E relevant faptul că, oricât de săracă ar fi locuinţa, antena parabolică nu lipseşte de pe nicio casă. Lipsesc însă cărţile şi cititul. Prin urmare, pentru că românii nu citesc şi nici nu merg la evenimente culturale, România s-a transformat într-o cultură a telespectatorilor mitocanizaţi.

Aceasta pentru că la noi televiziunea se practică mai ales în varianta de divertisment ca formă vulgară de hăhăială, unde interacţiunile bazate pe înjurătură şi relaţii groteşti interumane sunt prezentate ca nişte modele sociale. Nu doar închiderea TVR Cultural, dar mai ales absenţa oricăror programe cu valoare educaţională transformă din gestul de a privi la televizor într-o activitate primitivă.

În loc să fie un spaţiu al informării, televiziunea este o zonă grotescă
a dez-informării.

În plus asistăm la abandonarea limbii române – emisiunile sunt „live“, „prime time“, „breaking news“, păsăreasca romgleză fiind principalul mijloc de comunicare. Ce să mai vorbim de faptul că prezentatorii şi invitaţii nu sunt uneori în stare să facă acordul între subiect şi predicat şi că cei mai mulţi abandonează uşor acuzativul cu „pe“. Astfel „televiziunea care este“ se transformă într-un mijloc de dez-educare. În loc să fie un spaţiu al informării, televiziunea este o zonă grotescă a dez-informării.

Există o neseriozitate inerentă, care decurge din modul cum este practicat jurnalismul de televiziune, cel mai des manifestat sub forma unui pseudo-jurnalism grobian, unde ziaristul devine interpret al evenimentelor şi nu „reporter“ neutru al acestora.

Lucrul acesta decurge din dependenţa excesivă a televiziunilor de la noi faţă de alte interese decât cele ale publicului. Adeseori posturile de televiziune sunt utilizate ca instrumente de presiune economică şi politică, mijloace de luptă în bătălii care nu au nicio legătură cu informarea sau cu obiectivitatea. Unele posturi de televiziune nu sunt altceva decât maşinării de propagandă, construite pe principiul şantajului indirect în spaţiul public. Aşa înţelegem de ce unele posturi au audienţe microscopice – şi implicit venituri mici ‒ dar cu toate acestea continuă să funcţioneze. De fapt avem cel mai mare număr de televiziuni pe cap de locuitor din Uniunea Europeană, dar cel mai mic nivel de alfabetizare.

În lipsa unor programe „serioase“, din categoria documentarelor informative, a reportajelor economice şi sociale bine documentate sau a programelor cu caracter educaţional, cultural ori ştiinţific, suntem expuşi zilnic unei avalanşe de prost gust, vorbe goale şi trivialitate.

O altă trăsătură a lipsei de profesionalism este practicarea jurnalismului „de urlătură“, în care moderatorul zbiară mai tare decât invitaţii şi, aşa cum s-a întâmplat, chiar îi dă afară din platou, atunci când nu-i convine ce spun aceştia. Această formă de paroxism al interacţiunii este cauzată de goana după senzaţional. Peste tot se caută ştirea „bombă“, materialul „exploziv“, dezvăluirea „şocantă“.

Saturaţia aceasta de vulgaritate şi agresivitate vine din senzaţionalizarea conţinuturilor de televiziune. Telenovelizarea ‒ şi prin aceasta nu înţeleg popularitatea unor poveşti turceşti sau sud-americane – e o practică generalizată. Conţinuturile sunt simpliste şi lipsite de creativitate, programele de tip „magazin duminical“. Domină talk show-ul, unul dintre genurile jurnalistice cele mai „uşoare“, chiar uşuratice aşa cum este practicat la noi. Un alt gen neserios este din categoria „reality“, unde, după cum ar trebui să ştim, se practică înscenarea şi forme groteşti de distracţie cu caracter grosolan.

În lipsa unor programe „serioase“, din categoria documentarelor informative, a reportajelor economice şi sociale bine documentate sau a programelor cu caracter educaţional, cultural ori ştiinţific, suntem expuşi zilnic unei avalanşe de prost gust, vorbe goale şi trivialitate.

Urmăriţi dezbaterea „Prostim poporul cu televizorul? Sau invers?” aici.