Exorcizarea jurnalistului posedat de audienţă

În teorie, jurnalismul e simplu: livrezi informaţie şi te străduieşti să eviţi derapajele, ca un veritabil câine de pază al democraţiei. În practică, însă, câinele se poate să turbeze.

Traseul unui jurnalist diferă, de la caz la caz. Uneori, se întâmplă ca misiunea de informare a publicului să fie asumată ca o asceză, iar materialele să fie rodul unui post îndelungat, în care formulările care lasă loc interpretărilor să fie excluse definitiv, ca fiind prea greu de digerat de cititorii aflaţi în căutarea obiectivităţii

În aceste cazuri, în care jurnalistul elimină judecăţile de valoare şi mizează strict pe echidistanţă, se poate vorbi de uitarea de sine propovăduită de manuale, de venerarea unor entităţi mai presus de goana după audienţă. Pe scurt, de profesionalism.

Asta se întâmplă, mai degrabă, în locuri izolate, în care jurnaliştii dezgustaţi de pornirea lumească se aventurează în căutarea perfecţiunii, în stabilirea de noi standarde.

În lumea reală, parcursul jurnalistic este uşor diferit, iar cel care crede că are nevoie de un pix sau, după caz, o tastatură ca să cucerească lumea se trezeşte înşelat. A pornit cu gândul că talentul e suficient, dar iată că important era să posede altceva: coloană vertebrală.

Lexicul tipic religios poate părea bizar. Ce au în comun o meserie pragmatică, orientată către cele materiale şi religia? Din punctul meu de vedere, ambele există graţie antagonistului: ispita.

Şi în religie, dar şi în jurnalism, ispita este cea căreia trebuie să îi rezişti, dar şi cea care te formează. Eşti povăţuit să înveţi din greşeli. Dacă, însă, în lumea celor sfinte poţi fi iertat şi de şaptezeci de ori câte şapte, în jurnalism, lucrurile stau altfel. Publicul nu este atotiubitor, mai ales dacă nu îi serveşti ce aşteaptă. Dar ce aşteaptă, de fapt?

Răspunsul la întrebarea asta ar salva, poate, jurnalismul. Dacă l-ar avea cineva. Publicul fiind o entitate eterogenă, probabil nu există un răspuns universal valabil. Cert este că noi, jurnaliştii, îl căutăm îndârjiţi. Şi de fiecare dată când credem că l-am găsit, descoperim că ne înşelăm.

“Cum de fac audienţă emisiunile proaste, iar cele de cultură, nu?”, e una dintre întrebările aflate nu doar pe buzele jurnaliştilor, ci şi ale unor telespectatori. Este şi ceea ce intrigă şi ispiteşte jurnalistul. Audienţa. De altfel, este şi fructul oprit, căruia nu trebuie să îi cedezi, fiindcă nu cantitatea (de cititori) primează în faţa calităţii (articolului).

Dar numeroase sunt căile meseriei şi fericiţi cei care le ocolesc cu succes!

Demonul goanei după audienţă nu se face simţit de la început. E amăgitor, altfel nu ar pica atât de mulţi în plasă.

Lucrurile sunt prezentate într-o lumină bună : te citesc/vizionează mai mulţi oameni, deci mesajul tău se răspândeşte mai rapid. Decizi, apoi, că mesajul ar putea fi greu de înţeles de unii sau de alţii. Te gândeşti că un ton ceva mai agresiv ar părea persuasiv. Că invitaţii mai puţin avizaţi care îşi dau cu părerea despre orice sunt, de fapt, necesari. Nu regizezi o scenetă proastă, ci teleportezi audienţa în Poiana lui Iocan, unde fiecare îşi poate spune părerea. Nu educi, nu informezi, ci distrezi. Devii, într-un timp mai scurt sau mai îndelungat, sclavul divertismentului. Te enervezi. Te agiţi. Ai nevoie de eliberare, numai că demonul deja te stăpâneşte. Ce faci?

Câinii, când turbează, sunt eutanasiaţi. Cei posedaţi sunt exorcizaţi. Dar când nu eşti nici una, nici alta, doar manifeşti simptomele? Când nu te poate salva nimeni?

Mulţi se întreabă de ce jurnalismul s-a transformat, de ce sunt tot mai puţine modele de profesionalism, de ce aproape oricine este tratat ca un suspect, de ce obiectivitatea pare o iluzie bine întreţinută. Manualele au o explicaţie.

Jurnalismul este una dintre acele meserii pe care le poţi practica şi dacă nu ai studii în domeniu. Calea de acces în breaslă este deschisă şi cuiva care nu a studiat, cu alte cuvinte, deontologia profesională. Apoi, odată ce ai trecut de intrare, descoperi că fiecare redacţie are propriile reguli, dar instanţele care să reglementeze munca jurnalistului din interior, cel puţin în România, sunt inexistente. Altfel spus, dacă jurnalismul se îmbolnăveşte, nimeni nu e autorizat să îl vaccineze. Dacă e posedat, nimeni nu îşi poate asuma exorcizarea.

Pe de altă parte, se tinde către o reglementare din interiorul breslei. Altfel spus, ne criticăm unii pe alţii, în speranţa că alungăm demonul.

Publicul, cel puţin o parte din el, e nemulţumit. Vorbeşte despre “ciobizare” şi “becalizare”, despre “otevizare” şi ce va mai apărea, arătând cu degetul către cei care îi alimentează cu astfel de subiecte.

Ca jurnalist tânăr, mă gândesc la cei care au experienţă. La cei care privesc, de pe un site izolat de investigaţii, de pe un blog independent, la cei care se pierd între public şi audienţă şi mă întreb ce mai aşteaptă ca să revină, să ofere lecţii şi – pentru că tot suntem în registrul religios – porunci. Cele 10, 100 sau 1.000 de porunci jurnalistice pe care ştii că, dacă le încalci, eşti sancţionat de o instanţă superioară.

Din păcate, însă, până ce va apărea o astfel de instanţă de reglementare, este posibil ca exorcizările să fie o idee bună pentru unele posturi de televiziune şi să se practice în direct.