„Din culisele cinematografiei“. Scriitorul Nicolae Breban s-a transformat în regizor pentru ecranizarea propriului roman

„Din culisele cinematografiei“. Scriitorul Nicolae Breban s-a transformat în regizor pentru ecranizarea propriului roman

După ce a îndeplinit şi rolul de regizor secund la filmul „Răutăciosul adolescent“, realizat de Gheorghe Vitanidis după scenariul său, Nicolae Breban şi-a ecranizat singur romanul „Animale bolnave“. „Printre colinele verzi“, filmul rezultat, cu Dan Nuţu, Mircea Albulescu şi Ion Dichiseanu în rolurile principale, a făcut parte din selecţia oficială a Festivalului de la Cannes.

Ştiri pe aceeaşi temă

Regizori care şi-au scris singuri scenariile au fost şi sunt încă destui, iar despre influenţa unor scenarişti precum Mihnea Gheorghiu, Titus Popovici şi Eugen Barbu pe platourile de filmare am tot pomenit în paginile acestui serial. Însă cazul lui Nicolae Breban, scriitor consacrat care a avut şansa de a-şi ecraniza propriul roman, este unic în istoria cinematografiei autohtone.

„Cineva poate să-şi închipuie că unul din motivele care îl fac pe cineva să-şi schimbe specificul de muncă, de creaţie, ar fi poate şi un sentiment de insatisfacţie pe care l-ar resimţi în acel domeniu, părăsit, pentru a se adresa unuia nou, mai bogat în promisiuni, mai virginal. Nu e cazul meu însă. Nu sunt nesatisfăcut de munca mea fundamentală, de scriitor, de prozator. Dimpotrivă, în timpul elaborării scenariului literar, al decupajului regizoral şi apoi al elaborării filmului, am suferit intens că nu pot continua şi termina munca la cea de a patra carte a mea, care mă aşteaptă de mai bine de un an, scrisă, la jumătate. Şi sper, e poate singura mea consolare, ca o parte a acestei suferinţe să se fi vărsat şi în acest prim film al meu, înnobilându-l. Ce a fost acest film pentru mine? Simplu, o aventură. O aventură nemaipomenită care a hrănit pe deplin veşnicul adolescent ce încă — permiteţi-mi acest orgoliu — nu a murit în mine“, se confesa Nicolae Breban în numărul din aprilie 1971 al revistei „Cinema“.

„Voi face regie de film, indiferent dacă studioul îmi va aproba cererea sau nu“

Cum a ajuns însă scriitorul în postura de regizor? Povestea a început în 1966, când Breban a scris „Răutăciosul adolescent“, un prim scenariu de film. „Sentimentul pe care l-am încercat când am fost invitat să scriu un scenariu a fost unul de optimism. Va părea paradoxal, dar aşa a fost, deşi sfaturile din stânga şi din dreapta, ale colegilor mei — unii încercaţi de film, alţii distruşi de film, alţii doar speriaţi de film — au fost negative“, spunea prozatorul în numărul din martie 1969 al revistei „Cinema“.

Breban nu s-a mulţumit doar cu rolul de scenarist, ci a fost şi regizor secund al peliculei regizate de Gheorghe Vitanidis, care a avut premiera pe 17 martie 1969. Experienţă care i-a dat pur şi simplu aripi: „În ceea ce mă priveşte, eu voi face regie de film, indiferent dacă Studioul Bucureşti îmi va aproba cererea sau nu. Vreau să spun că indiferent dacă conducerea studioului va răspunde sau nu, într-un fel sau altul, la cererea mea, am să fac regie. În sensul că atunci când doresc ceva foarte mult…“.

Norocul lui Nicolae Breban s-a chemat Dumitru Popescu - „Dumnezeu“. La vârsta senectuţii, romancierul îşi aminteşte: „M-a chemat la el, era încântat de film, mi-a prevăzut o carierã cinematografică, de fapt el mi-a dat după aceea banii, o foarte mare sumă, pentru filmul fãcut de mine în regie proprie, «Printre colinele verzi». Voia să mă numească directorul studioului, dar am refuzat. L-am contrazis atunci. El zicea că asta e o boală a filmelor româneşti, scenariile proaste, dar i-am spus că boala e de fapt proasta organizare“. Practic, Nicolae Breban a primit şansa de a-şi ecraniza propriul roman, „Animale bolnave“, apărut în 1968. O carte care îi plăcuse foarte mult aceluiaşi Dumitru Popescu: „Mă văzusem prima oară cu el când publicasem «Animale bolnave». În faţa lui tremurau toţi. Secretar al Comitetului Central, fost şef la «Scânteia» şi omul care-i scria discursurile lui Ceauşescu. Era al doilea om în stat – l-a pus pe Ceauşescu să spună «Sine qua non», vă daţi seama? Mă cheamă acolo: «Tovarăşe Breban, vreau să te întreb cum ai putut publica această carte în sistemul nostru? Îţi dai seama că apariţia cărţii dumitale mi-a redat încrederea în sistemul comunist?!» “.

Breban şi Vaeni au fost şi interpreţi în film

Filmările au avut loc în perioada august 1970 - martie 1971, la Zărneşti, Întorsura Buzăului, Braşov, Râşnov şi Buftea. Distribuţia a fost una plină de nume mari. În frunte cu Dan Nuţu (Paul), Ion Caramitru (Mateiaş), Ion Dichiseanu (Voştinaru), Mircea Albulescu (Arion), Vasile Niţulescu (Miloia), Ion Besoiu (Racolţea) şi Emilia Dobrin (Irina). Regizorul de ocazie şi secundul său, Constantin Vaeni, au apărut şi ei în film în calitate de interpreţi. În rolul anchetatorului Voştinaru a fost distribuit iniţial regizorul Sergiu Nicolaescu, dar acesta a renunţat, întrucât în august 1970 filma încă ultimele cadre ale superproducţiei „Mihai Viteazul“.

Cheltuielile de producţie s-au ridicat suma de 3.285.907 lei, iar premiera a avut loc la 19 aprilie 1971. Pelicula a făcut parte şi din selecţia oficială a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, desfăşurat între 12 şi 27 mai 1971, alături de filmele „The Go-Between“ („Mesagerul“), în regia lui Joseph Losey, care a şi câştigat trofeul „Palme d'Or“, „Death in Venice“ („Moarte la Veneţia“), realizat de Luchino Visconti, „Taking Off“ („Desprinderea“), în regia lui Milos Forman, respectiv „ Les mariés de l'an II“ („Mirii anului II“), în regia lui Jean-Paul Rappeneau, producţie care s-a turnat în România.

„Nenorocirea filmelor româneşti a fost că le vedea Ceauşescu“

Vizita efectuată la Bucureşti de către directorul general al Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, Robert Favre Le Bret, a fost decisivă, în procesul de selectare a filmului lui Nicolae Breban.

„A văzut mai multe filme şi i-a plăcut al meu. Am fost atât de răvăşit, de emoţionat de această veste, că primul meu film de autor să fie dus în selecţia oficială alături de cei mai mari din lume, încât am acceptat să se facă nişte tăieturi pe care nu le-am acceptat la Popescu, care mi-a făcut şi favorul de a mă lăsa să particip la vizionare. Cu el erau cele mai stricte vizionări. El vedea filmele înainte de a le vedea Ceauşescu. Nenorocirea filmelor româneşti a fost că le vedea Ceauşescu, el şi cu nevastă-sa, şi marii ştabi. Dar el le vedea înainte de Ceauşescu şi autorii erau informaţi de Ghişe (n.r:  vicepreşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, Dumitru Ghişe) sau de şeful casei de filme despre ce tăieturi trebuie să facă. Or, pe mine m-a chemat într-o duminică după-amiază, împreună cu Ghişe şi Ion Brad, la Sahia-Film şi-n prezenţa mea s-a văzut filmul. A lăsat să se termine tot filmul. E o scenă foarte violentă în film. Un viol în apă. S-a făcut lumină. Ăştia doi erau încremeniţi lângă mine, Brad şi Ghişe. S-a ridicat şi a zis: «Excelent film, este o lucrare de regizor, tovarăşe Breban, e o singurã secvenţă care trebuie să iasă, scena aia violentă, n-are rost, poate fi foarte bun fără asta». Zic: «Nu, nu, nu. Nu tai scena». Zic apoi: «Ştiti cum era pictorul ăla, Velasquez, pictor al Renaşterii, e un moment în care el apare printre mucenici, sau printre tâlhari, ăla-i locul, aia-i semnătura mea, aia trebuie să rămână, violenţa. A zis: «Bine»“, şi-a reamintit Breban într-un interviu din revista „Convorbiri Literare“.

„Trebuia să mai plătesc 20.000 de dolari pentru presă. N-am plătit“

Breban a mai dezvăluit că, în hotelul în care locuia, la Cannes, a avut o întâlnire cu un evreu bogat, directorul băncii Rothschild, care i-a propus să rămână în Franţa. „Omul care m-a dus la Cannes n-a fost de fapt Le Bret, nici Moscovici – şeful de vânzări a filmelor pe tot Parisul, care venise la Bucureşti. Abia la Cannes, la cel mai luxos hotel, l-am cunoscut. Jos era un bufet de lux unde ţin minte că l-am văzut prima oară pe Roger Vadim. Era beat acolo, se aşezase la o masă. Şi-acolo era un domn gras, care vorbea prost româneşte, care mi-a spus că îl cheamã Fishler, evreu din Brăila: «Sunt director la banca Rothschild, înaintea mea a fost domnul Georges Pompidou director la această bancă, Eu am plătit pentru ca acest film să intre în selecţia oficială. Cât crezi dumneata că am plătit?». Zic: «Nu ştiu». «20.000 de dolari, mare brânză! Trebuia să mai plătesc 20.000 pentru presă. N-am plătit. Mie şi domnului Moscovici ne place de dumneata. Dacă vrei, de-acum înainte, putem face filme împreun㻓.

La Cannes, filmul lui Nicolae Breban a fost prezentat într-o formă prescurtată, spre dezamăgirea realizatorului: „Au tăiat partea cea mai interesantă. Părţile de monolog ale lui Paul. Moscovici a trimis pe un mic evreu, Bernic, care a spus că taie din film părţile astea, că acelui băiat, acestui individ care lucra în cinematografia franceză, i se părea că trenează. La Cannes mi-am dat seama că era partea originală a filmului. Filmul arată aceeaşi construcţie ca şi romanul. Romanul are o construcţie foarte interesantă care, iarăşi critica, deşi a lăudat cartea, nu a observat-o, două capitole care în stil realist, creează realitatea, şi-n al treilea capitol apare Paul care redă fals aceeaşi realitate pe care am descris-o. Din nou realitatea o descriu eu la modul clasic, la modul indirect liber, din nou Paul povesteşte aceleaşi istorii altfel, deci e o oglindă care se mişcă în faţa realităţii, şi aceste monologuri din film arătau decalajul dintre ceea ce este şi ceea ce pare“.

Cariera de cineast a lui Nicolae Breban s-a întrerupt însă brusc. Scriitorul, care era membru supleant al Comitetului Central şi, din 1970, redactor-şef al revistei „România literară“, l-a criticat pe Nicolae Ceauşescu în Franţa, motiv pentru care a fost înlăturat din viaţa publică românească. „Eram la Paris, prima dată la Paris, şi am luat, pe stradă, «Le Figaro». Era un mic articol: «Nicolae Ceauşescu lance sa petit révolution culturelle». Nu mi-a venit să cred, m-am dus la ambasadă, unde era colegul meu de la Brăila, tovarăşu’ Vidan. A scos o sticlă cu vin. L-am întrebat ce se întâmplă. Mi-a spus: «A, nu e nimic, e o chestie». Am luat «Scînteia». Am ajuns acasă, am citit, am încremenit: erau patru pagini în care era alt Ceauşescu decât îl ştiam noi, românii. Revenind, cu trei luni înainte, în sedinta Comitetului Central, el milita, avertiza pentru profesionalism. Centralele industriale, pe care el le-a făut, erau o formă de descentralizare în România, nu atât de radicale ca-n Ungaria şi Polonia, dar au fost. De exemplu, sfaturile populare au devenit mai puternice, partidul a renunţat la o parte din putere şi le-a acordat-o sfaturilor populare, care erau sub jurisdicţia lui Maurer. După aceea, centralele industriale, care au fost o descentralizare a ministerelor. Ţin minte că Ceauşescu, prin februarie-martie, striga la directorii acestor centrale: «Vom da paşapoarte, vom da bani, mergeţi şi vindeţi, produsul finit este produsul vândut». Şi certa directorii acestor centrale că nu învaţă engleza etc. etc. Şi, deodată, în aceste pagini din «Scînteia», am găsit limba de lemn, nu mai era discursul făcut de Popescu, care era foarte elegant, elevat. Era din nou o limbă de lemn, limba de lemn folosită ca o sperietoare, nu din prostie ci, parcă se revenea la dârzenia stalinistă. Am rămas stupefiat. Şi atunci mi-am dat demisia de la «România literară» şi am fost imediat scos din partid, din Comitetul Central“, a povestit romancierul.

După ce am făcut filmul acesta, tovarăşa Ceauşescu, prima oară când am vorbit cu ea, de faţă cu foarte multă lume, 11.000 de oameni, la 50 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român, m-a apostrofat de faţă cu bărbat’su: «Unde ai văzut dumneata mizeria aia din barăcile muncitorilor?»

Nicolae Breban

629.926

de spectatori au vizionat filmul lui Nicolae Breban în cinematografe. După ce autorul a demisionat de la „România literară“, pelicula a fost interzisă

„Mi-a plăcut scena în care mă lupt cu câinele“

Pentru Emilia Dobrin, rolul văduvei Irina a fost unul foarte special. „Mărturisesc că nu speram ca, încă de la unul din primele mele roluri, să mă întâlnesc cu un personaj care să-mi semene atât de mult, sau, pentru a fi modestă, să-mi placă atât de mult“, povestea actriţa în numărul din februarie 1971 al revistei „Cinema“. „Când mi s-a dat să citesc scenariul, m-am gândit totuşi nu la mine, ci la Irene Papas. Poate că este, cum se spune, un defect al începutului, să te laşi impresionată de un model. Cert este că, pentru mine, cel puţin în primul moment, Irina lui Nicolae Breban era simbolizată prin ochii Irenei Papas. E în ei durere — sau mai mult amărăciune, mândrie — mândria de bună calitate şi acel mister care e numai al ei. Sunt atât de adânci ochii ei, o adâncime caldă, catifelată, de care ţi-e teamă să te apropii. Eu însămi înlemnesc de fiecare dată când am de-a face cu oameni în stare să violenteze o asemenea structură sufletească. Reacţia mea — pe care asemenea oameni o iau drept obrăznicie — e o reacţie de apărare. lar în «Colinele verzi» mă întâlnesc mai ales cu astfel de oameni sau... mă gândesc la câinele din film. Mi-a plăcut în timpul filmărilor mai ales scena în care mă mă lupt — dacă pot spune aşa — apărându-mă mai mult pasiv, în timpul interogatoriului nocturn, luat «în mijlocul naturii», mă lupt cu câinele. Am tras şapte duble, voiam să fie cât mai veridic. După a patra dublă, tremuram îngrozită, nu de teamă — câinele era foarte bun şi blând — ci de oroarea gestului“, a notat actriţa. 

citeste totul despre: