot stropi pe nimeni cu nimic.

Binele şi răul se întrepătrund chiar în aceste zile la Bruxelles. E bine să fii tolerant? E bine să accepţi pe toată lumea indiferent de limbă, de rasă, de orientare sexuală? E bine să spui „democraţie“ şi să-i laşi să-şi facă de cap? Presa de la Bruxelles relatează: un student belgian se întorcea nopţile trecute de la o petrecere cu tema „toate fetele se îmbracă în haine bărbăteşti şi toţi bărbaţii se îmbracă precum femeile“. În drum spre casă, studentul îmbrăcat într-o rochie mulată pe trup a fost văzut de doi emigranţi marocani, care l-au înghesuit într-o parcare de lângă Piaţa Martirilor şi i-au sfâşiat rochia de pe el. Când şi-au dat seama că e de fapt bărbat, era prea târziu. L-au violat chiar şi aşa. În Belgia s-a pus problema interzicerii unor astfel de petreceri tematice. Dar feministele, homosexualii, stânga progresistă, studenţii şi chiar studentul violat au considerat că nici nu se pune problema: aşa cum marocanii au dreptul să se îmbrace ca la ei acasă, e dreptul fiecărui belgian să se îmbrace cum vrea. Nesocotirea acestui drept ar fi o violare a libertăţii. Găsiţi binele în toată povestea asta!

CE ESTE LIMBA NOASTRĂ?

La finalul conferinţei de la Parlamentul European, Eugenia Halus, directoarea Liceului Evrika din Râbniţa, avea o serenitate în privire. Un francez tocmai i-a deschis ochii: „Mi-a spus aşa – pacea poţi să o faci numai cu duşmanii, nicidecum cu prietenii“. Acum e limpede. Cei 235 de profesori care predau româneşte sunt bunii, iar ceilalţi din Transnistria sunt răii, ceilalţi sunt duşmanii. „Dracii ’ceia din Transnistria“. La 2.000 de kilometri est de Parlamentul European, lucrurile se văd cu siguranţă altfel.

Pe noi, românii, ne-a scăpat Titu Maiorescu de scrierea chirilică, în 1860. Avem libertatea de a vorbi româneşte oriunde. Dar limba română e tot mai puţin o mândrie pentru români. Ba pentru mulţi e chiar o ruşine.

Denisa este româncă şi locuieşte de patru ani la Bruxelles. Ca de obicei, a început să plouă peste Belgia. Fata şi-a uitat umbrela într-un bar şi s-a întors după ea. Trecuse de ora închiderii, nu mai era niciun client înăuntru. Doar o chelneriţă româncă spăla paharele şi linguriţele. Amândouă ştiau una despre alta că sunt românce. Dar această „barista“ nu răspunde dacă o întrebi ceva în româneşte. Şi iată-le singure în bar, una dintr-o comună de lângă Bucureşti, alta din oraşul Alexandria: „J’ai oublié mon parapluie ici“. „Oui, oui, c’est la bas“. „Merci. Bonne soirée». „Toi aussi“.

Limba noastră e o comoară în adâncuri înfundată

Câţiva copii din Tiraspol încearcă să descifreze o inscripţie scrisă cu chirilice pe un monument

Imagini din aceeasi galerie
  • Câţiva copii din Tiraspol încearcă să descifreze o inscripţie scrisă cu chirilice pe un monument
  • Marea şi inimoasa armată din Transnistria
  • Doi foşti preşedinţi Dmitri Medvedev (Rusia) şi Igor Smirnov (Transnistria) tronau acum un an pe străzile din Tiraspol
  • Alexandru Bejan, elevul acuzat de terorism de autorităţile transnistrene
  • Maşina prezidenţială, lux capitalist într-o ţară săracă încremenită în comunism
Distribuie imaginea